O dimineață de la sfârșitul lui aprilie, în tren. Priveliștea aleargă la fereastră, am ritmul roților sub tălpi și, în căști, Dimineața crossover – spațiu sonor eclectic, proaspăt și surprinzător, așa încât adeseori mi se întâmplă să aud acolo ceva care mă face să mă opresc din tot și să ascult. Doar să ascult. Acum, o voce adâncă, densă, iridescentă pe notele înalte, zăbovind grav pe câte un vers și izbucnind liber la schimbările de tempo, modulând un poem care îmi vorbește în chipul cel mai nemijlocit: „Flori de măr“. Degetele îmi coboară din aer pe tastatură. Search: aflu că o cheamă Ada Morar și că reinterpretează doina în cheie personală, compune și își însoțește rubatoul cu clapele pianului, de care o leagă o veche poveste. Are 24 de ani, s-a lansat ca artistă independentă de aproape unul, îi place să predea muzică – mai ales la sat și mai ales copiilor – și, cântând, caută.
Stop-cadru. E luna mai și Ada a venit de la Cluj la București ca să cânte în Spațiul Ephémère de pe strada Stockholm, în adierea și lumina coaptă a asfințitului. Desculță, într-o rochie albă, are ea însăși ceva dintr-un poem și improvizează, îngânată de ciripitul unei păsări. Ne împrietenim. Stop-cadru. E iunie, e final de TIFF și ne adunăm pe strada Potaissa, între pietre și plante, ca s-o ascultăm pe Ada doinind și să cântăm împreună cu ea. În seara de solstițiu, cerul e oranj și aerul, efervescent ca vinul alb din pahare. Stop-cadru. Două zile mai târziu, în fața unei ferestre largi dintr-o casă veche din Cluj, eu întreb și Ada răspunde. Cel mai des în frazele ei se întoarce verbul „simt“. Nici nu ne dăm seama când dialogul se transformă din interviu în poveste, din poveste în confesiune și, de acolo, mai departe.
Ada, cine te descoperă vede o fată în alb, cântând la clape și din voce un fusion de doină și încă ceva. Dar parcursul tău a început mult mai devreme, cu pianul și muzica clasică. Aș vrea să ne întoarcem la acele începuturi și să-mi spui cum a evoluat relația ta cu instrumentul, cum ai crescut cu el și prin ce etape ați trecut până când ai ajuns cea pe care o ascultăm astăzi.
Mă bucur că mă duci într-acolo, fiindcă e un loc drag sufletului meu. Pentru mine, pianul e o ancoră. Mi-amintesc ceva ce mi-a povestit tata: eram micuță, aveam vreo trei-patru ani și, de fiecare dată când punea muzică clasică pe casetă, mă întorceam când auzeam pianul. Începuseră să apară și DVD-urile, iar când punea concerte pentru pian și orchestră, eu mă duceam și apăsam pe ecran.
La ce vârstă ai început studiul?
La șase ani. Pe la cinci ani, tata m-a dus la un fel de testare și i s-a spus că e totuși prea devreme, dar la șase ani deja n-am mai avut răbdare. Așa că am început și-mi amintesc foarte clar cum nu mai dormeam la amiază de entuziasm, abia așteptam să cânt. Am pornit pe drumul acesta cumva standardizat al muzicii clasice: am început să învăț notele, cum să țin mâna pe pian, iar acasă se asculta foarte multă muzică clasică.
Pentru mine, pianul e o ancoră.
Ce profesii au părinții tăi?
Tata este preot ortodox, iar mama, asistentă medicală. Tata a fost dintotdeauna un mare iubitor de artă și mi-a povestit cum, în anul în care m-am născut eu, a luat o carte despre cei mai mari muzicieni și și-a dorit ca darul acesta să-i fie insuflat fiicei lui. Ceea ce s-a și întâmplat. Așa că de fiecare dată când am ocazia, le mulțumesc părinților mei că au observat înclinația asta, că au acordat atenție unor lucruri poate subtile și ușor de trecut cu vederea, dar care arată ceva.
