A recicla, a o lua de la capăt, a nu sfârşi să începi

Start

A filosofa înseamnă să o iei mereu de la capăt, pregătindu-te pentru sfârşit. În teorie, ca şi în viaţă, e mult mai greu decât sună – poate imposibil. Tocmai de aceea merită încercat, poate că nimic altceva nu merită mai mult încercat şi nimic altceva nu este „filosofie“, adică iubire de înțelepciunea pe care nu o posezi.

De la capăt. De la început. Să uiţi – pentru că uitarea este condiţia de posibilitate a existenţei memoriei, la fel cum liniştea e condiţia de posibilitate a elaborării oricărui nou limbaj. Să uiţi ce ai învăţat, dar mai ales să uiţi ce ai scris deja: să nu cedezi tentaţiei de a recicla texte vechi… Să nu te intereseze să scrii frumos, dar să nu cauţi să scrii arid: să nu cauţi nimic altceva decât să gândeşti. Să nu te intereseze genul în care se încadrează ceea ce scrii, faptul că s-ar putea să te învârţi iar în cerc: încerci… Să uiţi de graniţe, să nu anticipezi niciun rezultat, să nu proiectezi, să nu cauţi formule, poate numai aşa vei putea, în fine, să spui ce faci şi să faci ce spui. Fără niciun „în fine“.

Să o iei de la început. Să îmbrăţişezi fără rezerve („în fine“ fără rezerve) disperarea sau exasperarea aporiilor, aceste probleme eterne ale filosofiei, la care se adaugă altele noi, specifice timpului tău. Să faci încă o dată sau abia acum cu adevărat experienţa discursului filosofic, a structurilor conceptuale organizate binar – în opoziţii ierarhice, din punct de vedere paradigmatic – şi generatoare de reţele deschise de aporii, consecinţă a faptului simplu că, orice am face, explicăm cuvinte prin alte cuvinte.

Să nu îţi pese dacă vei fi înţeles, să nu cauţi să fii clar şi să eviţi lozincile filosofice, fără însă a vrea să fii ermetic. Transgresiune. Tot ceea ce „voia“ să spună Derrida vorbind despre stringenţa unei „experienţe a imposibilului“ (şi înainte de el, Pascal). Să nu cauţi referinţele filosofice, dar să nu le eviţi atunci când îţi „vin“ în mod firesc.

Un nou limbaj, ceva deopotrivă imposibil şi necesar. Cum ar putea să apară un nou limbaj? Până atunci, nimic nu este cu adevărat nou sau cu adevărat vechi în elaborarea „vocabularelor finale“ în sens rortyan. Şi totuşi, poţi face noduri noi în plase vechi şi „ochiuri“ noi cu noduri vechi.

Care este, aşadar, nu punctul de sprijin pe care să-ţi rezemi universul, ci miezul cu adevărat curgător, neobturat al vieţii tale – point de passage pentru fluxurile de energie, de informaţie, de dorinţă? Puntea sau artera (încă) neînfundată?

Cuvintele. Cuvintele curg. Desigur, şi aici există multe poticneli. Dar de ce ne vine mult mai uşor să vorbim altfel decât să ne schimbăm forma vieţii? Explicaţia este că, deşi limbajul are o structură intenţională, e mult mai uşor să pui între paranteze propriile intenţii aici, decât în viaţa cotidiană. E mult mai uşor să laşi cuvintele să curgă decât să nu te mai intereseze „rodul faptelor tale“. Bun, şi atunci cum se produce această punere între paranteze şi ar putea fi ea, cumva, transplantată în plan existenţial? Răspunsul cu care ne-am obişnuit, cel puţin pe un anumit „continent“ filosofic, e că suspendarea acestei intenționalități primare lasă limba însăşi să vorbească. Dar să nu ne aruncăm… În fond, subiectivitatea nu poate fi abandonată, cel puţin nu atât de uşor, nu scapi de propria umbră doar pentru că te pui la umbră, astfel încât e foarte probabil ca ceea ce se întâmplă, frazele tale, argumentele sau versurile tale, nu contează, să nu fie altceva decât combinaţia, amestecul de nelimpezit între bâlbâieli singulare, „idiosincrasice“ şi atestarea unor structuri ale „umanităţii concreteׅׅ“. Fie că aceste structuri sunt caracteristice pentru omul timpului tău sau pentru omul în genere, tot ceea ce contează e ca mixajul să fie într-o proporţie digerabilă pentru comunitate, pentru public, ca obscuritatea să nu îndepărteze, iar universalitatea să nu banalizeze ceea ce se întâmplă acum să scrii. Din această perspectivă, nu există reţete şi măsură justă invariabilă, dar nici altceva decât noroc orb. Regăsim, astfel, o veche aporie: fie că e vorba de metafore pe care ceilalţi se întâmplă să nu le expectoreze, ci să le înghită, de opere de artă avangardiste sau de schimbări politice revoluţionare, lucrul decisiv e ca abaterea să fie îndeajuns de mare pentru a şoca, dar nu într-atât de mare încât să nu mai poată fi asimilată destul de rapid în sistem. Cine a spus că orice revoluţie începe cu eşafodul şi sfârşeşte la starea civilă? Desigur, dacă mixajul ar putea fi supus unei analize „chimice“, separând procentul de originalitate idiosincrasică de structurile pure ale gândirii, nu doar demersul hermeneutic ar fi salvat în miza sa, dar şi rezultatul creaţiei: însă aşa ceva nu este cu putinţă, ar trebui un al treilea limbaj pentru analiză, un „al treilea om“ ş.a.m.d., regresând la infinit. Eşecul atâtor proiecte transcendentale de a deveni „ştiinţifice“ ar trebui să ne fi lecuit deja de atare ispită a Sistemului recreat de la zero. Dar cumva, nu ne va lecui niciodată.

