Abdulrazak Gurnah s-a născut în 1948, în Sultanatul Zanzibarului. Avea douăzeci de ani când a ajuns în Marea Britanie, ca refugiat, în timpul Revoluției din Zanzibar. A început să scrie din dor de casă, așa cum el însuși a declarat. Romanele sale Paradis (1994), Abandon (2005) și Pe țărm (2011) au fost nominalizate la Booker Prize, Whitbread Prize, Los Angeles Times Book Prize și Commonwealth Writers’ Prize. În 2021, a primit Premiul Nobel pentru Literatură „pentru abordarea sa fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a sorții refugiaților în abisul dintre culturi și continente“. În prezent, locuiește în Canterbury și este profesor emerit la Universitatea din Kent. Nu s-a înstrăinat însă de Tanzania natală, pe care o vizitează oricând are ocazia. „De acolo sunt. În mintea mea, acolo trăiesc“.
Recunosc că pe Gurnah l-am descoperit abia în 2021, însă între mine și cărțile sale s-a creat instant o conexiune. Când am vizitat Zanzibar, am avut la mine Paradis și Abandon, pe care le-am devorat pe țărmul Oceanului Indian și care m-au ajutat să înțeleg lumea în care pătrunsesem, lumea reală, dincolo de fațada complexurilor turistice.
Domnule profesor Gurnah, cărțile dumneavoastră explorează adeseori teme precum migrația și dezrădăcinarea. Ați mărturisit chiar că ați început să scrieți din dor de casă. Ce aduce în plus această influență a experienței personale?
Am început să scriu din dorința și din nevoia de a descurca încâlcitura de sentimente care vin odată cu statutul de străin, de om aflat printre străini, departe de locurile familiare și de oamenii cunoscuți. Modul în care am înțeles amestecul de teamă și incitare inerent acestei experiențe mi-a dat acces la ce trebuie că simt și gândesc ceilalți aflați în situația mea.
Au cuvintele puterea de a vindeca răni?
Scrisul poate să releve durerea. Totodată, folosit cu îndemânare, poate chiar să ofere plăcere.
Avem nevoie de oameni empatici ca Rachel din Pe țărm mai mult ca oricând?
Da.
Cum au influențat mediile politice, sociale și culturale din țările în care ați trăit, Tanzania și Marea Britanie, poveștile și perspectivele din romanele dumneavoastră? Ați fi scris aceleași cărți dacă ați fi rămas în țara natală?
Scriu despre ceea ce știu, iar cele două locuri în care am trăit nu constituie suma a tot ceea ce știu. Scrisul meu nu este conturat doar de țările în care am avut domiciliul, ci de multe alte aspecte. În alte cuvinte, experiența noastră are numeroase dimensiuni și este deopotrivă alcătuită din lecturi, din știința ascultării celuilalt, din imaginație. Cu cât am dobândit o experiență mai bogată, cu atât am înțeles mai bine convergența dorințelor și durerilor noastre. Însă nu știu ce aș fi scris dacă aș fi rămas în țara în care m-am născut.
Ați petrecut o parte din viață în Londra, din multe puncte de vedere unul dintre centrele lumii și astfel un uriaș melting-pot. Traiul într-o metropolă a influențat modul în care înțelegeți identitatea, apartenența și multiculturalismul?
Am locuit în Londra doar pentru scurtă vreme, vreo doi ani. Cea mai mare parte a timpului petrecut în Anglia am stat în Canterbury, care nu-i o metropolă gigantică, ci un oraș micuț. Chiar și astfel, toată această vreme petrecută aici mi-a conturat viața într-un mod decisiv. Ar fi trebuit să fiu o persoană fără spirit ca să nu absorb tot ceea ce mi-a arătat viața.
S-a afirmat că Paradis este o replică dată Inimii întunericului. Ați scris cu celebra nuvelă a lui Joseph Conrad în gând? Sau poate au existat și influențe africane mai puțin cunoscute?