Așadar, din clasa I până în clasa a XII-a nu cred că treceau mai mult de două, trei zile fără să pun mâna pe pian. Ceea ce a fost frumos, dar și anevoios. În școala generală am început să merg la olimpiade și concursuri, care pot fi cu două tăișuri. Depinde și de personalitatea fiecăruia, bineînțeles, dar eu simțeam o oarecare presiune, iar competiția în sine ducea la o comparație între noi, concurenții, care nu eram, până la urmă, decât niște copii. Îmi amintesc un moment anume când am fost la olimpiadă: eram pe punctul de a merge la etapa națională, dar nu s-a mai întâmplat, pentru că au existat unele… mișmașuri. Lucru care m-a dezamăgit și… m-a îndepărtat.
Te-a îndepărtat de lumea competițiilor sau de instrument?
Cred că odată cu dezamăgirea asta a survenit și îndepărtarea de instrument. Atunci, la acea olimpiadă, mă simțisem cel mai liberă pe scenă, m-am transpus pur și simplu. Am cântat un Debussy, care e foarte melodios și cursiv și-mi amintesc că a fost una dintre cele mai eliberatoare interpretări ale mele. Cred că tocmai de aceea ce s-a întâmplat apoi a avut un așa impact emoțional. Nu mă așteptam. Nu din ambiție personală îmi doream să ajung la etapa națională, dar era ceva ce simțeam că ar fi fost potrivit în momentul acela – simțeam că pot. După acest episod, la un moment dat, am ajuns să mă simt destul de constrânsă de studiul în sine, de orele pe care trebuia să le petrec doar eu cu pianul… Cred că simțeam nevoia de altceva, de o nouă lume pe care s-o explorez.
Și cum ai reinventat relația asta?
Mi-am descoperit vocea. S-a întâmplat pe la paisprezece, cincisprezece ani și atunci pianul a căpătat o altă formă, parcă și-a schimbat și sunetul… Era ca o simbioză, vocea și pianul se potriveau perfect. Pe lângă asta, am început și să scriu linii melodice, să explorez în direcția asta. Îmi amintesc și acum că mă simțeam nesigură pe abilitățile mele de a compune. Pentru că, din nou, parcursul standard de pianist vine și cu o anumită îngrădire care ține de perioadele istoriei muzicale. De exemplu, pentru romantism ai câteva elemente specifice în interpretare, la fel și pentru clasicism, o anumită rigurozitate, în baroc trebuie să fii ceas. Și asta a dus la o oarecare rigiditate, nu simțeam că aș fi capabilă să fac ceva de una singură. Dar odată ce a dispărut bariera asta și am început să integrez și vocea, am simțit că pătrund într-o altă lume. Chiar era o altă lume.
Când mi-am descoperit vocea, pianul a căpătat o altă formă, parcă și-a schimbat și sunetul.
În aparițiile tale live, toată lumea așteaptă să cânți „Flori de măr“, care e deliciul fiecărui concert. De altfel, așa te-am descoperit și eu, când Maria Balabaș a difuzat piesa în Dimineața crossover. Care e povestea din spatele ei?
Eu îmi văd parcursul în etape, de la doinit și până în prezent, iar „Flori de măr“ a venit cumva ca încheiere a unei serii de cântece pe care le-am compus în etapa în care sunt acum. Perioada despre care vorbesc a început cu „Lelei“, prima piesă care m-a eliberat de orice barieră și de aceea aș vrea să vorbesc mai întâi despre ea, pentru că piesele au curs una dintr-alta.
De foarte multe ori las calea să mă găsească: dacă mă încearcă o emoție, mă așez la pian și las mâinile să meargă în ce direcție vor ele să mă îndrume. Îmi amintesc că eram singură acasă și făcusem focul în sobă… de care am și uitat, de altfel – atât de acaparată eram. Pentru că am găsit trei acorduri atât de simple…! A fost prima oară când n-am simțit nevoia să adaug nimic altceva, simplitatea era de ajuns. Ceea ce pentru mine a venit ca o eliberare: nu trebuia să mai fac nimic ca să sune într-un anumit fel, piesa era de sine stătătoare. Tot cântam: „Leleee, leleee“, iar la un moment dat am pus și un „i“… și mi s-a făcut pielea de găină. Nu mi se întâmplă foarte des, dar când se întâmplă, știu că e de bine. Am continuat și a ieșit, în aceeași seară am și terminat-o. A fost ceva total acaparator și, din nou, eliberator – pentru că momentele de eliberare sunt cele pe care le simt cel mai pregnant. Atunci mă simt cu adevărat eu însămi și mi-am dat seama că asta izvorăște dintr-o fetiță interioară care își dorește să lase lucrurile simple.
