Balázs Imre József este un cercetător literar veritabil: maghiar din România, cunoaște foarte bine literatura română din care și traduce mult, vorbește o engleză impecabilă și are o inteligență sensibilă și creativă. I-am luat interviu după ce am aflat că i-a apărut volumul Rețele avangardiste, afilieri multiple la Editura Tracus Arte.
Felicitări pentru noul volum! Cum ți-ai ales avangarda ca domeniu de studiu?
Ar fi facil să spun că avangarda m-a ales pe mine, dar ar fi doar parțial adevărat. Mi-am început cariera de cercetător al istoriei literare într-o perioadă în care ne-am avântat cu toții în revizuirea canoanelor. Erau anii ’90 și totul părea foarte dinamic, aveam nevoie de un spirit al deconstrucției din mai multe puncte de vedere ‒ tot ce se conturase în regimul anterior părea monolitic și rigid. Cred că am și construit ceva, totuși. Avangarda se potrivea cu acest spirit al dinamismului, și revolta avangardistă părea în sfârșit legitimă, cel puțin în retrospectivă. Dar nu era canonică, multe dintre textele cruciale ale avangardei maghiare nici nu erau accesibile, republicate în acea perioadă. M-am lansat deci într-un efort recuperator, am inclus poeți avangardiști în antologii literare și am scris un doctorat despre avangarda în literatura maghiară din România. Acesta a fost totuși doar începutul. Deși am mai multe domenii de cercetare, deja pot să afirm că am o vechime de mai mult de 20 de ani în studiul avangardei, iar ariile explorate s-au tot lărgit între timp.
Cum te-ai orientat spre cultura română? În ce te ajută că ești un cunoscător al acesteia?
A fost ceva firesc. După absolvirea secției de maghiară–engleză la Cluj, am devenit redactor la revista Korunk. Ca membru al redacției, am avut interacțiuni foarte consistente cu redacția Apostrof, vecinii noștri de atunci din curtea de pe strada Iașilor 14 – într-un proiect gândit împreună cu Marta Petreu, am avut posibilitatea să-i întâlnim la niște evenimente comune pe Adrian Marino, Nicolae Balotă, Matei Călinescu și mulți alții – intelectuali la care am remarcat o eleganță specifică a gândirii. Apoi, în domeniul academic, am dezvoltat de-a lungul timpului contacte din ce în ce mai serioase cu cercetători ca Adriana Babeți, Ion Pop, Ioana Bican, Andrei Terian. Filosofia mea a fost că aceste colaborări se axează pe tematici care ne interesează într-un mod reciproc. Deci ideea ar fi să vorbim despre avangardă, despre Europa Centrală, despre realism socialist, despre multilingvism, despre transculturalism, despre metamodernism, iar faptul că perspectiva noastră și backgroundul cultural dinspre care ne lansăm în aceste discuții diferă, va rezulta în abordări diferite, dar totuși compatibile.
Sunt convins că abordările comparative ne ajută în general. Când îmi publicam primele poezii în anii ’90, începusem deja să și traduc poezii – din română și din engleză. Structura tradițiilor poetice este diferită în aceste culturi, am simțit deci dintotdeauna că traducând am posibilitatea să scriu într-un alt mod decât ar rezulta din logica poeticii moderniste și contemporane maghiare. Prin comparatism, se deschide posibilitatea unei reflexivități sporite.
Fiind din ce în ce mai fascinat de avangarda română, am aprofundat destul de serios în domeniu. Când Ioana Bican mă invită din când în când să vorbesc unor studenți români despre suprarealiștii bucureșteni, de exemplu, am sentimentul că reflexivitatea despre care am vorbit capătă un alt sens – poate tipul de reflexie legată de tematică diferă un pic de ceea ce studenții ar putea afla de la un istoric literar cu studii în românistică.
„Șase etape metaavangardiste” – acesta este titlul primului capitol. Ai un volum cu titlul Noul mijloc. Îți plac provocările pe care ți le lansezi? Cum faci asta?
