Activ & NU activist | Cronică de culise

@ Raport către Walt Whitman, poeme LGBT+ de Răzvan Andrei

Start

Forțez limitele categoriei „cronică literară“ cu prezentul articol fiindcă, înainte de toate, tind să încurajez exprimarea neîncartiruită — la pachet cu responsabilitatea de a lua la cunoștință, măcar întrucâtva, perspectivele preopinenților — și, apoi, nu găsesc vreun motiv pentru care tendința literaturii recente de a amalgama genurile literare nu s-ar manifesta și în aplecările critice la adresa ei.

În fapt, sublimarea granițelor din interiorul literaturii coincide surprinzător de precis cu tot mai ferventa chestionare și, după caz, dizolvare a încorsetărilor normative din tot soiul de alte spații — social, cultural, etic, educațional. Nu degeaba, bunăoară, se preferă tot mai mult abordările interdisciplinare, în defavoarea celor didactoide, în educația școlară și universitară. Și nu degeaba observăm, în Europa și peste heleșteu, salturi acrobatice de interpretare a unor concepte care până mai ieri păreau de neclintit: familie, identitate, bune moravuri.

Orișicum, mă interesează a povesti picanteriile de bucătărie din urma acestei cărți și a oferi un cadru de receptare pentru ea, mai curând decât a-i sublinia relevanța și potențialul de impact în arenele culturale și socio-politice recente. Sunt alții mai pricepuți și mai doritori să urmeze demersul. Pe primul fluturaș interior al cărții lui Răzvan Andrei, imediat sub nota biografică a autorului, scriam:

  • Poezia, prin însăşi natura sa, încalcă granițele și tinde să pună sub semnul întrebării ori să contrazică de-a dreptul edictele marii orânduiri. Şi nimeni nu împinge limitele societății mai bine decât oamenii gay, în special artiştii gay. Plasată într-un peisaj urban deseori inospitalier, poezia acestui volum spune o poveste puternică și inubliabilă. Răzvan a scris-o cu gândul la tine, iar poeziile lui au propriul mod de-a întinde o mână, de a îmbrăţişa, dar şi de a vindeca şi de-a împinge înainte.

Poetul hotărât & redactorul de duminică

Răzvan Andrei, țanțoș și zâmbitor, vag dandy, aș îndrăzni — adică la o mustață distanță de a friza supralicitarea inerentă fashionismului hipsteresc — s-a prezentat, dragul de el, în Aleea Avrig, în casa unde poeții cu litera M, adică Mușina, Mariana Marin și Mazilescu, sunt cele mai răsfățate animale literare, cu manuscrisul în brațe și cu invitația adresată mie, fără urmă de șovăială, de a-l „măcelări“.

Am sfârșit prin a tăia numai două pasaje care, deși se susțineau ca atare și nu erau nicicum destinate coșului de gunoi, afectau receptarea poemelor. Am convenit, așa deci, să sacrificăm două fragmente, altfel delicioase și grăitoare, de dragul cititorului, de bună seamă, dar mai ales de dragul poeziei. Pe această cale, îl invit (provoc?) pe Răzvan, în cazul în care găsește de cuviință, zâmbitor și țanțoș — cum altfel? — să trimită la adresa redacției fragmentele excluse din carte. Sunt tare faine.

Așa, unde eram? Am petrecut o zi splendidă în sufrageria din Aleea Avrig și nu mi-a luat mult să pricep că, dincolo de a oferi sugestii de redactare — tăietură a versului, opțiuni de vocabular, juxtapoziționări ale cadrelor de expunere și tot așa —, mă găseam în situația ingrată de a nu putea identifica și cuprinde o bună parte dintre trimiterile literare propuse în manuscris. Nu i-am mărturisit lui Răzvan, că-s și eu mândru și țanțoș, la o adică, dar el a dedus că-s „pe lângă, la unele faze“ și, prefăcându-ne amândoi obosiți, am stabilit că vom reveni împreună la manuscris după ce ne odihnim — a se citi: „după ce mai dai o raită prin bibliotecă, Sorine.“

Zis și făcut! Dăi și rumegă Whitman, mai pune o dată mâna pe Pasolini și pe Ginsberg, discută cu prietenii, dumirește-te și de la capăt! Revine Răzvan Andrei în sufrageria din Aleea Avrig și, după încă o zi de minune, gătăm cartea. Nu mi-a zis nici el, că-i un tip tare simțit și n-ar deranja, dar, la auzirea noilor sugestii, se citea în ochii lui o urmă de ușurare la gândul că nu a dat-o de gard alegând să lucreze cu un redactor de weekend. Mulțumiri pentru încredere; și pentru lecție.

Poeziile vorbesc între ele?

