E un paradox bizar să simți că Instagramul – un loc plin de filtre și iluzii – poate deveni, de fapt, un refugiu pentru vulnerabilitate. Ce am conștientizat prin această introspecție digitală este că îmi dezvălui emoțiile mai ușor online – dar atât de corectate încât e greu să mai spun că sunt „reale“.
Când consum artă – fie că e vorba de un film, o expoziție, o pictură sau un moment muzical – se creează o aliniere ciudată care mă transportă spre triggere, traume, spre tot ce am îngropat fără să vreau. Și, de fiecare dată, singura modalitate prin care simt că pot elibera ceea ce simt este să scriu sau să creez un carusel, un material „palpabil prin ecran“ – să dau un sens unei stări amorfe. Când transform ceea ce simt într-un material vizual sau scris, mă confrunt cu un tip de eliberare – încep să procesez, să structurez haosul emoțional într-o formă digestibilă. E, într-un fel, reconfortant – o formă de control asupra neliniștii.
În fața unui ecran, îmi asum mai ușor ce îmi place și ce nu, fricile, triggerele care mă definesc online – mult mai simplu decât aș face-o în fața unui om real sau în fața jurnalului. Poate că e mai ușor să fii vulnerabil când știi că poți edita totul până ajunge la o formă acceptabilă – poate chiar perfectă – pentru ochii altora.
Dar e chiar vulnerabilitate autentică dacă e atât de intens controlată?
De câțiva ani, cultura pop și trendurile online s-au extins în toate colțurile internetului – de la postările celor mai influenți creatori, până la feedurile noastre personale. Fiecare trend capătă o amploare atât de mare încât nu mai rămâne nimic neatins. Nu mai vorbim doar de aesthetics de nișă – noul tip de personalități – sau de subculturi, ci de o devorare totală a tuturor aspectelor vieții – de la haine și muzică, până la felul în care gândim și mâncăm. Fiecare trend se insinuează adânc, formând nu doar un stil vizual, ci o întreagă viziune asupra vieții – o idee aspirațională despre ce „trebuie“ să fim.
Recent, generația digitală a redescoperit estetica Y2K – o întoarcere la începutul anilor 2000, transformată în varianta sa idealizată. Un amalgam de blugi cu talie joasă, gloss sidefat, telefoane flip și remixuri electronice din acea perioadă au inundat platformele sociale, redefinind felul în care mâncăm, ne îmbrăcăm și chiar decorăm spațiile din jurul nostru. Dar, la fel de repede cum a apărut, Y2K a cedat subtil locul unui nou curent – Indie Sleaze.
Cu o nostalgie apăsătoare, Indie Sleaze a revenit pe platforme precum Instagram (prin conturi ca @indiesleaze) și, în special, TikTok – ca o estetică apreciată de o generație care o percepe ca pe o evadare autentică din haosul filtrat al social media. Termenul „Indie Sleaze“ a fost aplicat retrospectiv, fiind o etichetă creată mult mai târziu. De fapt, nici măcar nu era numit așa prin 2005-2010 – era doar ceea ce trăiai.
După cum remarcă Fisher, această cultură modernă este doar „îngropată sub o frenezie superficială de noutate“ – o iluzie a unui „nou“ reciclat, ancorat în trecut. Astfel, Y2K și Indie Sleaze nu sunt manifestări autentice, ci doar repetiții nostalgice. Și tot Fisher descrie această tendință ca fiind o nostalgia mode, care apare atunci când „un simț coerent al timpului istoric se destramă“ și ne lasă într-o „performanță nostalgică“ a trecutului, fără să-i mai recunoaștem contextul original.
Tocmai această categorisire face ca experiența să fie diferită, căci atunci totul era pur și simplu trăit – fără conștientizarea unui „stil“ sau „trend“ de urmat.
Pentru mine, speranța renașterii Indie Sleaze este legată tocmai de această dorință de a trăi emoții reale – într-un spațiu care a devenit o vitrină rece. Dar, cum remarcă Greif, hipsterul „adoptă retorica, dar nu și politica contraculturii“ – reimaginând o falsă opoziție față de autoritate. Indie Sleaze devine, astfel, doar o reciclare stilizată a trecutului – o tentativă de autenticitate controlată de social media.
Indie Sleaze nu s-a născut în New York – ci a fost doar rafinat acolo. Adevărul este că influențele sale sunt mai adânc ancorate într-o cultură muzicală care începe în anii ’60 – trece prin garage rock-ul obscur, punk și indie rock – și explodează ca o contra-estetică la grunge-ul dominant al anilor ’90.
În loc să privim Indie Sleaze strict ca pe o continuare a post-punk-ului, este mai corect să-l vedem ca pe un rezultat al unui val constant de reîntoarcere la rădăcinile crude ale muzicii de garaj din anii ’60 – băieți și fete cu chitare distorsionate, care cântau în subsoluri și la petreceri în patinoare. În anii ’70, aceste trupe obscure sunt salvate de Lenny Kaye, care creează compilația Nuggets – o colecție ce reunește aceste sunete brute și neșlefuite, devenind o biblie pentru viitoarele generații punk și indie.
În paralel, colecții similare precum Pebbles scot la suprafață și mai multe dintre aceste formații efemere – care, în anii ’80, încep să influențeze o nouă generație de trupe din scena Paisley Underground din Los Angeles – un alt val de nostalgie pentru acel sunet necontrolat și visceral.