Nu mai vreau să mă feresc de simplu și de banal – vreau să-l las să fie, pentru că mi-am dat seama că ajunge să fie universal. Foarte multă lume a rezonat cu „Lelei“, pentru că i-am dat voie să fie și atât – n-am simțit nevoia s-o decorez cumva, așa a ieșit și așa a și rămas.
Și din ea ce-a curs?
A curs apoi „Inima“, pe care am scris-o la vreo două-trei săptămâni după și care a venit inspirată de o fotografie de-ale lui Vlad [Braga, iubitul Adei – n. r.]. Are el o fotografie cu un porumbel alb – era undeva în stânga, pe perete. M-am uitat la ea, am ținut câteva acorduri și-am început: „Pasăre de cer senin…“ [cântă – n. r.]. Și de-acolo m-am dus spre „Uite ploile cum vin / Să-mi fii aproape, ca și-altădată“. M-am dus spre dor – din nou, o temă tot mai utilizată, încât chiar îi ziceam lui Vlad zilele astea că mi-e teamă să nu se tocească. Dar mereu există filtre proprii, care aduc o altă valoare.
Cuvintele îți vin odată cu muzica, poezia vine odată cu acordurile?
De cele mai multe ori, da. Îmi vine să spun un anumit cuvânt și caut să văd de ce, să aflu unde mă duce. Spun „Pasăre de cer senin“ – unde mă duce asta? Spre „Uite ploile cum vin / Să-mi fii aproape“. E o ancorare. Din nou, e simbioza asta pian–voce, pianul e un prieten bun pe care-l iau cu mine și știu că mă lasă să fiu eu. Și-atunci, odată ce pun acordul, armonia în sine mă duce într-un loc și din locul acela încerc să las să curgă. Câteodată mai încerc și eu să dau direcția, dar cel mai autentic iese atunci când las să fie.
Îmi vine să spun un anumit cuvânt și caut să văd de ce, să aflu unde mă duce.
Și totuși, „Flori de măr“. Să ne întoarcem.
Da, „Flori de măr“. La fel de neașteptat a venit și ea – nu-mi amintesc un eveniment anume care s-o fi declanșat. Ce știu sigur e că era cândva înainte de primul meu concert cu trupa, pe care l-am susținut la București și simțeam nevoia unui imn al primăverii, ceva care să evoce explozie, înflorire, izbucnire. Și m-am dus cu gândul la „ochi“, îmi tot venea în minte cuvântul. Apoi floarea de măr, care mă inspiră foarte tare de la „Cristina“, pe care am ascultat-o prima oară în interpretarea Mariei Răducanu, ea însăși o sursă de inspirație și un reper în cariera mea. Cânt cu atâta dragoste floarea de măr, încât simt că face parte din mine. A fost o înflorire.
Piesa e electrizantă, însă ce mă surprinde din ce-mi spui e că nu are neapărat o poveste în spate. Mai degrabă pare că ai tradus o emoție.
Să știi că de multe ori mă gândesc de unde vin lucrurile astea. Căci doar vin. Poate au legătură cu un eveniment din viața mea, dar de cele mai multe ori le las să iasă și abia apoi mă gândesc de unde au venit. Cum spuneam și mai înainte, las calea să mă îndrume, las cuvintele să iasă și abia apoi fac o introspecție: cine a vorbit, fetița Ada sau adultul Ada? Sau poate a vorbit Ada din viitor, poate își dorește să i se întâmple ceva. Deci cumva, „Flori de măr“ a venit… neașteptat și pentru mine. Neașteptat. Și tot neașteptat e și cum reacționează oamenii la ea. Când am scris-o, eu nu m-am gândit că o aibă atâta impact, că o să fie primită așa de frumos. De fiecare dată când o cânt live, aștept să vină partea în care oamenii cântă cu mine – și sunt mereu surprinsă de cât de multe voci aud, cât de frumos sună la unison. Din nou: ceva atât de simplu, aparent banal, dar care rezonează adânc cu toți oamenii.
