La o simplă căutare pe internet, apar peste 50 de titluri de cărți dedicate empatiei. Totodată, există mai multe definiții din perspective diferite. Cu toate acestea, empatia rămâne totuși un concept care păstrează un anumit grad de ambiguitate, reflectând astfel dificultatea de a cuprinde maniera în care se formează și modul în care, odată formată, este folosită empatia.
În limbajul comun se folosește cuvântul „empatic“ pentru a descrie o persoană care rezonează afectiv cu o altă persoană și are o reacție conform acestei rezonanțe, așteptarea fiind ca reacția să implice încurajare și susținere. Aceasta însă exprimă doar o mică parte din ce înseamnă cu adevărat empatia. De exemplu, de multe ori, atunci când o persoană vorbește despre o situație dificilă prin care a trecut, reacțiile de încurajare și poziția de expert sfătuitor ale celui care vine cu discursul motivațional nu sunt primite cu satisfacție, ci cu sentimentul că lipsește o componentă esențială, că persoana nu este înțeleasă pe deplin.
Prin urmare, este empatia gratificare sau gonflare narcisică? Toate definițiile empatiei au un punct de întâlnire comun, și anume „a te pune în locul celuilalt“ prin intermediul imaginației. Făcut însă mecanic, ca exercițiu al gândirii și al imaginației, dar golit de afect, gestul devine doar o caricatură a ce înseamnă de fapt poziția empatică. Aceasta rămâne, în fond, doar o intervenție „de lemn“ și lipsită de viață.
Cercetătorii care s-au concentrat pe dezvoltarea umană din primele luni ale vieții au descoperit că ființa umană este încă de la început pregătită pentru relaționare prin imitație și acordaj emoțional care se dezvoltă în relație cu figura primară de îngrijire, precursori ai dezvoltării empatiei, care nu este prezentă încă de la naștere. Sunt familiare tuturor situațiile copiilor care, în urma unei acțiuni violente asupra altei persoane care își manifestă explicit suferința, au o reacție de surpriză, ulterior urmată de eforturi de consolare. Această posibilitate de conștientizare a efectelor acțiunilor asupra celorlalți și înțelegerea că și ceilalți pot fi afectați și sunt sensibili începe să se manifeste în jurul vârstei de un an și jumătate. Cu alte cuvinte, pentru a putea atinge intern o poziție empatică față de ceilalți este necesar ca o persoană să treacă întâi prin procesul de individuație și separare. Empatia are nevoie de mai mult decât de un răspuns spontan și imediat emoțional. Ingrediente esențiale ale empatiei sunt și procesele gândirii, ale înțelegerii, ale conceptualizării și ale memoriei. Astfel, capacitatea de a empatiza se poate dezvolta cu experiența de viață care construiește mai apăsat personalitatea și este străină de cei care sunt atinși de patologia narcisică din cauza tendinței lor fuzionale în scopul gratificării.
Empatia este o hartă internă a lumii sensibile a celuilalt, care cu timpul devine mai amănunțită și mai cuprinzătoare. Aceasta nu este o curgere neîncetată fără tensiuni, ci poate apărea în grade și în momente diferite, iar cu experiența devine progresiv mai cuprinzătoare și mai profundă, cu mai puține raptusuri și mai rafinată. Psihanalistul maghiar Sándor Ferenczi spunea că empatia este o precondiție pentru tact, ca formă de grijă față de sentimentele celorlalți.
Deși de multe ori empatia este confundată cu simpatia, acestea sunt diferite, așa cum diferă și de antipatie. Putem înțelege experiența cuiva printr-o identificare cu celălalt și totuși să ne displacă modul în care face față situației sau cum se reflectă în caracterul acelui om, sau, din contră, să ne devină afabil. Prin urmare, simpatia și antipatia pot fi poziții pe care le luăm în forul nostru interior față de celălalt în timp ce empatizăm. Empatia presupune, astfel, nu doar a împărtăși o experiență internă a celuilalt, ci și a înțelege și reprezenta ceea ce simte, deci a procesa emoția, care implică păstrarea limitelor propriei identități fără a aluneca într-o supraidentificare. Stefano Bolognini, care în psihanaliză s-a specializat în studiul empatiei, o definește ca pe „o condiție de contact conștient și preconștient caracterizată de diferențiere, complexitate și articulare – un spectru larg perceptual care implică toate culorile paletei emoționale, de la cea mai deschisă la cea mai întunecată – și, mai mult decât atât, încorporează un contact împărtășit, progresiv și profund cu complementaritatea obiectului, din care fac parte și părțile disociate și cele defensive ale Eu-lui, la fel de mult ca subiectivitatea egosintonică a celuilalt“. Bolognini include în definiția lui aspecte esențiale în ceea ce privește poziția empatică, și anume partea de spectru întunecat al afectelor și importanța delimitării de celălalt pentru a putea empatiza. Dacă luăm ca analogie cartografierea universului celuilalt în propria minte ne putem opri la modul în care o imagine ca reprezentare a lumii poate fi o metaforă pentru aceasta. În 1952, în monografia The Decisive Moment (Momentul decisiv), fotograful Henri Cartier-Bresson descrie cu acuratețe procesele din spatele realizării unei imagini ca reprezentare a procesării unor emoții mobilizate de un context: „Pentru a «da un sens» lumii, trebuie să te simți implicat în ceea ce încadrezi prin vizor. Această atitudine necesită concentrare, disciplină a minții, sensibilitate și un simț al geometriei. (…) A face o fotografie înseamnă să-ți ții respirația atunci când toate facultățile converg în fața unei realități trecătoare. În acel moment, stăpânirea unei imagini devine o mare bucurie fizică și intelectuală. A face o fotografie înseamnă să recunoști – simultan și într-o fracțiune de secundă – atât faptul în sine, cât și organizarea riguroasă a formelor vizuale percepute care îi dau sens. Înseamnă să îți pui capul, ochiul și inima pe aceeași axă.“
În empatie și autenticitate, toate capacitățile converg pentru procesare internă și restituire într-o reprezentare care oferă sens lumii precum în fotografia lui Cartier-Bresson. Fotograful Henri Cartier-Bresson este cunoscut pentru instantaneele candide și pentru metoda lui de fotografiere care este neatinsă de tehnici de manipulare a imaginii, invitând privitorul să vadă realitatea experienței umane prin ochii lui, nealterată de ornamente și decupări. Cartier-Bresson nu a vrut să deformeze realitatea pentru a transmite emoția unui moment surprins de el, nu a regizat scenariul care urma să fie fotografiat și nici nu a intervenit asupra imaginii surprinse după apăsarea butonului aparatului de fotografiat.
