Sub stindardul acestui glorios vers maritim din cea de a III-a parte a Luisiadelor lui Camões drumețesc terestru spre noi, la sfârșit de mai, câțiva scriitori portughezi invitați de onoare la bucureșteanul târg de carte. Pe unii cum e João de Melo îi știu de prin anii optzeci, când pentru prima dată eram dus oarecum de mână la Lisabona de António Lobo Antunes. Cu alții, ca José Luís Peixoto, căruia i-am și tradus, împreună cu Cristina Dăscălescu, un superb poem-bocet dedicat amintirii tatălui său, ne-am cunoscut în anii recenți și ne-am revăzut cu bucurie pe la diverse festivaluri și întâlniri literare pe micul-marele mapamond al literaturii. Pe Gonçalo M. Tavares l-am citit cu plăcere și abia aștept să-l cunosc acum; la fel și pe poeta Maria do Rosário Pedreira sau pe David Machado, laureatul recent al unui premiu european. Mă așteptam să vină, probabil, și Lidia Jorge, deja tradusă la noi și iubită de cititorii români. Îl așteptam și pe Rui Zink, cu care de fiecare dată petrec ceasuri nesfârșite, după ce ajung la Lisabona, încântat de strălucitoarea lui inteligență hâtră și minunat de modestă (însă el a reușit performanța de a se vedea cu un text chiar în manualele românești). Îi așteptam în sufletul meu și pe alții, care au dispărut prea repede, dar cu care deseori am vorbit în Portugalia despre Eminescu, despre Blaga, despre Mircea Eliade, Cioran și alți (nu foarte mulți ro- mâni) traduși în limba lusitanilor, mai cu seamă în deceniile recente. Mă gândesc mai cu seamă la Nuno Júdice sau la marele umanist Eduardo Lourenço, dar și la Pedro Tamen, la Fernando Assis Pacheco sau la José Cardoso Pires, pe care tot Lobo mi-i prezentase. Cu toții au rămas vii în amintirea mea – iar aici o adaug pe delicata doamnă a poeziei portugheze : Sophia de Mello Breyner Andresen.
Evident că noi stăm mult mai bine la capitolul traducerilor din scriitori portughezi (sau de limbă portugheză și din alte țări), încă de pe vremea când Mateiu Caragiale era prieten cu consulul portughez Brederode – probabil model pentru unul din craii straniului roman matein unde apar și referințe fanteziste la o Portugalie visată. Dar parcă-parcă au început să ne descopere și portughezii pe noi (probabil și fiindcă mai multe zeci de mii de români și de moldoveni trăiesc deja pe la Lisabona, prin Porto și prin Algarve și s-au făcut acceptați la această extremă a latinită- ții). Iar când pomenesc de latinitate, îmi amintesc prima reacție a lui Lobo Antunes când a venit pentru prima dată în România și a descoperit că românii și portughezii sunt consangvini în latinitate. Eu îmi imaginam că dincolo de melodia limbii noastre, care îl încânta, ne vedea exuberanți, guralivi, ușor patetici sau uneori la fel de melancolici ca ei, cu dor și saudade etc… Dar el se referea la români ca la niște fidalgos, adică niște mândri hidalgo aproape iberici! Ne îndreptam spre Neptun unde (el nu știa) urma să primească Premiul Ovidius, (ca să-l transmită anul viitor lui Amos Oz, care l-a transmis lui Vargas Llosa, care la rândul său l-a transmis apoi lui Orhan Pamuk ș.a.m.d.), pe vremea când aveam și noi un mare premiu literar ce-i onora pe marii scriitori ai lumii contemporane! Dar nu. În timp ce ne îndreptam spre Marea Neagră (fiindcă unui portughez îi lipsește zilnic marea dacă n-o vede de la fereastra lui), Lobo observa pe parcurs ruinele fostei industrii românești, decăderea terenurilor arabile rămase de izbeliște, periferiile sinistre ale orașelor și mersul necăjit al oamenilor peste care trecuseră și comunismul și revoluția, deci sărăcia generală, dar nu și ruși- nea de a fi sărac. Iar atunci a exclamat: ce-au putut să vă facă… ticăloșii!!! Ce-au putut! Și n-a mai scos o vorbă multă vreme, poate gândindu-se că portughezii scăpaseră totuși, la mustață, de comunism, imediat după Revoluția Garoafelor, cum aveam eu să aflu mai târziu din romanul său, Fado Alexandrino. Iar când s-a întors în Portugalia a scris cu superlative pe care rare- ori le folosea în scrisul lui. A scris despre puterea de a suferi a românilor. A scris despre demnitatea românilor. A scris despre ținuta princiară din sărăcia românilor. Și a continuat să scrie despre români, cu mare iubire, cum bine se știe în special din cronicile lui (le-am grupat pe unele, după aceea, în culegerile Inima inimii și Lunga scurtime a vieții).