Ce te-a atras la doină?
Doina e una dintre cele mai profunde întâlniri pe care le-am avut cu muzica. Tata fiind preot, mergeam la foarte multe slujbe cu el când eram micuță. Țin minte o reuniune de familie la care era pomenit un om drag și cineva a cântat o doină – nu mi-o mai amintesc, în schimb îmi amintesc cum m-a făcut să mă simt. Asta îmi doresc și eu cu muzica mea, în concertele mele: să rămână ceva – nu neapărat să-ți aduci aminte cuvintele, ci ce te-au făcut să simți. De-asta și sunt curioasă, îi întreb pe oameni unde i-a dus ce au auzit, dacă i-a transpus undeva sau le-a trezit ceva anume. Pentru că asta a făcut doina cu mine atunci, în copilărie: mi-a trezit ceva poate chiar înfiorător, pentru că m-a dus cu gândul la persoana dragă care nu mai era. Cred că doina, prin libertatea asta a ei, prin rubato și parlando – pentru că nu are neapărat o structură, eu i-am dat o structură prin filtrul propriu – e explozivă, e emoție pură.
Doina, prin libertatea ei, e explozivă. E emoție pură.
Stilul tău e undeva la graniță – ești într-o zonă de fusion cu o amprentă foarte personală. Vorbeai mai devreme despre structură. Ne întredeschizi ușa spre laboratorul tău? E conștient sau, mai degrabă, o inspirație care gâlgâie, și irupe, și se revarsă? Cum e acolo?
Nu am structuri. Sau am, dar nu sunt clasice ori prestabilite. Nu pregătesc dinainte un vers sau o strofă, prerefren, refren, strofă, prerefren, bridge și iarăși refren. Din nou, mă las ghidată de ceea ce simt, în multe piese îmi vine să repet un model de la început într-un ritm diferit în a doua parte a piesei. De exemplu, „Dorule“, cea mai recentă piesă: începe cu pian simplu, apoi voce, după care un ritm foarte alert la pian și doar „u“-uri vocale, după care mă duc din nou în „dorul aleargă“ și apoi conchid.
Asta în interpretare sau în compoziție?
Sunt corelate. De multe ori îmi place atât de mult cum sună când scriu piesa, încât mi-aș dori să pot s-o transpun exact așa în concert.
Și? Reușești?
Foarte greu. E un lucru cu care încă mă obișnuiesc și pe care încerc să-l explorez. La fel ca stilul – încă nu pot să spun că mă încadrez într-un stil anume și, de altfel, nici nu cred că e de datoria mea să ajung s-o spun. Eu sunt ca un liant: piesele trec prin mine ca să ajungă la altcineva. Acesta simt că e scopul meu: nu neapărat să am o tehnică, ci muzica să curgă prin mine și cine are nevoie s-o audă o va auzi.
Dar aș vrea să ne întoarcem la întrebarea despre laborator. De cele mai multe ori, pe mine armonia muzicală mă mișcă puternic: notele suprapuse, vocile suprapuse, ceea ce se formează când există o uniune și o suprapunere. Așa că mă folosesc de pian, apoi închid ochii – pentru că asta mă ajută cel mai mult să mă ancorez în mine când cânt, îmi place să spun că așa văd mai bine. De obicei fac „u“-uri – încerc să las să iasă natural și cel mai natural iese pe note înalte și pe „u“-uri. De-acolo îmi vin ușor-ușor cuvinte care mă ghidează – cred că ele sunt în subconștientul meu și ies cel mai bine atunci când cânt. Dar mi-ar plăcea să am o oarecare rigurozitate în cum scriu, să încerc să-mi găsesc o ancoră. Acum simt că ancora este pianul, dar poate cu timpul voi ajunge să am un stil al meu. Momentan sunt ghidată de interior, las să curgă.