Dacă înțeleg bine întrebarea, titlurile textelor mele ți se par uneori abstracte. 😊 De fapt, aceste texte și proiecte se referă la chestiuni cât se poate de concrete, empirice. Mie îmi place să pornesc de la textul literar, de la fenomenul concret și să descopăr pe parcurs modele sau tipare culturale. Tocmai de aceea mă consider mai degrabă istoric literar decât teoretician al literaturii, deși în anii ’90, la debutul meu, teoria literară avea o poziție centrală în studiul literaturii.
Proiectele la care te-ai referit în întrebarea ta au implicat la rândul lor identificarea și descrierea unor coagulări, unor etape de istorie literară recentă. În cartea mea despre „noul centru” de exemplu, am scris despre un schimb de generații din anii 2000, în care autoficțiunea, biografia, memoria culturală sau politicul au fost reinventate de către autori ca Gábor Vida, László Lövétei Lázár, Andrea Tompa. „Etapele metaavangardiste” mi s-au înfățișat cu ocazia unei reflecții asupra schimbărilor din domeniul studiilor avangardei, marcând anumite puncte de reper în istoria mea personală legată de avangardism, dar care poate au și o semnificație mai largă, mai generală. Dar am putea continua și cu prezența termenului de rețea în titlul cărții mele ‒ aici, iarăși este vorba de un parcurs empiric. Citind corespondența avangardiștilor în arhive de la Paris, Marseille, Budapesta, mi-am dat seama că aceste rețele de autori au fost cât se poate de funcționale și relevante, și am început să caut teoretizările despre rețelele avangardiste abia după ce networkul suprarealismului postbelic mi-a devenit extrem de familiar.
Nu ești un revoluționar, deși avangarda e destul de socială. Ce înțelegi prin „impact social” dacă te gândești la tine însuți?
Zona de impact social de care mă simt oarecum competent este cea a mentalităților. Sunt multe decizii culturale și politice care rezultă din inerții fără reflecție. Avangarda a deschis multe căi tocmai în această direcție, punând în discuție conformismele fără fond, inerțiile fără vlagă, tradițiile asumate doar de dragul fațadei. Deși s-a vorbit mult despre antitradiționalismul avangardei, studiile mai recente arată clar că avangarda și-a construit întotdeauna propria tradiție culturală, bazându-se pe ierarhii apocrife, pe arhaic, pe outsider art, pe cultura de masă, pe realizări științifice încă neasumate de către academii etc. Gândirea acestor alternative culturale nu se referă neapărat la viitor, cum sugerează termenul de avangardă, sau cum implică termenul de revoluționar, ci la prezent. Ideea ar fi să ne înțelegem mai clar prezentul, să ne putem imagina într-un alt mod.
De aici rezultă poate și modul în care gândesc despre impactul social al unui istoric literar sau al unui artist. Îl văd în poziția de expert, deși, cum este perceptibil în zilele noastre, statutul experților a devenit cam șubred și paradoxal în sfera publică. Dar fără experți nu se poate, chiar dacă se încearcă decredibilizarea lor.
Gellu Naum e un mare nume al suprarealismului. Ai tradus Cartea cu Apolodor după Erik Majtényi. De ce ți s-a părut important să faci asta?
Sunt un cititor fascinat de Gellu Naum de vreo 20 de ani. Înainte să traduc din Apolodor, tradusesem deja mai multe poezii suprarealiste de Naum, fragmente din Zenobia și așa mai departe. Cartea cu Apolodor este totuși ceva extrem de haios, fiind, într-un sens, pragul prin care inclusiv cititorul român ajunge la acest autor foarte complex. Poate nu toți știu că scenele cu maimuțica tristă, cu călătoria în Lună, cu ferma Taurul Vioi încă nu existau în varianta inițială, din 1959, a Cărții cu Apolodor. Scriu pe larg despre diferențele dintre ediții, foarte interesante de altfel, într-un articol din cartea mea de acum, despre care discutăm. Traducerea lui Majtényi, din anii ’60, s-a bazat pe ediția inițială, din varianta maghiară lipsind deci cam jumătate față de cartea pe care o știm. M-am gândit că o ediție nouă, completă din Cartea cu Apolodor ar putea fi interesantă pentru cititorul maghiar, așa că am adăugat la traducerea lui Majtényi tot ce lipsea din varianta lui. Cartea a apărut în 2018 până la urmă.
