Epică și epocală, montarea Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ Timișoara atinge o culme a colaborării artistice euroregionale.
1978, pus în scenă de regizorul Tomi Janežič și de dramaturgul Simona Semenič (ambii, din Slovenia) la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ Timișoara, e un spectacol unic; retrospectiv și introspectiv, transgenerațional, glisând înainte și înapoi, în sus și în jos, pe axele timpului. Și pe axele unor spații multiple, neconvenționale, ceea ce face ca acest spectacol itinerant ‒ a fost și pe malurile Dâmboviței, la Recul, într-o zonă industrială gentrificată, în cadrul BukFeszt, festivalul teatrelor maghiare din România ‒ să aibă un destin teatral, posibil, referențial: în Timișoara, în București sau în Slovenia, transfrontalierul 1978 își caută locul așa cum personajele lui Pirandello își căutau autorul.
Narațiunile bazate pe amintirile mișcate ale regizorului sloven și ale membrilor distribuției, maghiari din România, se contopesc într-un caleidoscop mare cât secolul al XX-lea, cât Primul Război, cât fostul imperiu austro-ungar, din care au făcut parte maghiari din mai multe țări, români și sloveni, cât totalitarismul care a uniformizat Europa Centrală și de Est după Al Doilea Război Mondial.
Sună complicat (cumva, te obligă să-l zugrăvești folosind doar fraze lungi, doldora de amănunte). Dar așa de complicat e primul spectacol regizat de Tomi Janežič într-o arie vorbitoare de limbă maghiară de la noi, după ce producțiile sale au mai putut fi văzute în România, suficient ca publicul să fie pus în gardă pe seama abordărilor ieșite din tipare ale unui creator inconfundabil. În trupa unui teatru vechi și prestigios dintr-un oraș plurilingv, cu actori care au putut vedea cum lucrează un Andrei Șerban sau un Silviu Purcărete, Janežič a găsit mediul ideal pentru a monta 1978, un spectacol așa-numit de docu-ficțiune.
Practic, putem vorbi despre o montare conținând atributele teatrului documentar, fiindcă se bazează pe mărturii reale, ba și pe specii subsecvente: teatru factual (episoade întâmplate aievea în viețile celor care și-au spus poveștile dramaturgului), teatru de investigație (luminează arbori genealogici, pentru a explica destine), teatru tribunal (sunt judecate episoade beligerante și totalitarismul răspândit în această parte a Europei). Toate aceste elemente sunt dispuse însă de către regizor sub mantia ficțiunii, căci 1978 nu e ceea e teatru „verbatim“ (cuvânt de cuvânt), rezultat în urma înregistrării și redării fidele a narațiunilor reale. Iar cocteilul scenic e întregit de ceea ce, de la Stanislavski și Brecht încoace, numim, discutabil de potrivit, teatru epic: în 1978, actorii se adresează direct publicului, „al patrulea perete“ a fost spart. O trăsătură participativă ce înlesnește înțelegerea firelor narative și a planurilor de desfășurare a acțiunilor, anevoios de urmărit chiar și pentru un spectator, să zic așa, antrenat.
În compensație, pentru aproape oricine are în prima jumătate a anului nașterii cifrele 19, 1978 e ușor de înțeles. Așa cum, în interpretarea de fanfară, e lesne de recunoscut tema serialului Rădăcini cu faimosul personaj Kunta Kinte, compusă de Quincy Jones. O notă explicativă pentru cei născuți în 199… sau după: pentru că, în socialism, televizorul reprezenta una dintre puținele surse de divertisment, personajele serialelor americane, difuzate rar, intrau imediat în folclor și chiar în jocurile copilărești ale românilor, ungurilor, slovenilor etc ‒ îmi amintesc cum făcea furori scandarea trivială auzită la băieții mai mari: „Kunta Kinte, Kunta Kinte, cum te prinde, cum te …, te mai lasă cinci minute, iar te prinde, iar te … “. Serialul Rădăcini a fost, astfel, un precursor al popularului Dallas, care-i făcea pe copii să stâlcească engleza: „Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii, Bobby nu o lasă, că e prea frumoasă“. Dacă ar fi să se evidențieze un singur plan urmărit în spectacol, de pildă viața în socialismul cenușiu, acesta ar fi doldora de locuri comune întregului spațiu central și est-european: pereții subțiri ai blocurilor, familiile înghesuite, uitatul în comun la televizor, descălțatul la intrarea în locuință, bătătorul de covoare (mi-a rămas în minte o actriță unguroaică de origine română ajunsă să joace în telenovele din America Latină, care a desemnat bătătorul cu pricina cel mai românesc obiect cu putință!), valuta forte constituită din țigări străine, cafea și cosmetice rare, traficul clandestin de frontieră.
Cu toată zăpada neagră, cu aniversarea friguroasă de naștere a „tovarășului“ și cu oamenii care pleacă bruneți și se întorc cu părul nins de la războiul unde au fost să apere ceva ‒ ce, de cine? ‒ montarea Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ Timișoara nu se lasă însă povestită. O face destul distribuția spectacolului, narând inenarabilul.
Și ce mai spectacol, am exclamat în gând la finalul său, parafrazând o replică din piesa vorbită în limba maghiară: „Micsoda nap! “ („ce mai zi! “). 1978 e un spectacol-eveniment oglindind, cu mijloace artistice moderne, trecutul euroregional care nu trebuie scăpat din vedere când scrutăm viitorul comun.
Foto © Beliczay László