Mă bucur că ai adus vorba despre improvizație, pentru că aș vrea să amintesc un moment care mi-a făcut pielea de găină – și nu numai mie, ci tuturor celor care ne aflam în Spațiul Ephémère, la concertul pe care l-ai susținut în mai la București: apunea soarele, ușile terasei erau deschise și, la un moment dat, în adierea aceea de seară, s-a auzit un ciripit, iar tu i-ai răspuns păsării, din voce și din pian. A fost ceva vrăjit.
A fost unul dintre cele mai de impact momente din toată perioada asta și din toate concertele pe care le-am susținut. Cântam, zâmbeam și dintr-odată m-am trezit râzând. Cântam piesa despre mama, eram deja la strofa a doua, am întors capul spre dreapta și… aud un ciripit. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. E vorba despre dialog. Am lăsat pasărea să ciripească și, când a terminat ea, am început și eu să cânt.
Ce face ca această poveste să fie și mai emoționantă e faptul că unul dintre cei prezenți la concert se numără printre oamenii care sunt mereu la curent cu tot ce fac eu – cel puțin în online, îi simt mereu susținerea. Era în dreapta mea și am observat că s-a emoționat foarte tare. La final nu mi-a vorbit foarte mult – l-am simțit retras, închis în el. Dar după câteva ore mi-a scris un mesaj: „Uite, Ada, nu știam dacă să-ți spun sau nu, dar eu mi-am propus să nu mai sufăr, să nu mai jelesc pierderea mamei mele. Însă astăzi m-am emoționat până la lacrimi, pentru că în clipa în care ai cântat despre mama, a început și pasărea să cânte cu tine. Și mi-am dat seama că mama e aici, și că totul e bine, și că pot să plâng, și că pot să fiu eu.“ Asta mi-a confirmat că eu chiar sunt doar un liant, un instrument prin care se revarsă ceva care trebuie să ajungă undeva. Să trezească ceva care împacă, sau care pune un semn de întrebare, sau care aduce mai aproape de sine. Cred cu tărie că aici nu e vorba doar despre muzică. E vorba despre oameni, despre conexiune. Concertul acesta mi-a arătat că oamenii din online au atât de multă putere asupra mea, încât atunci când îi văd pe viu, mi se pare că-i știu de-o viață.
Doina are o marcă identitară, e ceva ce ține de spațiul nostru și în același timp e și ceva arhaic, ancestral. Mă întrebam dacă vrei sau dacă ai încercat deja s-o duci în alte spații culturale și cum crezi că ar trebui povestită ca să fie pe înțelesul unor oameni cu alt background cultural. Sau, dimpotrivă: poate, fiind ancestrală, e universală și în ea se găsește deja tot ce trebuie ca să le vorbească și altora, făcând abstracție de limbă și cultură?
Da, e o direcție pe care îmi doresc s-o abordez. De curând am dus stilul acesta la Viena, unde părinții mei s-au și mutat recent. Schimbarea asta mi-a trezit multe sentimente, dar cel mai pregnant era dorul. Și pentru că e un cuvânt unic și atât de special pentru noi, românii – care îmi doresc foarte mult să fie înțeles, și nu luat de-a gata –, m-am gândit că asta trebuie să duc acolo. Gândul meu a fost să mă duc în străinătate, da, însă și în comunități de români, pentru că cei de acolo tânjesc după casă, după familie, după cei dragi. Au fost și câțiva străini în sală când am cântat și mi-am dat seama că doina are puterea de a trezi ceva în om, fără ca el să cunoască limba. Are ceva ce te îndeamnă să cobori în tine, spre adânc, nu e doar ceva ce auzi și îți place. Parcă te îndeamnă la introspecție și asta a fost și reacția celor care erau de față și nu înțelegeau cuvintele. Același lucru l-am observat de curând și la Lynx Festival, la Brașov, la care au participat mulți străini. Am cântat doar piese compuse de mine, dar care cred că au o esență de doină, au forța ei. Și a venit la mine unul dintre participanți, un fotograf renumit, care mi-a spus că a rămas fascinat de cum l-a făcut să se simtă muzica, fără să înțeleagă un cuvânt.
Ai lansat un EP intitulat DOI NIT. De ce titlul acesta?
