Propunerea lui Péter Demény m-a făcut să zâmbesc. (Re)cunosc starea de a fi aerian ‒ în anii de demult, tatăl meu spunea despre mine că „ușor calc pe pământ“ și îl necăjea că nu mă uit, în București, la numele străzilor pe care umblu. Veneam dintr-un sat ardelenesc, unde străzile aveau, formal, niște nume (de exemplu, Mihai Viteazu), dar lumea știa de „Strada podurilor“, „Strada lungă“, „Drumul morii“… era clar.
Mai nou, rămân iremediabil aeriană când aud, la tot pasul, rostindu-se prețuri în milioane de lei. Întreb cât mai costă un lucru sau altul și aud numere de ordinul milioanelor. Mi-e imposibil să deduc suma, iar când îmi observă nedumerirea, interlocutorul se grăbește să explice: milioane vechi. Interesantă rezistența acestui fel depășit de a numi banii, ca în zilele când eram cu toții milionari, deși sunt vreo șaptesprezece ani de la „denominare“, tăierea zerourilor atașate leului obștesc. Ceea ce e destul de mult timp, în grăbita noastră istorie recentă! (Altfel, mai am niște cărți din anii ’40 ale părinților, cu prețul de 1 000 000 sau 500 000 lei lipit pe copertă. Dar aceea este chiar istorie.)
Când am de-a face, cum spun, cu numirea derutantă al prețurilor în lei, mi-aduc aminte de o scenă petrecută cam în toamna anului 1990, când prețurile se arătau în cifre tot mai mari, crescând treptat și sigur, ca apa la inundație. De unde zarzavaturile costaseră, până nu demult, de ordinul câtorva zeci de bani sau unu-doi lei kilogramul, prețul devenise radical diferit. Mă aflam într-un aprozar de pe lângă casă, în București, iar în fața mea, la coadă, o femeie vârstnică, de la țară. Femeia a început să se învârtă printre zarzavaturi, trecând de la o ladă la alta, citind cu atenție prețurile și întrebând-o pe vânzătoare:
‒ Cât costă cartofii?
‒ 65 kilu’, i-a răspuns vânzătoarea, înțelegătoare.
Femeia și-a făcut semnul crucii.
‒ Dar ceapa asta, cât zici?
‒ 70…
Așa a trecut femeia în revistă legumă după legumă. Apoi s-a oprit in mijlocul prăvăliei, și-a strâns basmaua în jurul feței și a luat o poziție de un dramatism extrem. Cu ochii țintiți în tavan și cu mâinile noduroase ridicate a rugă, a izbucnit:
‒ Doamne, ia-mă! Nu mă lăsa! Ia-mă sus la Tine, Doamne!! Păi nu mi-ar fi mie mai bine lângă Tine, acolo, cu maica și taica la masă, cu frații mei, cu surorile? Doamne, ia-mă!!