A fost odată ca-n reclame…

Start

Sunt unele cărți cărora parcă ți-e teamă că, din doar două rânduri de comentariu, ai putea să le epuizezi substanța: ai rezumat ideea principală și nu le mai citește nimeni. Din fericire, nu este cazul cărții de față: citiți-o musai, altfel ar fi păcat! Ar fi păcat să ratați o carte-scenariu, o carte-spectacol, o surprinzătoare defilare de tablouri vivante. Această „execuție“ se cere savurată, asimilată, trăită. Nu e despre ce, ci despre cum.

Cum să te ratezi cu demnitate
de Octav Gheorghe
Curtea Veche Publishing
2024

Unu la mână, nu se întâmplă multe fapte narative propriu-zise, Octav Gheorghe însuși își descrie romanul drept „un volum sărăcăcios în evenimente“. Doi la mână, orice tentativă de spoiler ar eșua: nu ați înțelege nimic, căci cartea respiră prin numeroasele personaje care dialoghează întruna, colorat romglezește, în acel limbaj de lemn devenit lingua franca a industriei publicității.

Octav Gheorghe își creionează personajele tridimensional, le transformă în prototipuri caracteristice ale societății românești post-revoluție, le simți de la primele cuvinte lângă tine în carne și oase (multe dintre ele fiind persoane publice cât se poate de reale)!

Cel mai mult vorbește, bineînțeles, protagonistul Octav, un alter ego al autorului (în ce măsură cei doi se suprapun poate specula fiecare), înrămând, practic, povestea în poveste și prezentându-ne un număr de comedie umană.

Sigur, trebuie să ținem seama de context. Încă din paragraful introductiv, ne prindem că „regizorul, scenaristul și publicitarul român“care este Octav Gheorghe ne face cu ochiul și ne previne să nu luăm de bun tot ce lucește. Mare parte din acțiune se petrece în zbuciumații ani ’90, deceniul tuturor posibilităților românești. Apare prima generație de publicitari. Ei trăiesc criza generată de tranziția (prea bruscă?… prea ca la țară, vorba-aia?…) de la comunism la capitalism, resimțind o anumită ratare. Se simțeau excluși, marginalizați, „terminați“?

Octav Gheorghe încearcă (și reușește!) să dea mai multe explicații acestui sentiment acut și complex într-o cheie care nu dă greș, umorul. Că-i spunem autoironie, râsu’ -plânsu’, haz de necaz, sarcasm, persiflare crudă, luat la mișto, umor absurd, comedie à la Caragiale, caricatură, poante peste poante, țânțarul-armăsar, satiră, bășcălie, îi spunem cum vrem, că e democrație… Cert este că replicile personajelor și „cujetările“ autorului se încadrează în registrul comic. Chiar de la primele rânduri izbucnești în râs, parcă asculți un banc, ceilalți de lângă tine devin curioși și îi faci și pe ei să râdă. Și până la ultimele – desigur, Octav Gheorghe nefiind „vreo scriitoare iraniană chinuită de un regim politic opresiv“, dar nici departe nu e (pe bune?…). Până la urmă, este redată o experiență de viață care îl definește nu doar profesional, ci și ca român (trăitor în România). În cazul de față, the loser takes it all.

Revin la personaje si la dialogurile lor spumoase. Fiecare capitol (scenetă?), cu nume parcă bune de dat la jocul Dixit, aduce în scenă pe câte cineva. Iată câteva mostre:

„Monica cea unsă cu toate alifiile tagmei publicitarilor“ în Acum, și cu lime.

„Mariusică mama-răniților și cei doi promoteri narcomani“ în Laptele bunătății umane.

Cuplul Coco și Veve în Stau. Nu ajunge că este descrisă atmosfera dementă inerentă procesului de creație, se pare. Avem parte, cu același lux de amănunte cinematografice, și de un fel de spot absurdo-coșmaresc, rod al unei imaginații nestăvilite.

Roni, producătorul audio-video cel blazat și călit, dar mai ales maestrul actor Vlasopol, ireal de absurd, în Silent night.

Mălina, asistenta de producție, obtuză și eficientă, domnul Manole în căutarea disperată a gloriei artistice, în Crezi că ai talent, o parodie geniala a show-urilor TV de gen.

Soprana Adela – căci, desigur, nu putea lipsi din tablou caricaturizarea grandomaniei, în La telefon cu Președintele republicii.

Chimie, omul de marketing gen Birlic, grupul de coreeni workoholici din Coruptia, teribilul flagel, capitolul care include un festin pantagruelic în restaurantul fast-food simbol al capitalismului, cel care bântuie imaginarul românesc până în ziua de azi. Dacă ar fi să citiți un singur episod din această operă bufă, cu siguranță ar fi selecția emblematică.

Doamna Nina, excesiv de vorbăreață și de mucalită, în Oftalmologie, unde conversația cu doamna Mia te face să uiți și cum te cheamă…

Nu mă pot hotărî între următoarele trei concluzii (așa cum nici Octav Gheorghe nu se poate opri și adaugă la final „încă trei chestii“):

  1. Pare o carte lejeră (parca aud eh, probleme, Gogule, probleme!…), însă, dacă o citești în metrou de exemplu, s-ar putea să ratezi stația unde voiai să cobori (nu-i nimic, cobori la prima, dar cu demnitate!). E o carte „tristă, plină de umor“, precum țara din care își trage substanța.
  2. În  2020, când publicitatea as we know it nu mai există, când mobilele nu mai sunt „de dimensiunea unei mașini de spălat“, când românii au trecut de la Tico la Tesla, dar continuă să se bucure când primesc la sampling baloane, pliculețe, suculețe, această carte ar putea servi drept suport pentru un curs de creative writing
  3. De fapt, concluzia cea mai bună îi aparține tot autorului – „Am râs copios, cu lacrimi, până am rămas fără aer“.

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×