Cu Ada Milea nu te plictisești niciodată; are puterea să se reinventeze, să vină cu ceva nou, surprinzător, de la an la an. Sigur, primul mare succes a fost cu Apolodor, dar realitatea ultimilor ani ne-o arată pe Ada Milea făcând concerte, spectacole, muzica unor spectacole de teatru. O creatoare care ne încântă și care răspunde scurt și cuprinzător. Pentru Ada Milea, este mai bine bine să o auzim și vedem pe scenă, doar că, uneori, unele interviuri refac câteva amintiri dragi, de la Gellu Naum la Florin Bican, de la vesela Chiriță la năstrușnicul Apolodor.
Ce mai face Apolodor? Câte generații de copii a încântat?
El încânta cu mult timp înainte de a-l cânta noi. Gellu Naum s-a jucat tare frumos cu rimele, ideile și personajele. Textul cântă singur, oarecum. Noi doar am preluat joaca.
Există receptare diferită la Apolodor, acum, față de lansarea lui, a discului, în urmă cu 23 de ani?
Noi suntem diferiți, dar povestea e aceeași. Trecătorii nu mai sunt tineri, ca acum 23 de ani. Mulți spectatori sunt copiii copiilor de atunci. Totuși, pinguinul e mereu cel din carte, cel pe care și-l închipuie fiecare. Eu n-am observat o receptare diferită la copii, doar o emoție diferită… la părinți. Adică, emoția celor care ne spun că au fost la concertul nostru când erau copii, iar acum și-au adus copiii pentru a trăi și ei această experiență.
Știu că întâi au fost cântecele și discul, apoi a fost spectacolul. Nu ți-a fost frică să-l aduci pe scenă, așa, pinguin, amuzant și trist, în 2015, când ai făcut spectacolul cu Dorina Chiriac și Radu Bânzaru?
Nu mai țin minte. E mult de atunci. Era 2003. Am făcut concertul pentru lansarea discului pe care cântam singură. Am impresia că textul mi-a plăcut atât de tare încât dorința de a-l transmite publicului era mult mai mare ca orice frică. Iar spectacolul a venit, cumva, firesc, o continuare a discului.
Te invit să ne spui cum a fost și este colaborarea cu Florin Bican. Când l-ai descoperit, ce ți-a plăcut în ce scrie Florin Bican, cum ai ajuns să faci spectacol după cartea sa Tropice tâmpe (spectacolul s-a numit Jungla), care a fost receptarea?
Îmi plac mult textele domnului Bican și sunt bucuroasă și recunoscătoare că m-a lăsat să mă joc cu ce-a scris. Nici nu mai știu cum a început totul. Cred că eram cu ochii-n Cântice mârlănești, într-o librărie. Oricum, lumea-i mică și ne-am tot intersectat pe la evenimente. Parcă-l știu dintotdeauna. Mi-a plăcut joaca pe care-o emană textele lui și personajele care pot fi generoase cu actorii. Prima oară am lucrat pe cartea Tropice tâmpe la Târgu Jiu și a ieșit spectacolul Exploratorul, apoi am reluat unele cântece și idei care s-au transformat în Jungla de la Teatrul Gong din Sibiu. Am făcut și o variantă de concert, cu studenți, care acum nu mai sunt studenți.
N-am crezut niciodată că tema Chirițelor ar putea fi și un spectacol în care să schimbi perspectiva. Mi-am închipuit că, mereu, personajul central este Chirița, de care trebuie să râdem, noi, oamenii maturi, să râdem de prostia ei, de parvenitismul ei. Și totuși, Chirița ne poate fi și dragă, putem să o privim și cu duioșie. Am dreptate? Cum a fost spectacolul Chirița’n 2 + 1, cea mai recentă premieră?
Chirița’n 2+1 e un concert în care am adunat și am adaptat cântece din 2 Chirițe: Chirița pe care am făcut-o la Teatrul Național din Cluj-Napoca și Chirița pe care am făcut-o la Teatrul Național Mihai Eminescu din Chișinău. A rezultat un concert în care Bobo Burlăcianu și cu mine jucăm toate personajele. Mereu e la sunet și efecte sonore Victor Panfilov, de-acolo vine acel „+1“ din titlu. Cele 2 Chirițe, din cele 2 teatre, sunt foarte diferite. Pentru cea de-a 3-a am preferat să amestec râsul cu emoția în doze care sunt mai ușor de controlat când suntem puțini pe scenă.
Văd că, în ultima vreme, preferi spectacole și nu concerte. Vrei să fii mai laborioasă, vrei să fie teatru, muzică, e mai bine cu aceste arte (sau stări) îmbinate?
De multă vreme fac spectacole prin teatre. Primul a fost în 2012, la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Era după Insula lui Gellu Naum. Până atunci făcusem doar concerte (Apolodor și Quijote), dar domnul Mihai Măniuțiu m-a întrebat dacă nu vreau să trec la nivelul următor. Adică, să mișc personajele printr-un decor. M-am speriat, dar a fost minunat. Cu timpul am reușit să mă joc tot mai bine cu lumile artiștilor cu care lucrez. Din teatre îmi adun materialele pentru concerte. Am lucrat multe cântece prin spectacolele unor regizori: Alexandru Dabija, Radu Afrim, Mihai Măniuțiu, Tompa Gabor, David Esrig. Și la domnul Pintilie am un cântecel într-un film. Majoritatea cântecelor din concertele noastre au fost cântate în teatre, înainte de a le considera potrivite pentru concerte.
Sunt divergente cele două căi pe care le-ai urmat: arta socială și arta ca plăcere, pentru copii și părinți?
Când îmi iese bine un cântec, nu există diferență între cele două.
Când te uiți în urmă ce ți se pare cel mai mișto, cel mai fain, ceva care ar trebui cunoscut neapărat și să rămână și scris în acest interviu?
Cel mai fain e când oamenii lucrează cu bucurie. Atunci se transmite mai departe bucuria asta, chiar dacă (uneori) conține câte-o lacrimă.
Când te uiți înainte ce ți se pare cel mai mișto, cel mai fain?
Că există nenumărate căi de a transmite bucuria. Și cine știe câte căi se vor mai inventa.
Un om care se apucă de teatru sau de muzică ce trebuie să aibă în el, în primul rând? E suficient dacă nu doarme și se gândește?
Cred că fiecare om are în el ce i se potrivește.
Îți place să evoluezi/joci/concertezi în săli mari sau în săli cu puține locuri. Contează dacă sunt 150 de locuri sau 30 de locuri?
Îmi place în toate, când spectatorilor le place, dar cel mai tare mă bucur de întâmplările din spațiile mici. Acolo mi se pare că „se văd“ mult mai bine gândurile.
Ce-ți place cel mai mult în România? Ce te enervează?
Îmi plac multe: locuri, oameni, cărți, muzici… Mă enervează nesimțirea, în toate formele ei.
Foto: © RoZa Zah