Am avut multe texte în minte când scriam Paradis. Inima întunericului e doar unul dintre ele, în special în ceea ce privește călătoria în interiorul părții noastre de Africa. N-am scris acest roman ca să-i dau o replică lui Conrad, ci mai degrabă pentru a contesta prezumția că acel loc era un tărâm necunoscut și că oamenii care-l populau erau fiare sălbatice.
În opinia dumneavoastră, care sunt principalele provocări pe care trebuie să le înfrunte astăzi statele africane și cum poate literatura să joace un rol în semnalarea sau ameliorarea acestor probleme? Povestea acestora nu este doar a lor, ci, la fel ca povestea protagoniștilor din Abandon, este a noastră, a tuturor.
Literatura joacă multe roluri în viețile noastre, iar abordarea provocărilor pe care trebuie să le înfruntăm este doar unul dintre ele. Principalul rol al literaturii este însă acela de a ne oferi o plăcere profundă, dar și de a ne asigura că experiențele noastre sunt împărtășite de ceilalți. Ne spune ceea ce nu știm, dar ne și confirmă ceea ce știm deja. Din tot acest amestec reiese, dacă suntem norocoși, o înțelegere superioară.
Puteți rămâne obiectiv când trebuie să puneți pe un taler al balanței bogata moștenire culturală a Africii și pe celălalt gravele probleme sociopolitice cu care se confruntă?
Mă străduiesc.
În imaginarul colectiv, Zanzibar este adeseori înfățișat ca un paradis. Cum poate fi reconciliată această imagine idealizantă cu realitățile dure pe care le explorați în cărțile dumneavoastră?
Poate că această întrebare ar trebui adresată imaginarului colectiv.
Care credeți că sunt diferențele fundamentale dintre societățile africane și cele europene, în special ca valori culturale și structuri sociale?
Africa și Europa sunt cuvinte care fac trimitere la continente întregi și la o multitudine de popoare. Cuprind enorme valori culturale și structuri sociale. Această întrebare demonstrează o dorință de a reduce această complexitate la esență, ceea ce, din păcate, eu nu am capacitatea să fac.
Astăzi, când culturile fie dispar, fie se amestecă unele cu altele, ce elemente ale moștenirii tanzaniene ați dori să păstrați pentru totdeauna?
O înțelegere limpede a lucrurilor și grija față de oameni, ceva ce toți ar trebui să prețuim.
Românii sunt, în general, superstițioși, întocmai ca unele personaje din romanele dumneavoastră. Sunteți o persoană superstițioasă?
Firește.
Într-un interviu anterior, ați afirmat că nu nutriți ambiția de a vorbi în numele altora. Care credeți că este rolul unui scriitor în lumea globalizată, cu precădere rolul unui scriitor care provine dintr-o regiune marginalizată de-a lungul istoriei?
Cred că am răspuns deja, măcar implicit, la această întrebare, atunci când am descris ce cred că face pentru noi literatura. Când spun că nu am ambiția de a vorbi în numele altora, vreau să spun că vorbesc doar în numele meu, ceea ce nu înseamnă că nu împărtășesc aceleași convingeri cu alții.
Ați afirmat anterior că a fi scriitor implică un anumit grad de nefericire. Succesul poate aduce fericirea?
Fericirea e ce simți atunci când știi că rezultatul strădaniei tale a ajuns în fața unui cititor.
Mă gândesc că v-ați săturat să tot fiți întrebat despre Premiul Nobel. Totuși, nu cred că subiectul poate fi evitat. Cum v-a afectat acesta cariera și viața personală?
E minunat că am primit această recunoaștere. Peste toate, mi-a adus noi cititori, în multe limbi, ceea ce-și dorește orice scriitor.
Vine vreo responsabilitate cu această distincție?
Aceea de a continua să scrii.
Imagine: de Facundo Arrizabalaga, EPA-EFE, Shutterstock