Da, e aproape un an de atunci, parcă nici nu-mi vine să cred. Știam că vreau să aibă o legătură cu doina, să se înțeleagă că ea e esența și că tot ceea ce fac eu este doinit. Dar și că nu e vorba despre un folclor autentic, că nu mi-am dorit să aduc în față o doină autentică, ci una trecută prin filtrul meu. De aici și această segmentare a titlului, în cheie contemporană. Și, din nou, a venit destul de natural, nu mi-am propus neapărat s-o fac. M-am dus pur și simplu la rădăcină, am în mine dorința asta.
E multă pasiune în tot ce povestești, dar mă gândesc că tu ai pornit totuși pe un drum cu multe asperități: o muziciană tânără, independentă, care încearcă să-și croiască o cale, să-și facă un nume, să-și găsească un stil. Cred că nu e deloc ușor. Ce întâmpini?
Întâmpin multe, și încă sunt la început. Eu simt că timpul se dilată într-un fel care nu mi s-a mai întâmplat până acum – în fața oamenilor eu cânt efectiv doar de puțin peste jumătate de an. Și asta vine la pachet cu multe schimbări, rupturi, transformări. Simt că mă transform constant și las în urmă părți din mine, trăiesc emoții puternice și simt cum mă reinventez. Trăiesc intens tot ce mi se întâmplă, de la oboseală până la euforie, conexiune cu oamenii… Eu mă descarc mult prin plâns: plâng mult, plâng de fericire, plâng de bucurie, poate și de descărcare, și de tristețe. Simt că acum totul este mai… adevărat, așa cum voiam să fie. Pot să fiu eu, fără să simt că exagerez. În societate am resimțit adesea ideea asta de overreacting, mi s-a spus de multe ori că exagerez: „Păi daʼ de ce plângi atât? Nu trebuie să plângi!“ Ba am nevoie să plâng, pentru că trăiesc și vreau să mă bucur. Și așa mă bucur eu, trăiesc mult mai intens tot ce mi se întâmplă și învăț să-mi gestionez emoțiile. Îmi doresc să ajung să le stăpânesc. Și nu mă refer doar la emoțiile din viața de artist – încerc să găsesc un echilibru între Ada-om și Ada-artist, între lumile lor. Pentru că se mai întrepătrund, deși Ada-om vrea să-și stăpânească emoțiile, iar Ada-artist și le lasă afară.
Când te-am întrebat ce întâmpini în drumul tău, mă gândeam și la sistem, la industria muzicală. Nu știu dacă ai ajuns până acolo, tu ești independentă deocamdată.
Da, și mi-aș dori să rămân independentă, pentru că prin muzica pe care o fac am ajuns să simt o eliberare după care am tânjit și pe care nu aș vrea s-o pierd. Țin foarte mult la ea și cred că nimic nu merită riscul. Nu aș vrea să-mi pierd identitatea – pe care, oricum, încă o caut. Și dacă m-aș modela după niște cerințe, atunci m-aș pierde. Eu îmi doresc să rămân cât mai autentică, în căutare de conexiune. Iar asta nu se împacă bine cu standardizarea. Sigur, e nevoie să existe o oarecare organizare și rigurozitate, sunt niște pași de făcut și în direcția de management – lucruri pe care nu voiam să le accept la început, dar mi-am dat seama că sunt reale. Dacă vreau să trăiesc așa, trebuie să le fac – de exemplu, trebuie să am un program legat de ceea ce postez. Am integrat asta în mine, a ajuns să facă parte din omul care sunt: îmi expun imaginea, fără ca în asta să fie ceva greșit. Eu mă feream foarte tare de astfel de lucruri, dar ele fac parte din întreg, am nevoie de ele ca să pot ajunge la oameni. Odată ce am realizat asta, odată ce am văzut ce oameni pot să cunosc prin intermediul online-ului și cât de profunde sunt legăturile astea, m-am eliberat de orice prejudecată. Dar mi-ar plăcea să rămân independentă în stil, în decizii, să cânt în locuri cu care rezonez într-adevăr. Mi se pare că alegerile ar rămâne mai autentice dacă aș rămâne independentă. Dar nu spun nu. Îmi doresc să rămân cât mai deschisă, să fiu.
