A fi sau a nu fi în intimitatea celuilalt?

Start

Am cumpărat de curând dintr-un supermarket Dracaena marginata sau copacul-dragon. Știam că e o plantă ușor de întreținut și că nu-mi va da bătăi de cap. Sunt antitalent la capitolul îngrijirea plantelor. Apoi, sigur, am ajuns cu planta acasă, am privit-o și mi-am zis: să-i creez, totuși, minime condiții de trai. Zis și făcut. Am transferat-o într-un ghiveci mai încăpător, am udat-o și i-am găsit un spațiu în noua casă, unul select, a se reține! (devenit ulterior și cel mai contemplat colț al casei) – un colț de sufragerie, în compania unui puf, a unei chitare și a unui ceas de perete (model antichizat, cu cifre romane).

Într-o seară, tot admirând colțul select de sufragerie, privirea mi-a căzut pe fereastra balconului. A fost pentru prima oară când mi-am dat seama că vecinii noștri se pot propti cu ușurință de balustrada scării din mijlocul locuinței lor și că ne pot privi ca la cinema. Practic, ei vor fi părtași la viața noastră care se scurge aici & acum, înconjurați de Dracaena marginata, de ghemotoacele de păr ale câinelui, de laptopurile de muncă și de visurile noastre. Nimic mai înfiorător la finalul unei zile în care nu mă dezlipisem de ecran(e). Pe moment m-am semi-panicat, semi-agitat, trebuie să recunosc, ba chiar m-am gândit să dau o fugă la Jysk a doua zi, să schimb perdeaua franjurată cu una care ne-ar proteja mai bine de privirile celorlalți. De privirile străine (?!). Apoi mi-am dat seama că, dacă situația asta m-a făcut să mă gândesc la perdele sau draperii noi-nouțe, ar trebui să renunț și la obiceiul de a posta pe rețelele de socializare imagini cu bradul de Crăciun, cu lalelele colorate din vaza de pe masa din bucătărie, cu mine în oglinda din dormitor ș.a.m.d., pentru că, surpriză, privirile străine mi-ar (ne-ar) putea încălca intimitatea. Cu toate astea, curiozitatea pe care acest tip de manifestare o implică e ademenitoare și totodată șireată.

Obiceiul de a privi, de a te adânci în privire, de a-ți crea (& croi) o cale de acces către universul celuilalt fără să fi fost invitat să pătrunzi acolo pare mai degrabă de domeniul tulburărilor mintale decât de cel al echilibrului psiho-emoțional atât de râvnit în societatea actuală. Corectitudinea politică, „sensibilitatea incurabilă“ și altele asemenea ne-au transformat în niște pseudopolițiști care îi amendează pe ceilalți la orice pas fără a se uita în grădina proprie (astăzi, orice privire poate fi pusă la zid; nu-ți mai permiți să admiri corpuri și chipuri pe stradă, nu-ți mai permiți să te holbezi – fie că ești femeie, fie că ești bărbat –, pentru că gestul poate fi interpretat ca privare de intimitate și chiar ca abuz; dar, desigur, discuția poate fi dusă mai departe doar în deplina cunoștință a contextului, n-are sens să continui aici fără să-l am; observația anterioară era necesară doar pentru a sublinia că nu sunt de acord cu exagerările din social media, unde, chiar așa!, oamenii cu asta „se ocupă“: privesc, analizează, își dau cu părerea, fiecare după propriile-i capacități și interese). Poate că această plăcere (care, totuși, cred că există în mulți dintre noi) de a-i analiza pe ceilalți și de a concretiza astfel un transfer vine chiar din atracția către necunoscut. Dar oare în artă este & a fost vreodată permis să te holbezi, să urmărești, să pătrunzi fără vreun acord prealabil? Cu siguranță. Întrebarea, însă, merită o aplecare mai atentă.

Odată cu social media, spațiul privat, intim (locuința), e mult mai lesne de „străpuns“. Limitele dintre exterior(itate) și interior(itate) tind să fie anulate. Conceptul de voyeurism digital a devenit tot mai relevant. În era informațională, jocul psihologic dintre cel care pătrunde (stalkerul) și cel care se lasă pătruns (nu numai influencerul, poate fi oricare dintre noi, cei care alegem să ne expunem online chiar și cu anumite limite) nu poate fi, de fapt, „prins“, „măsurat“ și supus (supra)analizei, din cauza lipsei tuturor datelor contextuale. Totul se reduce la alegerile fiecăruia dintre noi (la setările de confidențialitate, că tot rămăseserăm fără jucărioare, adică fără Facebook, Instagram și Messenger). Însă și aceste alegeri, în funcție de natura lor, de „spațiul“ de acțiune, ar putea fi supuse unor examinări morale și etice în contextul responsabilității individuale (căutările, interesele, atracțiile din social media, cele la vedere, cele la care au acces și ceilalți pot isca niște etichetări mai mult sau mai puțin susținute de activitatea online a celui în cauză; psihologii și psihoterapeuții ar putea vorbi mult și bine despre asta). Să iau, totuși, exemple concrete.