Am dreptate când mă gândesc și la firea ta reținută în contextul avangardei? Blecher, pe care l-ai tradus as well, își deschide sufletul prin obiecte și ambianță: e sincer fără să fie extrovertit. Crezi că există o asemănare aici?
Cred că firea extrovertită și introvertită se completează reciproc ‒ inclusiv din punct de vedere cultural. Nu poți să înțelegi totalitatea experienței umane dacă te bazezi doar pe unul dintre aceste aspecte. La Blecher este vorba într-adevăr despre o sensibilitate manifestată foarte mult spre interior, despre o atenție sporită față de detalii. Cred că m-a ajutat ca traducător faptul că și eu funcționez la fel. Sigur, pentru Blecher aceste detalii, aceste călătorii culturale și imaginare au fost și mai importante din cauza faptului că pentru el, călătoriile fizice erau aproape imposibile. A scris texte foarte dense, foarte imaginative, de multe ori chiar foarte muzicale. Am încercat să redau toate astea în traducerea mea din Corp transparent.
Îi mulțumești profesorului Ion Pop și „vorbești” în mai multe limbi în volum. În ce fel de rețea te înscrii ca cercetător?
Fără Ion Pop, majoritatea textelor din volum n-ar fi existat. Caietele Avangardei, inițiat de dânsul, a devenit, cred, un reper de neocolit în studiul avangardei din România. Invitația de a colabora într-un mod constant la această revistă în ultimul deceniu, scriind uneori în engleză, alteori în română, a rezultat deocamdată în acest volum în care filonul tematic a devenit până la urmă avangarda în dimensiunea ei inter- și transnațională. Într-o variantă anterioară a manuscrisului au fost incluse și alte articole care se axau mai mult pe ideea „afilierii multiple”, adică pe literaturi minoritare, fenomene transculturale, pe multilingvism, dar consultându-mă cu profesorul Ion Pop, am decis până la urmă că aceste texte ar putea intra mai degrabă într-o altă carte viitoare, la care ar trebui desigur să scriu mai mult. Cred însă că avangarda este în sine un fenomen transcultural, cu autori multilingvi și mobili, și sper că articolele din volum accentuează acest lucru ‒ de aceea n-am renunțat la păstrarea termenului afilierii multiple din titlu. Cartea mea a fost asumată inclusiv de echipa proiectului TRANSHIROL, inițiat de către Andrei Terian la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru sprijin.
Ambiția mea de cercetător este desigur să produc rezultate relevante pentru rețele ca International Society for the Study of Surrealism sau European Network for Avant-Garde and Modernism Studies, ale căror conferințe mi-au marcat orientarea profesională în ultimul deceniu, fiind invitat să colaborez la volume internaționale de la De Gruyter, Brill sau UTB datorită acestor contacte. Dar mă simt foarte bine și în colaborările cu colegii clujeni din Centrul de Cercetare în Filologie Modernă, cu care mă leagă (printre altele) un interes comun pentru arhivele literare, cu foștii și actualii echinoxiști, cu timișorenii care m-au invitat să particip într-un mod consistent la Dicționarul romanului central-european din secolul XX, cu sibienii cu care încercăm să reinventăm modul în care se vede câmpul cultural din România dintr-o perspectivă transnațională, cu colegii de la Budapesta din Institutul Literar al Academiei care iarăși au cercetări foarte interesante în domeniul literaturii comparate și al avangardelor, și ar mai fi multe proiecte de amintit, dar poate vom mai avea ocazia să vorbim și despre acestea când se vor produce evenimente notabile în cadrul lor.
Totuși, a cam venit vremea să privesc și în urmă și să mă gândesc din ce în ce mai mult la tinerii cercetători cărora le-aș putea da mai departe câte ceva din cele gândite de mine în aceste zone de afilieri multiple. Cred că urmează un asemenea pas pentru mine, care implică într-un mod și mai accentuat lucrul în echipă.
Imaginea reprezentativă: Balázs Imre József