Da, pe scurt, poeziile vorbesc între ele. Sunt un vehicul comunicațional care sfidează barierele temporale și geografice. Și, dacă pățești ca mine, citind cartea lui Răzvan Andrei, să simți că îți scapă ceva, că ici-colo poetul ascunde capătul îndepărtat al unui dialog care merită cercetat și care oferă poeziei dimensiuni în plus, vei avea, poate, aceeași poftă de a-i descoperi sorgintea. Dacă nu, nicio grijă! Poemele acestei cărți pot fi savurate și în vid, fără contact cu literatura de la care, într-o măsură notabilă, se revendică.

Uite ce mustos — cel puțin în privința cheilor critice — scria Ștefan Manasia pe cel de-al doilea fluturaș interior al volumului lui Răzvan Andrei:

  • Poezia. Sau, spune Răzvan Andrei, „ceva capabil să vă întoarcă mațele pe dos“. Vizionar, pragmatic şi exasperat: „urletul meu e ca ciripitul unui canar în vid“. Fie şi aşa, pe linia Maginot a legatului whitmanian-pasolinian-ginsbergian, poemul gay (LGBT+) rezistă, eficient & de o splendoare inalterabilă. Aici, în „francizele infernului“. Într-o Românie atinsă de lepră mentală, sifilis politic, analfabetism, unde (pesemne) nici nu va mai șoca: „Umblăm la senzorii transcendenţei ca pe sub fustele unei fete mari/ Ca pe sub blugii unui twink gâfâind pe un scrânciob din Parcul Circului“. Rămâne să ne bucure pe noi, the happy few, un poem erudit & (auto)ironic & biografist & galvanizant ca Raport către Walt Whitman: îl scrie exemplar Răzvan Andrei, ,,un tip la locul lui, lăsându-se/ Mușcat submisiv de dinții lui Karl Lagerfeld.“

Musai să mărturisesc că aici îmi ating vestitul prag al incompetenței. Oricât mi-ar plăcea să mă joc de-a „comparatele“, ar fi o impostură a încerca să cuprind dialogurile propuse de Răzvan Andrei între poezia „mare“ și poezia dumnealui. Îmi rezerv capriciul pentru anticamerele frăgezite etilic ale cercurilor literare — din fericire, fie vorba între noi, tot mai rar concentricele cercuri literare.

Dacă ar fi, totuși, să emit o doleanță, drag mi-ar fi să citesc o cronică semnată de Paul Cernat care să atace subiectul brutal, frontal, chit că, în fișa de post, nu se ocupă nici dumnealui cu „comparatele“. Totodată, se cade o leapșă — tuse profundă și încărcată de stânjeneală — nu mi-ar părea dezagreabil să așez ochii răbdător nici pe cronici semnate de Cosmin Ciotloș, Mihai Iovănel, sau, dintre lupii tineri, Teona Farmatu, Mihnea Bâlici și Ioana Tătărușanu. Mi se șoptește din regie că unii dintre ei s-au aplecat deja asupra chestiunii, așa că fuguța la motoarele de căutare!

Iovănel, bunăoară, premonitoriu, scria pe coperta a patra a volumului de debut al lui Răzvan Andrei, „Jazz pentru iguane“:

  • Răzvan Andrei oferă o poezie maximalistă, în care senzorialitatea electrică, eclectică și multiplă, pusă sub semnul lui Walt Whitman, explodează controlat într-un desen conceptual auster de tip ikebana.

O, nu, homosexualitate, șoc și groază!

Ce face din poezia lui Răzvan Andrei o destinație fascinantă e firescul cu care navighează un spectru consistent — da, consistent! — de situații poetice și ipotetice, fără a ciunti autenticul expresiei și exprimării poetice.

Pe Goodreads, referitor la „Raport către Walt Whitman“, evident încântat, Andrei Dósa scria:

  • Cocky și puternic, incendiar și plin de compătimire, sarcasm și rătăciri, dorință și istorie gay românească! Mărinimia (ultimele câteva pagini de la sfârșit) m-a rupt și la a doua lectură.

„Mărinimia“, textul de respirație Ginsbergiană din finalul cărții m-a lovit și pe mine în moalele capului, însă propun să facem „zoom“ pe un alt poem, unul care plonjează în intimitatea unui cuplu homosexual din Bucureștiul lui 2023: „Împăratul musculițelor de oțet.“

Încă din titlu, grație trimiterii la distopia nobelizatului Golding, suntem întâmpinați de prognoze sumbre. Este intimitatea (statornicia?), în accepțiunea lui Răzvan Andrei, similară eșuării pe o insulă pustie? Este damnată? Ei bine, nu! Poetul demonstrează, cu lejeritatea eruditului și generozitatea camaradului de cursă lungă, abilitatea de a repopula semantic epava scheletică a „Împăratului muștelor“.

