La pagina 98 a cărții Aici locuiește frica, Dan-Liviu Boeriu scrie:
„Memoria nu are niciodată interesul cronologiei. Imaginile și senzațiile asociate acestora fac salturi spectaculoase pe ecranul minții mele, amestecându-se și ivindu-se una dintr-alta fără nici o logică aparentă.“
Mi se întâmplă tot mai rar în ultima vreme să deschid cărți ai căror autori sunt preocupați de scriitură, de concepte, de modul în care aceste două lucruri interacționează și/sau fuzionează, dar săptămâna asta am avut o mică revelație citind cartea pe care încerc să o comentez aici. Împărțită în patru fascicole, capitole, părți sau cum vrem să le numim, Aici locuiește frica stă la granița dintre proza confesivă, eseu și roman compozit. Aș înclina pentru ultima categorie enumerată aici, dar poate categoriile nu sunt așa de importante.
Între nou căpătatul statut de tată și copilăria într-un mic oraș din Nord-Vestul României pe care (cu scuzele de rigoare) n-am fost capabil să-l identific, autorul creează un puzzle al memoriei care nu e ordonat cronologic, ci mai degrabă tematic și sentimental, dacă sentimentele pot avea o ordine. Ei bine, tocmai acest fel de a scrie la limita unui jurnal m-a captivat, verismul care se desprinde din text fiind ceva ce caut întotdeauna și găsesc foarte rar. Lumea cărții e mică, în fond lumea scriitorului Boeriu e lumea familiei lui și a întâmplărilor prin care trece aceasta, punctul de vedere e unul singur, cel al naratorului subiectiv, dar metoda de compoziție deschide textul și îl transformă în moduri nebănuite, creând până și suspans într-o carte care scrisă liniar poate că nu ar fi reușit să-l obțină. Sigur, toate aceste lucruri țin și de mâna sigură a autorului, dar ar fi funcționat foarte greu fără salturile temporale și fără micile teoretizări cu aer de însemnare de jurnal de idei de critică literară care apar din loc în loc în text. Iată un exemplu:
„Constat, în timp ce recitesc rândurile de mai sus, că scrisul are propria lui viață. Intenția mea era să scot din spatele frunții mele toate imaginile care-i pot reconstitui lui Romi chipul și descopăr cum, fără voia mea, memoria își alege ipostazele care vorbesc despre neputința pe care o simțeam în zilele acelea, în nopțile acelea în care, deși nu voiam încă s-o cred, începeam să accept că moartea nu mai e o abstracțiune.“ (p. 100)
Miniromanul lui Romi, băiatul cu inima prea mare care supraviețuiește în ciuda șanselor foarte mici și ajunge până la vârsta de 34 de ani, e unul dintre vârfurile prozei românești din acest an. Dramatismul acumulat prin salturi temporale care totuși povestesc drama își atinge paroxismul cincisprezece–douăzeci de ani mai târziu, când verișorul naratorului moare și e îngropat în orașul natal. Dar repet, fără constructul teoretic din spatele acestui miniroman inserat în carte lucrurile poate că nu ar fi funcționat la fel, teza formei care creează conținut verificându-se încă o dată.
Nu întâmplător am lăsat la final relația naratorului cu propriile fiice, pentru că în ea tragismul devine unul de natură eseistică, un fel de călătorie în infernul personal al omului care se teme de moarte pentru că prin asta nu ar putea participa la viața celor două copile și în același timp a omului care nu-și poate imagina ce s-ar întâmpla cu el dacă acestea două ar păți ceva. Sunt în cele două pasaje de început și sfârșit întrebări esențiale ale existenței noastre, adevărate probleme filosofice al căror răspuns e de o sinceritate care pe mine m-a dezarmat:
„Oricât ar părea de ciudat, nașterea fetelor mele mi-a schimbat perspectiva nu asupra vieții (ori a rostului ei), ci a morții. Dacă până atunci momentul final al destinului meu mi se părea aproape fictiv (într-atât de departe în timp îl plasa mintea mea), de atunci îl simt ca pe ceva palpabil, care poate să izbucnească oricând. Aproape că sunt conștient de fiecare secundă care trece, de fiecare lună care se termină, de fiecare an care rămâne în spate și pe care-l mai văd în viteză doar dacă întorc privirea peste umăr.“ (p. 150)
Nu-mi dau seama dacă după această carte Dan-Liviu Boeriu va deveni eseist sau romancier sau amândouă sau va încerca să sondeze în continuare acest tip de scriitură hibridă, cert e că prima carte i-a ieșit excelent. În loc de recomandare, un mic pasaj autoreflexiv care ar trebui să ne dea de gândit tuturor celor care scriem:
„După moartea soțului ei, mi-a scris într-o zi că i se pare ireal cum un om se transformă, după marea plecare, în hârtii. Rămân documentele oficiale, adică urma «birocratică» a trecerii lui prin lume și – dacă e norocos – câteva cărți pe care le-a scris de-a lungul vieții. Dar atât. Corpul se mută în pagină, ideile devin rânduri, sentimentele iau forma epitetelor ori a metaforelor. Asta e și intenția mea, greu de mărturisit public: să devin treptat doar un obiect scris, să-mi transfer existența în litere, dar nu ca s-o păstrez – inertă și trecută – dintr-un orgoliu mărunt, ci ca să fiu sigur că, scrisă și citită, va putea fi retrăită la nesfârșit.“ (pp. 142–143)