Artistul și intimitatea celuilalt

Pentru firea artistică (s-o numim astfel), prin urmare, pentru artist, artistul la modul general: scriitorul, pictorul, fotograful, regizorul, actorul etc., cel care are nevoie de acel supliment, de acel motor care să pornească în interiorul lui și care să-l conducă spre operă (și, cum ar zice Simona Popescu auzind „operă poetică“, zic și eu, „pardon de expresie“); alegerea de a invada intimitatea celuilalt/a celorlalți e pusă direct în slujba artei. Artistul recurge la… intimitatea celuilalt. Este etic? Este artistul un egoist romantic & noir (ca să-i dăm și nițel mister și ca să perpetuăm mitul artistului boem)? Mă întreb și vă întreb. Cred, totuși, că e prea puțin important atâta timp cât se oprește doar la a privi.

De-a lungul timpului, au existat mulți gânditori și artiști care au explorat intimitatea și limitele ei, interacțiunile dintre oameni și nevoia de a pătrunde, a observa, a controla ca motor în procesul de creație și nu numai. Abordarea interdisciplinară e cu atât mai potrivită azi.

Flâneurul

Flâneria, ca practică socială și culturală, a apărut în secolul al XIX-lea în spațiul parizian modern și presupunea absorbirea atmosferei urbane de către flâneur în plimbările sale aleatorii. Termenul a fost popularizat de poetul Charles Baudelaire. Flâneria era o nouă modalitate (și un nou mijloc) de explorare a orașului și de înțelegere a complexității vieții urbane în contextul Revoluției Industriale. Numeroși artiști au dialogat în timp(uri) cu practica flâneurului și a flâneusei (începuturile flâneriei vizau doar perspectiva masculină; Baudelaire ar fi preferat ca femeia să rămână în postura celei care se lasă văzută, absorbită).

Charles Marville (Fig. 1), Harry Clarke via Edgar Allan Poe (Fig. 2), ulterior Vito Acconci (Fig. 3, într-o versiune reinterpretată a conceptului de flâneur), Sophie Calle (Fig. 4) și Andy Warhol sunt doar câteva nume care s-au concentrat pe privirea obsesivă în conturarea și declanșarea actului artistic.

Fig. 1. Rue Saint-Nicolas-du-Chardonnet, strada Traversine, Paris, 1858–1878.
Fig. 2. „The Man of the Crowd“, 1840, ilustrație de Harry Clarke din 1923.
Fig. 3. Vito Acconci, „Following Piece“, 1969.
Fig. 4. Sophie Calle, „Suite Vénitienne“. Imaginea e protejată de drepturile de autor. Catalog publicat de Siglo, 2015.

Walter Benjamin, în Das Passagen-Werk, demonstrează cum strada și interiorul se contopesc. Filosoful a folosit conceptul de flânerie ca pe o modalitate de a dezvălui straturile istorice și culturale ale constructului urban, punând accent pe interacțiunile complexe dintre oameni, spațiu și timp. Pentru el, plimbarea prin oraș nu era doar un exercițiu estetic, reprezenta și un mijloc de a reflecta și de a înțelege condiția umană și dinamica societății moderne.

Mi-au atras atenția în mod special Sophie Calle și Vito Acconci, doi dintre artiștii care au lucrat în domeniul artei conceptuale și al performance-ului. Ceea ce face ca numele să le fie rostite împreună este interesul lor comun pentru explorarea identității personale, a relațiilor interumane și a modului în care acestea pot fi exprimate în artă. Instrumentarul, în cazul amândurora, e constituit din observația și documentarea realității cotidiene. De pildă, Sophie Calle este cunoscută pentru munca sa de „detectiv“. În postura ei de „urmăritor“ (a se citi și follower) în carne și oase, produsul artistic poate fi concretizat în fotografie, text sau instalație. Vito Acconci se distinge prin performance-uri care explorează limitele spațiului personal și ale interacțiunii umane. Atât Vito Acconci, cât și Sophie Calle s-au inspirat din trăirile proprii și din experiențele personale.

Andy Warhol, prin seriile „Sex Parts“ și „Torsos“, pune sub semnul întrebării ideea de intimitate în contextul societății moderne. Pe lângă asta, abordează, indirect, și esteticul. Ar fi câteva întrebări pe care să ni le adresăm nouă înșine. Are intimitatea limite? Dar esteticul? Și dacă da, care sunt limitele și cine le stabilește? Dar ce delimitează arta de obsesia sexuală? Există situații în care arta și obsesia sexuală se află în strânsă legătură, salutăm inițiativa sau o punem la zid?

