Umblă vorba că traducătorii au mai degrabă nopți decât zile. Adevărat sau nu, oricum, o zi pe an au sigur: ultima din septembrie, când în calendarul catolic este sărbătorit Sfântul Ieronim, traducătorul în latină al Bibliei și, astfel, ocrotitor al tuturor celor care se fac luntre și punte ca să ne treacă dintr-o limbă într-alta. Ne bucurăm de munca lor de fiecare dată când deschidem o ediție românească a unei cărți străine. Ne gândim la ei mai mult, mai puțin sau poate chiar deloc (deși în ultima vreme – ce bine! – sunt mai greu de trecut cu vederea, de când numele lor figurează pe copertă împreună cu cel al autorului). Unii traducători spun că dacă au reușit să-și topească vocea cu totul în vocea autorului, să-și verse cuvintele în forma textului original și să-și șteargă urmele și-au atins ținta. Și totuși, acolo, în textul românesc pe care îl citim, sunt ei întregi. Traducătorii sunt voci. De ziua lor, pentru ca aceste voci să se audă în toată frumusețea și prospețimea lor, ne-am gândit să-i sărbătorim luându-i la cinci întrebări:
1. Trădezi autorul? Când, cum, de ce?
2. Ce cuvânt ai descoperit în ultima vreme și abia aștepți să-i faci loc într-o traducere?
3. Cu ce autor(i) te-ai luptat cel mai tare până acum? Cine a câștigat?
4. Semnul de punctuație preferat (pe care îți vine să-l pui și când nu trebuie)? De ce?
5. Semnul de punctuație cel mai nesuferit (pe care îți vine să-l scoți și când trebuie lăsat acolo)? De ce?
De așteptat, răspunsurile au fost neașteptate. Am aflat, de pildă, cum e îmbrățișarea cu o idee, că poți să scrii un poem numai din semne de punctuație și apoi să dansezi pe el, că poți să și omori o poezie (dar că mai bine îți tai un deget), de ce să trădezi însăși trădarea, că virgula e o șmecheră, iar italicele, niște alunecoase, că în lupta cu un text să învingi și să câștigi nu-i totuna, că lexicofagia e plină de delicii și că, traducând, poți să… dar nu, asta citiți mai bine singuri.
Bogdan Ghiu
1. „Trădez“ autorul doar în calitate de coautor, și doar atunci când „trădarea“ este singura cale de a-i rămâne fidel – propunându-i o nouă cale, nebănuită de către niciunul dintre noi (și din noi, căci este multă lume implicată).
2. La gânditorii-scriitori de preferință cât mai intraductibili, care gândesc „în limbi“ (cum se spune la Biblie), nu doar în duh, pe care îmi place să îi traduc sunt obligat să inovez și să inventez tot timpul. Deci ei mă obligă să creăm (împreună) cuvinte noi. Pe care de multe ori le folosesc apoi în propriile înscrisuri. Cel mai recent? Să zicem „logologie“.
3. În primul rând Jacques Derrida, cu care este într-adevăr „luptă“ grea. De câștigat trebuie să am grijă să câștigăm toți.
4. Paranteza. Folosesc (tot mai multe) multe specii.
5. Ador semnele de punctuație, pentru că ritmează și, deci, muzicalizează (insonor) gândirea. Semnele de punctuație sunt ecologia textului. În tinerețe, cândva, am scris un poem (nepublicat și probabil nepublicabil) compus exclusiv din semnele de punctuație extrase din alt text. Nu se înțelegea nimic, dar puteai să dansezi, era ca o partitură.
Bogdan Ghiu este traducător din franceză. Cea mai recentă traducere publicată este Utopiile reale. Corpul utopic (HETEROTOPII) de Michel Foucault (Tact, 2024) și se află în pregătire Elogiu traducerii. A complica universalul de Barbara Cassin (Tact, 2024).
Horia Barna
1. Dacă profesia de traducător este luată în serios, chestiunea trădării autorului nici nu se poate pune. „Traduttore, traditore“ este doar un joc de cuvinte… Povestea spusă de autor în limba lui rămâne neschimbată, iar eu o transpun cu echivalentele limbii române în aceeași poveste. Un echivalent lingvistic, de altfel obligatoriu, nu doar că nu constituie o trădare, ci găsirea acestuia este o datorie a traducătorului.
2. Pe de o parte, vocabularul oricărei limbi se schimbă, se înnoiește mereu. Un echivalent mai potrivit într-un anume context, descoperit însă ulterior publicării traducerii, mă face să țin minte și să vreau să îl folosesc data viitoare. Pe de altă parte, nu vreau să cad deloc în „capcana“ celor care țin să introducă echivalente „spectaculoase“, pe care tocmai le-au descoperit, dar care riscă adesea să se potrivească fix ca nuca în perete cu contextul poveștii autorului.