Lobo a venit de cinci ori în România și peste tot unde apărea se strângea lume multă să-l vadă, după ce-i descoperiseră cărțile unii cititori dintre cei mai neverosimili. E singurul autor, după știința mea, care a reușit să își facă pretutindeni cititori fideli, cu greu, dar a reușit, inclusiv printre oameni care până la contactul cu cărțile lui nici nu-și imaginau că vor avea vreodată răbdare să citească ceva atât de complicat, și să fie emoționați fără să-și dea seama cum. Am văzut această categorie specială de „cititori de Lobo Antunes“ și în Belgia și în Franța, și în Spania și în Finlanda (unde ne-am cunoscut), sau de fiecare dată când se nimerea să mă aflu și eu prin Portugalia, unde în toate aceste decenii romane ale lui (nu mai puțin de 30!), plus cronicile, plus scrisorile de pe front adresate primei soții, dar publicate de fiicele lui Lobo, căci el nu le-a recitit niciodată, de teamă să nu i se redeschidă unele răni interioare, au constituit, la vremea apariției lor, evenimentul literar major al acelui moment. Evident că trebuia să primească de multă vreme Nobelul. Dar nu-l va primi, fiindcă onorabilul juriu nordic nu pare dispus să le mai acorde râvnita distincție și acelora (foarte puțini) deveniți imenși și universali clasici în viață, cu real succes la cititorii tot mai rari și mai circumspecți. Știu că marea lui mulțumire s-a produs când a aflat că editura Gallimard îi va publica, în Franța, opera esențială în aceeași colecție „La Bibliothèque de la Pléiade“, unde sunt editați deja câțiva dintre îndrăgiții săi maeștri: Faulkner, Conrad, Louis-Ferdinand Céline, Tolstoi, Cehov sau Joyce – dintre cei evitați de aceeași listă. Iar faptul că începe să fie tradus integral în arabă și în chineză s-ar putea numi, probabil, deplină consacrare internațională. Doar că lui, în mod sigur, lui nu-i mai pasă nici de bursa laurilor nici de cea a bestsellerelor. Fiindcă nu mai știe de ele.
Da, fratele meu Lobo (care după ce vizitaserăm împreună casa copilăriei mele de la Susenii Bârgăului, acum locuită doar de o parte a cărților mele, și se uitase insistent la portretul ma- mei mi-a scris pe o carte că devenise din acel moment „și el fiul ei“!) nu mai are decât relații extrem de sumare cu lumea din jur. Fiindcă o boală cumplită îi macină treptat creierul. Iar ochii lui se uită interogativ-absenți la prietenii care îl vizitează, lichefiați, neputincioși dinaintea lui, în lacrimi, cum el însuși își imaginase, mai demult, o scenă similară pentru unul dintre personajele sale. Cu doi ani în urmă, când îi puneam în brațe Lunga scurtime a vieții, s-a ivit pe chipul lui, din insondabile adâncimi, un zâmbet amplu, însoțit de un surprinzător „mulțumesc“ pronunțat impecabil în românește. Fiicelor lui prezente atunci acolo nu le venea să creadă, căci de săptămâni întregi nu mai pronunțase niciun cuvânt. Emoția reîntâlnirii noastre îl trezise puternic, iar mai mare dovadă de iubire fraternă nu cunosc. Am să-i duc și imensul roman Fado Alexandrino, apărut la noi pe la sfârșitul anului trecut, despre care probabil crezuse că depășește răbdarea și priceperea mea de a-l traduce. Sper în sinea mea să obțin din ochii lui cel puțin o vagă, dar miraculoasă reacție aprobatoare, deși mediocra mea luciditate îmi cam spune că așa ceva nu se mai poate întâmpla.
Deci, da, fericit aș fi fost să-l văd și pe Lobo Antunes ajuns din nou la București în fruntea acestui minunat desant de scriitori care vin să descopere „insula“ România; unde Pessoa și Lobo și Luís Vaz de Camões și Saramago și Eça de Queirós și atâția alții deja sosiseră prin cărțile lor (fiindcă și românii erau un fel de descoperitori, nu de pământuri noi, ci de alte literaturi, chiar și în vremurile cele mai vitrege). Nu-mi revine mie să mai adaug niște cuvinte în plus despre epopeea Fado Alexandrino, pe care cititorii români ai lui Lobo pot să o țină acum în mână. Vreau doar să spun că Revoluția Garoafelor a fost începutul unui radical proces istoric ce s-a încheiat oda- tă cu căderea dictaturii comuniste din Romania. Iar cartea lui Lobo este un vast tablou pe care se desfășoară complotul atâtor ideologii, prelungindu-se mai cu seamă în imaginația cititorului român spre evenimentele relativ recente de la noi. Ea deschide și noi întrebări despre perfidia cu care se pot metamorfoza dictaturile, tocmai în momentul când lumea în care trăim pare să pășească spre noi forme dictatoriale, deci spre o continuare a acestui Fado… cinic și trist, emoționant și brutal, pasionant și copleșitor, nemilos cu toate iluziile colective, dar tandru și compătimitor față de fragilitatea omului. Luați și citiți, cum ar zice Augustin! (Iar în final, mi-ar face plăcere să completați aceste rânduri cu un poem pe care i-l dedic, o frântură din dialogurile mele zilnice, de la distanță, cu fratele meu suferind).
Imagine reprezentativă:
Reisefotos Portugal, Lissabon, Stadtteilansicht von einem Passagierschiff,
Franz Grasser, Deutsche Fotothek