Hai să te trag un pic într-o zonă… nu știu dacă „frivolă“ e cuvântul potrivit, dar uite, nu pot să nu remarc rochiile tale din concerte, care sunt în sine o operă de artă. În ele ești o apariție, o pictură. Cine ți le face și cum le legi de muzica ta? Intuiesc acolo o legătură.
Da, absolut! Eu nu cred în coincidențe, iar tu ai pus întrebările într-un moment în care mi se întâmplă lucruri în direcția asta. Uite, la concertul de la București am fost îmbrăcată de Haru Linen. Haru e una dintre persoanele care fără să-mi spună prea multe cuvinte mi-a spus foarte multe. Eu i-am scris într-o bună zi spunându-i că sunt o tânără la început de drum, i-am zis ce-mi doresc, am văzut și că tot ce face ea e sustenabil, din materiale bune și cu foarte mult sens. Concertul a fost legat de ideea mea cum că atunci când închid ochii încep să văd mai bine. Rochița avea un ochi albastru în mijloc și eu chiar mă gândisem cu câteva zile înainte că asta mi-aș dori să fie reprezentarea vizuală. Apoi am văzut la ea pe profil rochia și iarăși, fără să cred neapărat în coincidențe, a venit la momentul potrivit.
Iar acum o săptămână i-am scris: „Haru, mă așteaptă câteva zile pline de concerte și-mi doresc foarte mult să mă îmbraci.“ Și mi-a trimis rochiile de la București, cu așa o mare deschidere și bucurie! Și eu le-am primit la fel, când le-am pus pe mine m-am simțit ca un copil, era ca și cum hainele astea fuseseră făcute pentru mine, deși nu-mi luase măsuri, nimic. Tot ce s-a întâmplat cu ea a fost spontan. Am pus pe mine hainele – o bluză care se numește „Înger“, pentru că are niște mâneci laaargi, ca niște aripi, și o fustă în valuri, în straturi, cu petice de cânepă – și i-am spus lui Vlad: „Atât mi-aș dori să-i zic lui Haru cât o apreciez și că-i onorez munca! Aș vrea să cumpăr piesele astea de pe mine, să le cumpăr și să le port cu bucurie mai departe. Efectiv, oricât ar fi, eu vreau să le cumpăr.“ Și astăzi îmi scrie Haru: „Uite, piesele astea îți vin atât de bine, încât dacă simți, aș vrea să rămână la tine, cadou.“
Am început să plâng, pentru că-mi doream atât de adânc lucrul ăsta… Și nici măcar nu mă cunoaște, nu știe cine sunt. Dar atât de mult suflet punem amândouă în ceea ce facem, încât a fost perfect. M-a emoționat foarte tare, pentru că mi-a confirmat că e de ajuns să existe intenția și să aibă un sens, o motivație, un loc din care să izvorască. Mi se pare că odată ce am ajuns în acest univers, lucrurile se așază. Am sădit un singur gând și peste câteva zile a devenit realitate.
A încolțit.
Da, a înflorit ca florile de măr…
Mi-ai vorbit atât de frumos despre tatăl tău, apropo de începuturi, mi-ai vorbit și despre Maria Răducanu. Ce repere ai avut în drumul tău, în devenire, în creștere, în încolțire, în înflorire? Ai niște figuri care ți-au jalonat parcursul?
Oameni simpli. M-aș duce din nou la începuturi. Într-adevăr, tata a fost primul care mi-a venit în minte – noi doi am avut întotdeauna conexiunea asta profundă, el era cel care stătea lângă mine ore-n șir când studiam la pian și faptul că i-am simțit susținerea m-a făcut să-l văd ca pe un mentor.
Apoi, în liceu am avut o profesoară care nu avea legătură cu muzica, în schimb avea legătură cu a fi om și cu a te exprima liber. Persoana asta mi-a arătat că poți fi ascultat cu adevărat și mi-a dat atât de mare încredere în mine, încât mi-a deschis niște porți interioare care m-au ajutat să mă găsesc și să-mi descopăr potențialul. Nu știam exact ce pot să fac, dacă, dar odată ce mi-am descoperit vocea am înțeles că sunt capabilă. Că întotdeauna suntem capabili – dacă putem să ne gândim la ceva, înseamnă că lucrul acela există deja acolo, că izvorăște de undeva. Am înțeles că trebuia doar să-mi canalizez curajul, iar relațiile și oamenii din jur au un foarte mare impact în sensul acesta.