3. Întotdeauna câștigă cititorii. Cu autorii nu m-am luptat niciodată, a fost o permanentă îmbrățișare a ideilor și poveștilor pe care am vrut să le transpun cât mai expresiv în română. Cu Carlos Fuentes, de exemplu, a fost uneori mai complicat, fiindcă realitățile dintr-un spațiu străin nu au mereu echivalențe ilustrative în spațiul nostru. La primul nivel s-ar situa diversele alimente și ingrediente mexicane exotice: le-am lăsat în original; dar se întâmplă cu multe paradigme „diferite“, iar dacă în contextul narativ autorul le conferea o semnificație aparte, apelam la câte o scurtă notă de subsol.
4. și 5. Semnele de punctuație nu sunt pentru mine nici preferate, nici nesuferite. Ele își au locul lor obligatoriu și nu mai e nevoie de exprimarea unor opțiuni personale dacă vrem ca o poveste să rămână coerentă. Rol aparent mărunt, importanță enormă. Dacă uiți sau schimbi o virgulă, sensul și contextul se pot schimba dramatic… Totuși, punctuația în alte limbi diferă uneori de cea din română: pentru dialoguri, la noi se pune cratimă, la alții ghilimele; ghilimele pe care în română le marcăm când redăm o gândire interioară, un monolog interior… Ce are spaniola diferit și, uneori, m-am gândit că, poate, ne-ar folosi și nouă sunt semnul exclamării și al întrebării plasate și la începutul enunțului respectiv, dar răsturnate, nu doar la final. Doar că topica e diferită în spaniolă, astfel încât, în traducerea mea, a trebuit uneori să inversez puțin ordinea dintr-o frază mai amplă și să îi dau „rostirea“ cât mai naturală din română. M-am ferit mereu să tai o frază lungă, cu multe propoziții incidente, în câteva fraze mai scurte, tentat să conserv sensul, iar apoi, la final, „să mă mir sau să întreb“. Pe cât se poate, mai bine nu.
Horia Barna este traducător din spaniolă. Cea mai recentă traducere publicată este Fiesta în bârlog de Juan Pablo Villalobos (Curtea Veche Publishing, 2024, ed. a III-a).
Ioana Diaconu-Mureșan
1. Nu știu dacă i-aș spune chiar trădare, pentru că trădarea implică o intenție mârșavă, or eu nu am astfel de intenții față de autorii mei. Chiar dacă uneori sunt nevoită să mă abat de la calea dreaptă și să parafrazez, de pildă. În proză nu e tragic, dar la poezie, dacă o încarci cu explicații, ai omorât-o, mai bine-ți tai un deget. Apoi avem problema interpretării, pentru că la urma urmei ești obligat să alegi o variantă, or dacă autorul nu mai este în viață și nu poți să-l întrebi ce și cum, până la urmă tu, traducătorul, decizi echivalentul. Și cred că nu poți spera decât să calci în străchini cât mai rar. Încă am toate degetele, deci nu-i așa de rău.
2. Recent am terminat de tradus un poem urban colcăind de vorbe de duh, expresii, cuvinte dintre cele mai savuroase și, pentru că protagonistul e un rapper wannabe, m-am gândit că poate voi introduce pe undeva termenul „diss“. Dar nu s-a potrivit nicăieri, așa că a rămas pe tușă.
3. Cu Dorota Masłowska, pentru că Ceilalți, poemul urban despre care aminteam, e în versuri. Nu știu dacă am câștigat, vedem peste vreo câteva săptămâni, când lansăm cartea. Sper să fie în cel mai rău caz remiză.
4. Îmi place punctul. Poate am rămas cu traume de la supradoza de literatură franceză din liceu?
5. Virgulele. Pentru că promovează o gândire îmbârligată și cred că se face abuz.
Ioana Diaconu-Mureșan este traducătoare din polonă. Cele mai recente traduceri publicate sunt Papusza de Angelika Kuźniak (Casa Cărții de Știință, 2024) și Viața secretă a sentimentelor de Tina Oziewicz, cu ilustrații de Aleksandra Zając (Editura Frontiera, 2024) și se află în pregătire Ceilalți de Dorota Masłowska (Casa Cărții de Știință).
Luana Schidu
1. Probabil da, conform definiției traducătorului (traduttore, traditore), atât de des citată. Problema cu definiția asta e că fie te poate descuraja, fie te poate îmboldi s-o confirmi. Eu încerc din toate puterile să nu fac nici una, nici alta, prefer s-o trădez pe ea. Evident, nu-mi iese întotdeauna. Tot ce pot să fac e să mă topesc până la dispariție în textul autorului, măcar să nu-l trădez cu bună știință (sau, Doamne ferește, cu voință). Și nu, nu sunt generoasă. Mă străduiesc să nu-l trădez nici „spre binele lui“. Și-s cu atât mai frustrată când văd, uneori, că fidelitatea nu e posibilă în mod absolut. (Asta-n traducere; sper că-n dragoste e. Măcar posibilă – și vag probabilă.)
2. Cum ar fi, după răspunsul de la întrebarea anterioară, să spun acum că am cuvinte pe care aștept să le pun într-o traducere așa, de dragul lor? Cred că îndrăgostirea de cuvinte, în cazul traduttore-lui cu apetit redus de traditore, funcționează invers: descoperi cuvântul cel mai potrivit într-o traducere și, eventual, ai un coup de foudre (sau direct orgasm). Aici sunt foarte infidelă – mă îndrăgostesc mereu de câte un alt cuvânt. Și ele sunt frumoase dacă sunt la locul lor, nu ocupă un anume loc fiindcă sunt frumoase.