Ajungem în anii ’90, când grunge-ul devine omniprezent. Și, cum era de așteptat, apare și contra-reacția – indie rock-ul garage, definit prin case de discuri precum Estrus și Sympathy for the Record Industry. Deși la suprafață păreau să împărtășească aceeași estetică anti-comercială, aceste trupe erau o fugă de mainstream-ul grunge – adoptând o estetică inspirată de punk și rock-ul anilor ’60.
În acest context apar trupe precum The Hives din Suedia, The White Stripes din Detroit și Mooney Suzuki – care conturează un nou val de garage rock, mult mai aproape de ceea ce avea să devină Indie Sleaze. New York-ul adoptă aceste influențe și le rafinează.
Pentru mine, Indie Sleaze începe cu Is This It de la The Strokes și se termină pe undeva pe la A.M. de la Arctic Monkeys. Între aceste repere muzicale s-a format un întreg univers cultural – care i-a cuprins pe The Libertines, Franz Ferdinand, Yeah Yeah Yeahs, Bloc Party și apoi a doua „invazie“ newyorkeză cu Interpol și Vampire Weekend – la mixul eclectic din jurul DFA și Maison Kitsuné.
Pe lângă muzică, Indie Sleaze a definit o întreagă estetică vizuală și socială – moda skinny jeans și Converse zdrențuiți, topuri bandeau, hanorace tie-dye, tunsori „Lego“, rochii cu buline, dresuri colorate, balerini, zâmbete știrbe, haine rupte, poze făcute de The Cobrasnake în cluburi unde n-aveai loc de dans. Erau iPod-uri și firele albe de căști Apple, iar filme ca 500 Days of Summer și seriale ca Skins și Gossip Girl prindeau vibe-ul ăsta întunecat, urban – un glamour murdar ce nu avea nevoie de filtre.
Indie Sleaze a fost, așadar, o revoltă stilistică împotriva unui mainstream care devenise prea previzibil. Din acest motiv, negrul a luat locul carourilor grunge, skinny jeans au înlocuit pantalonii rupți, iar estetica murdară, dar rafinată, a devenit un manifest. Nu a fost un moft venit din New York – ci un punct culminant al unei revolte estetice și muzicale care a crescut din rădăcini vechi, până când a devenit cool.
Într-un interviu pentru SSENSE, Mark Hunter, cunoscut ca The Cobrasnake, sublinia că revenirea Indie Sleaze abia începe și că entuziasmul din jurul acestei estetici nu a atins încă apogeul. Hunter, celebru pentru fotografiile sale virale de la petrecerile haotice ale anilor 2000, explică cum imaginile surprinse la aniversarea lui Charli XCX din vara lui 2024 au contribuit la reaprinderea interesului pentru această eră.
Pe lângă Charli XCX, care a reîntors Indie Sleaze în mainstream, artiști precum Addison Rae, The Dare, Sugar Pit și Alex Consani contribuie la renașterea acestei estetici. The Dare, de exemplu, a lansat What’s Wrong With New York? în septembrie 2024, iar în scurt timp de la lansare, numărul ascultătorilor lunari pe Spotify a crescut cu peste 2000%.
Steve Lacy a făcut un teasing pentru un album – simulând haosul social media de altădată, umplând Instagramul cu meme-uri, selfie-uri și postări random, aparent nefiltrate sau exagerat de filtrate – 71 într-o singură săptămână. Și totuși, acest haos a fost doar un performance – o mișcare care nu duce nicăieri, pentru că albumul nu a apărut încă.
Fiecare revenire la un trend vechi devine un act de vulnerabilitate falsă – o tentativă de a simți ceva real prin intermediul a ceea ce e deja procesat. Trăim între ceea ce dorim și ceea ce ne este permis, iar în era digitală, dorințele noastre sunt expuse – dar într-o formă controlată, acceptabilă, bine gândită. Vulnerabilitatea noastră este filtrată, estetizată și apoi comercializată.
În acest fel, Indie Sleaze este o poziție de consum – exact ca hipsterismul – o mască prin care ne imaginăm că trăim autenticitatea, dar, de fapt, suntem doar prizonieri ai unui trend. După cum spune Greif, hipsterul „se definește prin exclusivitate și cunoaștere superioară“ – dar, în realitate, nu se implică niciodată cu adevărat. Așa și cu Indie Sleaze 2.0 – un filtru estetic care ascunde o nostalgie controlată, o formă de rebeliune care nu mai poate fi trăită, ci doar consumată.
Am scris articolul ăsta ca să mă conving că Indie Sleaze a fost real. Că nu era doar o compilație de poze blurate, postate pe bloguri obscure – sau o petrecere la care eram prea mică să intru, dar destul de aproape încât să-i simt fumul de țigară. Că tot haosul transpirat a existat cu adevărat – și nu doar ca un aesthetic reciclat pe TikTok.
Indie Sleaze nu funcționează când toată lumea are Instagram face. Aș vrea să văd mai mult focus pe caracterele și personalitățile autentice ale oamenilor – mai degrabă decât pe stilul lor și pe felul în care îl stilizează pentru a părea mai „cool“.
Scriu despre Indie Sleaze pentru că mi-e dor de un timp în care emoțiile nu trebuiau să treacă printr-un filtru ca să merite să fie simțite. Un timp în care tristețea nu avea nevoie de un caption bun. Și poate tot ce fac acum e doar să-mi lustruiesc propriile frustrări – să le dau o formă acceptabilă pentru un articol bine documentat.
Indie Sleaze a murit exact când am început să vrem să-l înțelegem.
Imagine: © Raluca Mărgescu