Insula pustie devine spațiul domestic — și nu domesticit — unde „alegi/ locu-n care se manifestă/ conștiința, peisajul/ în limitele căruia/ îți vei da arama pe față“, iar condițiile potrivnice comportate de naufragiu — de data aceasta ales și nu pățit — devin tentația unui trai guvernat de nelegiuire și nedreptate, dar și de confort și consumerism: „mai toate piesele șmechere/ îmi sugerează să fac rost de bani,/ să fur pe cineva, să jefuiesc/ o bancă, să sparg porcușorul/ cu valută din casa vecinului.“

„Măi, sunt poet“, continuă Răzvan, „iar finanțele/ nu-s chiar punctul meu/ forte. bașca, homo. […] sunt condamnat/ la penurie, la plătit hangarele &/ spanking trucat”. Astfel, poetul subliniază îngroșat absurdul situației de a fi nevoit să îți aperi, ba chiar să îți finanțezi propriul naufragiu domestic, insulița de beton armat unde îți îmbrățișezi dezastrele nerușinat și zâmbești când pui capul pe pernă.

Fără a trăda aplecarea propusă de titlu, poemul oferă apoi o turnură care mimează inspirat confesivul prin autoironie și emisie cu limba-n obraz — o dovadă în plus că umorul poate fi acasă în poezie: „de-aș primi o bursă, un premiu literar,/ un grant, un salariu la Oracle sau Dell, / să-i învăț la telefon pe băieții cu bani/ să-și instaleze imprimantele, […] să am un iubit cu abonament la/ WorldClass și apartament proprietate personală, […] să scriu poeticile/ rimmingului și lirica/ deepthroatului. ceva gen:/ slavă Domnului de cârdășia pulă-cur!“

În finalul poemului, Răzvan pune fundă, nu fără simțul umorului, însă, de data asta, fără a mai face cu ochiul cititorului. De data asta, îmbiind la voyeurism, ne face părtași la dialogul cu iubitul lui: „nu știu dacă-i mai bine, iubitule,/ să te ling sau să te înfiez,/ nici dacă vreau să fiu ca tine/ sau să fiu în tine.“ Cât de finuță — da, finuță! — această distincție… În replică, l-aș întreba pe domnul Andrei: „ce prepoziții preferați?“

Cu ce diferă intimitatea descrisă de Răzvan Andrei de cea a oricărui alt cuplu?

Nominalizatul anului față cu… ce lipsește

„Raport către Walt Whitman“ este cel mai nominalizat volum de poezie al anului 2023. Cu toate astea, până la data publicării acestui articol, el nu a câștigat niciun premiu literar. Autorul volumului este un editor și un redactor de carte redutabil, un pictor pasional și fistichiu, un traducător inspirat și profesionist, un poet puternic și temeinic (auto)școlit. Dar știi ce mai este?!

Răzvan Andrei este un scriitor incomod.

„Poezia mea e mărturie, depoziție & proces verbal“, scrie Răzvan, dar ne asigură îndată că nu se lasă musai tentat de (supra)evocarea propriei biografii: „e cântec despre alții & despre catastrofa lor,/ e pledoaria avocatului, nu declarația victimei.“

„Nu sunt o victimă, sunt spectator“, scrie Răzvan și, întâmpinând probabilele acuze de tacită colaborare, continuă: „și spectatorul a hotărât să se revolte.“

„Nu există istorie, nici biografii”, exclamă poetul și imediat oferă substitutele, sugerând — intuiesc — că sunt mai mereu băgate sub preș: „doar lungi, inconsistente urlete de disperare./ lupta cu aparența este ea însăși o aparență.“

Răzvan Andrei nu refuză revolta, însă nu-și refuză nici rezervele privitoare la revolta oarbă. La o lectură pe fugă, poate părea un abandon, o formă de indecizie. În realitate, este rezultatul unor profunde și (instruit-)strunite tribulații; dintre acelea care forează și în conștiința proprie, și în stările de fapt ale civilizației vestice — în speranța că facem parte din ea. De notat că asemenea tribulații ocazionează și poezia „mare“.

Într-un context puternic politizat și polarizat precum acela de unde se revendică și unde comunică, vrând-nevrând, volumul lui Răzvan Andrei, se cade să observăm și CE LIPSEȘTE din proiectul poetic. Considerațiile răsărite din poezia lui Răzvan, spre deosebire de majoritatea produselor literare afiliabile (sic!) comunității LGBT+, nu tranșează radical chestiunea identității, nu propun o formă de incluziune puternic disruptivă, nu reduc ecuația ființării la putere; pe cea a puterii, la binomul opresor–oprimat și, poate cel mai important, refuză complet formulele și formulările peluzarde.

Cred că nu mă înșel, deși sunt dispus să ascult contraargumente, când susțin că Răzvan Andrei reușește să pătrundă în ADN-ul literaturii recente fără compromisul ideologic. Poetul pune poezia la treabă în profunzimea subiectului și nu în slujba unor mize politice. Mulțumită „Raportului către Walt Whitman“, avem ocazia de a cunoaște înainte de a susține.

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×