3. Cu Anaïs Nin (Henry și June, Incest, Foc), ca să arăt că și hârtia românească „suportă“ cuvinte așa-zis rușinoase. Cu Tatiana Tolstaia (Zâtul), despre care înainte să mă apuc de lucru am citit că e intraductibilă. Cu Djuna Barnes (Pădurea nopții), care avea întorsături de frază atât de neașteptate, încât era nevoie uneori să citesc de mai multe ori, tot schimbând intonația până când se revela sensul. Cu Oscar Wilde (De profundis), ca să duc la capăt cu limpezime fraze lungi de mai bine de-o pagină. Cu Pelevin (iPhuck), ca să-i descâlcesc jargonul IT și delirul parodic. Sper că am învins și că-n felul ăsta au câștigat ei.
4. E ca la cuvinte: semnul de punctuație preferat e întotdeauna cel care e la locul lui. Nu umblăm cu favoritisme – dacă și-o ia în cap vreunul și începe să se bage unde nu trebuie?
5. Aici, recunosc, e unul un pic oropsit: semnul de exclamare. Îi fac loc și lui dacă trebuie, dar cu măsură – tocmai pentru că el nu prea are măsură.
Luana Schidu este traducătoare din rusă și engleză. Cea mai recentă traducere publicată este Simon de Narine Abgarian (Humanitas Fiction, 2023). Alte două surprize se află în pregătire.
Simina Popa
1. Am văzut de curând un clip de promovare a unor autori islandezi, în care unul dintre ei declara liniștit că „oricum la traducere se pierde cam 20% din original, așa că ne străduim să scriem cât mai bine!“ Vorba ceea: „Trădare, trădare, dar s-o știm și noi!“ E greu de stabilit o regulă – și cu atât mai puțin un procentaj statistic – a trădării prin traducere. Când îmbunătățești topica unei fraze, trădezi? Când alegi dintre sinonime un termen cu rezonanțe mai plăcute pentru tine – nu și pentru alții –, trădezi? Subiectivitatea e o caracteristică inerentă acestei profesii și duce la variantele posibile de traducere – ceea ce face lucrurile mult mai frumoase.
2. Altfel se petrec lucrurile de obicei. În timp ce citesc de plăcere, mai dau peste un cuvânt frumos, gustos, bine țintit, pe care poate că nu l-am mai folosit de mult, și-mi spun: neapărat trebuie să-l țin minte pentru când traduc! Sau, ăsta se potrivește mult mai bine pentru echivalentul pe care-l căutam în traducerea mea! Din fericire, memoria pe termen scurt încă mai funcționează și a doua zi încerc să-i fac loc în textul pe care-l am în lucru – câteodată chiar și a treia zi! E un fel de lexicofagie. Recent mi s-a întâmplat să le preiau pe „droaie“, „stropșeală“ și „zgrunțuri“. Alteori știu că n-am ocazia să-l folosesc prea curând și că o să-l uit, ceea ce mă întristează. Mereu le mulțumesc în gând scriitorilor români sau traducătorilor că au folosit cuvinte de care eu uitasem sau care au căzut în uitare.
3. Dacă e vorba despre luptă, probabil mă lupt doar eu cu mine mai mult, în funcție de autor sau de text. Deși cunosc scurtul și încântătorul tratat despre trântă în traducerea literară scris de Anca-Maria Pănoiu (😊), dacă ar fi să compar traducerea cu o activitate, aș alege mai degrabă dansul. Până la urmă, autorul/autoarea și cu mine nu putem să ne prezentăm în fața publicului cu o scălâmbăială dizgrațioasă, vrem să ne păstrăm demnitatea și să le câștigăm atenția cititorilor. Dar îmi amintesc că a fost o melodie mai grea la poezia lui Saramago, fiind dificilă constrângerea formei, și m-a călcat pe bombeu un volum de non-ficțiune cu care nu am rezonat deloc-deloc, Statele Unite și Noua Ordine Mondială, un dialog între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin (Humanitas, 2016, volum tradus împreună cu Cristina Nițu).
4. Oscilez între virgulă și punct, fiindcă amândouă au superputeri. Punctul îmi definește unitățile de tradus – o regulă proprie este să nu mut niciodată punctul original, să-l devansez sau să-l adaug acolo unde fraza e ambițioasă. Punctul e definitiv, a încheiat discuția. Iar virgula, evident, e o șmecheră, face și desface sensuri și intonații după bunul-plac și după iscusința utilizatorilor.
5. Nesuferite fără vină sunt ghilimelele, dar nu fiindcă le-aș desconsidera – dimpotrivă, le prefer italicelor alunecoase, ci doar din rațiuni practice. Nu le am la îndemână pe tastatura mea și mereu e nevoie să fac trei-patru mișcări ca să le pot pune pe cele corecte în română, 99-66.
Simina Popa este traducătoare din portugheză. Cea mai recentă traducere publicată este Văduva de José Saramago (Polirom, 2024).