La fel cum au avut și în dezavantajul meu, pentru că am și astfel de exemple, din care poate că am învățat chiar mai mult decât de la mentori și de la modele. Îmi place să iau de la fiecare și bun, și rău. Să încerc să privesc omul ca pe un întreg, pentru că oricine a trecut prin viața mea mi-a arătat câte ceva. Nu am un model anume după care să mă ghidez, pentru că sunt conștientă că suntem și alb, și negru, și bine, și mai puțin bine. Au fost și oameni care m-au ajutat să-mi dau seama cum nu vreau să fiu și cred că asta mi-a fost mai de ajutor decât lucrurile pozitive. E vorba aici mai ales despre instituțiile de învățământ. Sunt foarte multe traume generaționale pe care unii oameni din aceste instituții le-au cărat după ei și le-au revărsat asupra minților vulnerabile. Foarte mult timp eu am crezut despre mine că sunt incapabilă de anumite lucruri, că nu pot să gândesc pentru mine, că trebuie să existe mereu o oarecare rigiditate… Când ești în plină dezvoltare și ai cea mai mare nevoie de susținere, dar ți se zice că nu poți, e foarte ușor să-ți scadă încrederea în tine.
Așa că eu, când predau, mereu am undeva, în spatele minții, cum să n-o fac. Simt și știu că intenția mea e bună și că partea bună va ieși la suprafață, dar vreau să fiu atentă și la cum să nu fac lucrurile, la ce să nu las să iasă. Pentru că pot exista unele frustrări, mai ales când lucrezi cu copiii. Am lucrat cu copii destul de mici și chiar a existat un moment în care o fetiță a început să plângă atât de isteric și s-o strige pe mama, se vedea că are o nevoie neîndeplinită. Din instinct, primul gând a fost că mă doare capul și că nu vreau gălăgie, dar am avut un flash cu mine când eram micuță și mi-a venit s-o iau în brațe. De fapt, ea doar de asta avea nevoie. Și când am luat-o în brațe, s-a liniștit. Așa vreau să fac lucrurile, astfel încât din ele să crească un bine mai mare.
Vreau să fac lucrurile în așa fel încât din ele să crească un bine mai mare.
Chiar aveam de gând să te întreb: ce vindecă muzica?
În mine vindecă lipsa unei conexiuni cu copilul interior, nevoia de a fi auzită, poate chiar validată, de a fi înțeleasă. Mă eliberează, simt că pot fi eu sută la sută. E și asta o vindecare, pentru că îmi dă șansa să mă exprim și să mă conectez.
Încheiem cu un buchet de trei întrebări: Ce cauți? Ce aștepți? Ce-ți dorești?
O să-ți răspund într-un fel de simbioză între Ada-om și Ada-artist. [tăcere lungă – n. r.] Există un cuvânt care se aplică și în muzică, și în viață: „armonie“. Și pe cât îți spuneam că iubesc armonia și că o caut la începutul procesului creativ, pe atât mi-o doresc și în viața mea. În tot ce mi se întâmplă să găsesc armonia – în oamenii cu care vorbesc, în locurile unde mă aflu, în interacțiunile pe care le am. Caut – poate nu neapărat activ – o mai mare claritate interioară, o oarecare împreunare a părților mele, un echilibru între ceea ce fac profesional și personal, liniștea pe care o am acasă să o am și în concerte și cu oamenii pe care îi cunosc prin concerte. Îmi doresc foarte tare să am o familie – ca om, ca femeie îmi doresc să am partea asta și s-o fac să înflorească. Îmi doresc să trăiesc prin muzică, să cunosc oameni, să mă bucur de viață și să ascult mai mult. Ce aștept? Nu cred că sunt neapărat într-o așteptare. Îmi doresc ca lucrurile să curgă, calea să mă găsească și eu să-i ies mereu în întâmpinare.
Imagine: Ada Morar © Vlad Braga
