Dintotdeauna am fost un înotător slab, ajutat mai degrabă de instinctul de supraviețuire decât de cine știe ce abilități (ca și-n scris, aș zice – înot ca să mai trăiesc, scriu din același motiv) și dintotdeauna am fost atras de apă ca molia de flacără. Gârlele Oreavului, Putna cu ghioluri, Moldova iute, Siretul, Dunărea, mări, oceane. Oricând vedeam o întindere de apă, îmi venea să sar în ea. Eram puștan când mi-am zis că mi-ar plăcea să mă bălăcesc în toate mările lumii în care nu m-ar paște hipotermia. Mi s-a zis că-i din cauză că-s zodie de apă, guvernată de Neptun, însă cred că-i mai degrabă un amestec între nevoia de liniște pe care mi-o aduce mereu apa și imboldul de a încerca soarta. Când altcândva îți prețuiești mai mult viața decât atunci când ți-e frică?
Îmi amintesc prea bine toate dățile în care, copil fiind, fugeam de lângă ai mei ca să mă bag în apă, lăsând în urmă colăcelul, și mă făceam că nu-i aud când strigau după mine. De litoralul românesc mă leagă amintiri generice, comune cu cele din conștiința colectivă – concediile alor mei la Venus, când mâncam la cantină pe tichete, excursiile cu școala la Neptun, când erau la modă Andre și AS XX, banchetul de sfârșit de liceu la Mamaia, discotecăreala studențească din Neptun (Why Not, Alcatraz), Jupiter (Captain Mondy’s) și Costinești (Tineretului, Ring), teambuildingurile din Olimp în anii mei corporatiști, weekendurile cu copiii la Năvodari, o ceată de delfini pe care i-am văzut într-o dimineață la Saturn, după răsărit, elefanții unui circ ambulant care dădea reprezentații în fiecare stațiune, pescărușii care ne furau mâncarea, o invazie de meduze, pe care colegii mei de clasă le culegeau și le aruncau unii spre alții, ca pe niște pungi cu apă, alegându-se cu urzicături, tandemurile, titicarul și telegondola, vechiul drum spre mare, înainte de actualele E85 și A2, pe marginea căruia găseai mormane de pepeni, trenurile studențești, cu cântece și voie bună, goarna ce se auzea de fiecare dată exact când se întrezărea pentru prima dată oglinda apei, alte câteva amintiri din porturi și sate de vacanță, din Constanța și Mangalia, sentimentul de libertate din Vamă, unde până zilele trecute nu mai fusesem de mai bine de douăzeci de ani – încă de pe atunci, vamaioții cu state vechi îmi spuneau că nu mai e ce-a fost.
În 2 Mai, nu fusesem niciodată până la ȘI Festival, organizat de Asociația Culturală Șerban Ionescu în coproducție cu Teatrul de Stat Constanța și a cărui a șasea ediție doar ce s-a încheiat. 8 zile de teatru, film, muzică și literatură, peste o sută de evenimente sub sloganul „ce(va) rămâne“. Proiecții, spectacole, concerte, instalații interactive, dialoguri, mese rotunde, sesiuni de pitching, petreceri. Y (r. Maria Popistașu și Alex Baciu), Comatogen (r. Igor Cobileanski), 3 zile în septembrie (r. Tudor Giurgiu), De capul nostru (r. Tudor Jurgiu) și Sorella di Clausura (r. Ivana Mladenović). Două producții proprii, recitalul Inmortalidad, creat de Magda Catone și Maxim Belciug, și inspirat din poemele lui Borges, și spectacolul Istoria 2 Maiului povestită noaptea, pe plajă de Alex Tocilescu (r. Edda și Dan Coza). ȘI Forum, cu invitați precum Ștefan Baghiu, Andrei Rus, Sabina Fati, Paula Erizanu, Tudor Giurgiu, Maria Popistașu, Alexandru Baciu, Tudor Jurgiu și Ada Solomon.
Gândindu-mă acum, cred că toate evenimentele culturale în care am fost implicat au avut loc departe de apă (în orice caz, departe de mare). Pentru unul care visează la o casă pe plajă sau poate pe o faleză, să vadă marea în timp ce lucrează, era timpul să am parte de un eveniment în care între cuvinte să se audă valurile. Puțini au naturalețea lui Alex Tocilescu în a conduce o discuție. O oră de vorbă despre festivaluri, reviste și cărți în cadrul ȘI Forum. A organiza evenimente culturale (nu numai în România), a scoate o revistă, a continua o colecție de literatură sunt complicate și solicitante exerciții de acrobație executate însă nu în fața publicului, ci în culise, înainte ca reprezentația să înceapă.
E o banalitate să mai spun că trăim vremuri marcate de schimbări accelerate, când nimic nu pare sigur și trebuie să ne adaptăm din mers, dacă nu chiar din fugă. Farmecul vechiului sat se mai întrevede pe malurile cu pipirig și plajele semisălbatice, pe ulițele și prin fundăturile cu case vechi, cu curțile umbrite de bolte de viță-de-vie, cu gardurile înghițite de luleaua-turcului, cu smochini și arbori de mătase la poartă. Biserica ortodoxă, biserica lipovenească, geamia, casele de adunare evanghelice și baptiste. Campingurile de corturi și rulote. Silueta ciclopicelor macarale de pe șantierul naval din Mangalia, care m-au dus cu gândul la vehiculele patrupede AT-AT din Star Wars sau la mașinăriile retrofuturiste din Tales from the Loop. Gheretele unde se vând baclavale, sarailii și șuberece. Mirosul de pește prăjit de la cherhanale. O relativă tihnă care a dispărut din alte stațiuni. Nu-i doar feerie, sunt și drumeaguri hârtopite și mocirloase, case și localuri în paragină, șantiere părăsite, maghernițe unde ai toate șansele să te alegi cu o toxiinfecție alimentară de toată frumusețea, câini ai străzii. E România de azi și de ieri.
Zilele trec, pline, trec și nopțile scurte. Dintr-un festival rămâi doar cu ce rămâi din viață. Cu amintiri, cu aceste amintiri cu care ne vom hrăni și care vor deveni apoi o temelie pentru amintirile celor care vin după noi. Ceva rămâne. În perpetuitate.
Imagine: Amanda Hoskin, Summer’s Walk at Padstow