La antipodul filosofiei „ştiinţifice“, filosofia ca terapie şi reflecţie angajată existenţial riscă, aparent, reiterarea aceleiași (?) aporii. (Desigur, am putea scurta demonstraţia, spunând că problema, în fond, este că de fiecare dată când spui acelaşi lucru, e deja altceva, şi de fiecare dată când spui altceva, altcumva, într-un fel, o spui la fel şi rosteşti un acelaşi lucru, altfel nimeni nu ar crede că înţelege ceva. Dar să nu scurtăm drumul, este tot ce avem.) Nu e cazul să tăgăduim, dar nici să supralicităm funcţia „terapeutică“ a discursului filosofic. Nu putem avea vreodată un răspuns sigur şi tranşant la întrebarea cât este efectiv practică de sine atunci când parcurgem un text de tipul „Scrisorilor către Luciliu“ ale lui Seneca şi cât e doar căutarea unei senzaţii de bine izvorând dintr-un soi de istovire momentană a capacităţilor intelectuale, nu atât de diferită de efectul cathartic al unui antrenament la sala de forţă. La urma urmei, s-ar părea că facem exerciţii de acceptare exact atunci când credem că ne schimbăm pe noi înşine şi constatăm că ne întoarcem, monoton, la aceleași obsesii şi idei fixe, exact atunci când credeam că ne-am desprins în fine de vechiul raport cu sine, că nu vom mai fi de mâine la fel, că schimbarea veritabilă s-a produs.

Încerc să nu abordez frontal problema alegerii, bătătorind un vechi drum. Merită să te întrebi: ştii că nu vei termina niciodată de spart oglinzile sau ceva te reţine, frica aceea primară de a privi, în fine, în gol? Şi totuşi, realitatea e plină de crăpături, that’s how the light gets in. Problema e, atunci, dacă îţi poţi provoca o experienţă transformatoare sau dacă, aşa cum glosa pe undeva Lyotard, iniţierea nu iniţiază în nimic, ci numai începe. Să ne interzicem, atunci, să vorbim despre libertate, despre evenimente, lăsând experienţa libertăţii să lucreze în noi? Dar cum putem să o lăsăm să lucreze rămânând, totuşi, activi, pentru că, dacă ne întindem pe spate şi căutăm să ne relaxăm, nimic nou nu se va petrece, doar caruselul vechilor obsesii şi spectre învârtindu-se fără încetare, la nesfârşit… Toate încercările de a „depăşi“ metafizica subiectului sfârşesc în imposibilitatea de a transcende raportul activ/pasiv, de a gândi (utilizând o terminologie de suşă kantiană) o „receptivitate spontană“ sau o „spontaneitate receptivă“. Să spui: „voi întrerupe morişca“, „nu voi mai încerca să concep inconceptibilul, să dizolv taina“ rămâne, desigur, o alternativă concretă şi un drum pe care atâţia călugări păşesc. S-ar putea ca astfel să dobândeşti echilibrul – dar cu ce preţ? Ştii că nu pot avea cu toţii dreptate, creştini sau budişti sau sufiţi, ştii că te condamni la absenţa oricăror criterii de a distinge „spălarea pe creier“ de o „trans-subiectivare“ de ordin spiritual. Ne place să credem că toate drumurile duc în acelaşi punct, dar un grăunte de luciditate e suficient ca să ne facă să înţelegem că nimic nu susţine atare sentinţă, în afara dorinţei noastre de a fi astfel, consecinţă a fricii de absurd şi irosire existenţială. O luăm atunci de la capăt, realizând pentru cât de puţini „damnaţi“ e darul filosofiei: acest travaliu în care nu sfârşim vreodată să începem a gândi pe cont propriu, înainte de a fi prea târziu.

Imagine reprezentativă: The Monk by the Sea, Caspar David Friedrich, 1808-1810

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×