Empatia se organizează în jurul dinamicii autenticității. Cu alte cuvinte, pe măsură ce devenim din ce în mai mult noi înșine, apropiindu-ne de miezul propriei ființe, cu atât se dezvoltă și capacitatea noastră empatică. Este ca atunci când în anumite nopți clare se disipează cortina de ceață, stelele strălucesc neobișnuit de intens și luna plină se dezvăluie plenar pe cerul fără nori. În acele momente rare, universul își dezvăluie vastitatea sa în toată splendoarea, distanțele dintre constelații devin evidente, dar și detaliile fiecărei stele pot fi contemplate – fiecare scânteie este distinctă și vie, de la cea mai apropiată stea până la cele mai îndepărtate galaxii, într-o măreție ce ne lasă uimiți. Totuși, această priveliște, oricât de clară și intensă ar fi, nu micșorează distanța reală față de ele; rămân departe, dar cu toate acestea, accesibile privirii și reflexiei, ca o punte fragilă între ceea ce pare imposibil de atins și ceea ce este deja parte din noi. Cortina de ceață care obturează propria privire asupra unui univers îndepărtat este un simbol pentru obstacolele interne care împiedică relaționarea cu universul celuilalt. Autenticitatea nu înseamnă, așa cum deseori este greșit înțeleasă, reacții impulsive. Aceasta implică tocmai procesarea propriilor impulsuri și emoții, pentru a da ulterior pozițiile exterioare ale expresiei de sine, într-un echilibru al gândirii cu simțirea și acțiunea. Sentimentele nu pot fi planificate și deliberate și e nevoie să fie trecute printr-un proces de metabolizare pentru a fi integrate și a contura mai fidel personalitatea cuiva. Cuvintele pot falsifica realitatea internă și externă, dar emoția și empatia nu pot fi falsificate. O persoană autentic empatică este precum muzicienii de jazz care au abilitatea de a improviza fără a se gândi în prealabil la teoria muzicală, pentru că au deja un limbaj intern integrat care corelează notele muzicale cu acordurile, armoniile și ritmul. Altfel și totuși la fel, în interpretarea muzicală la pian, există un grad de abatere de la tempo, denumită rubato, care poate schimba direcția interpretativă a compoziției muzicale. Aceasta se delimitează de fals și rămâne în limitele circumscrise ale interpretării fidele a compoziției, în timp ce lasă loc amprentei personale și facilitează diferențierea între interpreți. Uneori, această abatere este un deziderat al compozitorului, ea neputând fi tradusă cu precizie prin ritm, și astfel creează spațiu interpretului pentru rafinarea internă a compoziției originale.
Așadar, autenticitatea poate să se înalțe deopotrivă din spontaneitate și din reținere, atât timp cât are în substrat procesarea emoției înaintea alegerii expresiei ei. Libera-cugetare are în fundal în aceeași măsură emoția și gândirea, altfel nu ar mai fi liberă și ar putea să apară riscul de intelectualizare sau de copleșire de către impulsuri și afecte. Emoția se metabolizează prin identificarea și înțelegerea ei, iar înțelegerea reașază relieful interior. Cât de mult o persoană își trăiește viața și cât de mult este trăită de viața inconștientă nu putem măsura prin activitatea rațională, întrucât aceasta nu este suficientă și de nenumărate ori e doar un glob de sticlă care conduce la înstrăinare de sine și fals. Autenticitatea, locomotivă pentru empatie, vine din abilitatea de a menține o tensiune creatoare între rațiune și simțire, afirmare de sine și recunoaștere, autonomie și dependență.
Imagine: The Var department, Hyères, France, 1932 © Henri Cartier-Bresson | Magnum Photos