Cyberflâneria

Azi, conceptul de flâneur continuă să fie relevant, însă într-un alt sistem și într-un alt context socio-cultural. Flâneurul contemporan nu mai ia la pas străzile orașului (mai ales post-pandemie), ci îl explorează virtual. Însă flâneria contemporană, cyberflâneria pare mai degrabă să coincidă cu conceptul de voyeurism (folosesc termenul cu sensul de curiozitate, interes). Curiozitatea tot mai excesivă se traduce prin dependența de social media (în orice clipă trebuie să știm, să urmărim ce fac ceilalți). Practic, noi devenim dependenți de această plăcere obținută privind. E, totuși, necesar să facem distincția între voyeurism ca tulburare psihosexuală și voyeurism ca instrument artistic. Actul artistic depinde direct de context, consimțământ, intenție, reprezentare și interpretare. De pildă, adesea, în performance-uri, participanții sunt conștienți de prezența spectatorilor și a camerei de filmat (act artistic al prezenței, în care consimțământul primează). Alteori, importantă e doar intenția auctorială (în cazul actelor artistice ale non-prezenței, unde se pune problema intenției). Și, întotdeauna, receptarea/interpretarea e ultima în acest șir și cea care nu cunoaște variantă finită. Receptarea e în permanentă căutare, așa cum sunt și flâneurul și voyeurul.

Ochiul care pândește

Pe tărâmul distructivității, o demonstrație ne este oferită de Alberto Moravia în romanul său din 1985, Voyeurul1, în care remarcăm o „interesantă teorie a ochiului care pândește, pândit la rândul lui chiar în timpul actului profanator al privirii“ (coperta a patra). Aici, autorul explorează teme precum dominația, manipularea și obsesia în relația cu ceilalți. Deși atinge latura maniei, a tulburării în raport cu privirea, accentul nu e pus pe boală. Manifestarea, totuși, ne pare din ce în ce mai familiară în contemporaneitate. Rețelele de socializare contribuie masiv la propagarea acestui obicei obsesiv care nu are de-a face, de fapt, cu actul artistic.

Totuși, privirea e cea care ne leagă iremediabil chiar de noi înșine. Încă din copilărie, din primul an de viață, perceperea sinelui se fixează în conștiința noastră ca reprezentare printr-un aparat reflexiv (oglinda) și printr-o reflexie speculară (oglindirea). Jacques Lacan considera marea întâlnire a copilului cu oglinda ca fiind „experienţa crucială a copilăriei, şi de fapt a vieţii, o matcă a tuturor identificărilor de mai târziu ale subiectului“. Azi, încercarea disperată a oamenilor de a obține versiuni/reinterpretări ale sinelui îi aduce în punctul unei noi re-cunoașteri a propriei imagini în lume. E un element de noutate foarte atractiv (chiar și atunci când, de pildă, alegi să-ți pui aparat dentar, gândul că la final îți va schimba aspectul într-unul mai plăcut, te motivează să continui). Operațiile estetice și remodelarea corporală îi propun, practic, omului modern (noului-om), în era robotizării și a alternativelor, o restabilire a raportului sine – lume, o a doua șansă la cunoaștere, o a treia (în funcție de cât de intens „operezi“ cu schimbările), însă nicidecum la intensitatea primei cunoașteri a sinelui, cea din primii doi ani de viață. În literatură, film, teatru, pictură, dans etc., oglinda, sticla, ciobul, lentila (aparatului de fotografiat) sunt elemente care corespund unor întregi „sisteme“ de cunoaștere și recunoaștere: introspecție, autocunoaștere, percepție, distorsiune, focalizare, conexiune, fragilitate.

În studiul „Diacronie și reprezentare“, Emmanuel Levinas e de părere că „structura vederii care are văzutul ca obiect sau ca temă – structura zisă intențională – se regăsește în toate modurile sensibilității care accede la lucruri; ea se regăsește în accesul intelectual la stările-de-lucruri sau la relațiile între lucruri și, după cât se pare, și în legăturile dintre ființele umane, între ființe care își vorbesc și despre care se spune că se văd.“2

Cu alte cuvinte, analizând lentilele de „judecată“ a realității (mecanismele), flâneurul și voyeurul artiști ar constitui structuri analitice superioare antrenate să vadă tot ceea ce restul oamenilor nu pot vedea. Sensibilitatea devine, așadar, indispensabilă.


1 Alberto Moravia, Voyeurul, traducere de Marin Budică, prefață de Ruxandra Cesereanu, Pitești, Paralela 45, 2005.
2 Emmanuel Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, traducere de Ioan Petru Deac, București, Bic All, 2000, p. 161.

Imagine reprezentativă: Man with a Movie Camera, regia Dziga Vertov, 1929

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×