Adam Zeman a terminat medicina la Oxford, după care a obținut o diplomă în filosofie și psihologie, ulterior specializându-se în neurologie. În ceea ce privește activitatea sa clinică, se concentrează pe neurologie cognitivă și comportamentală, iar în cercetare îl interesează tulburările imaginii vizuale, formele de amnezie care apar în epilepsie, uitarea accelerată pe termen lung și amnezia autobiografică, tulburările neurologice ale somnului și relația dintre neurologie și psihiatrie.
În 2015, a introdus termenul de afantazie, punctul în care a început să fie studiată mai serios. Un deceniu mai târziu, a publicat volumul The Shape of Things Unseen, care vorbește despre multiplele laturi ale imaginației și ghidează cititorul prin cele mai recente descoperiri științifice din domeniu. Cuvântul „imaginație“ e un multitasker, să-ți imaginezi poate însemna orice de la a inventa o poveste, o teorie, a face un experiment. Ea se găsește în multiplele moduri în care reprezentăm lumea, indiferent de formă, că e vizuală, prin limbaj, sunete sau altele. Să-ți imaginezi implică întotdeauna un proces de creație, ne spune Adam Zeman în The Shape of Things Unseen.
Eu nu pot vedea cu ochiul minții, însă pot auzi cu urechea minții, pot umbla cu picioarele minții, îmi pot imagina emoții. Însă există o variabilitate foarte mare a experiențelor noastre imaginative, chiar și de la afantazic la afantazic. Dar, citesc în volumul lui Adam Zeman, asta doar subliniază rolul de a ne face să discutăm despre imaginație ca experiență comună.
Când am decis să-mi încerc norocul și să-i trimit un e-mail lui Adam Zeman era aproape de miezul nopții, iar eu încheiam o sesiune de citit. Aveam notițe pe marginea textului și întrebări cărora nu le găseam răspuns. În ultimii cinci ani am scris despre experiența mea cu afantazia, despre cum faci artă ca afantazic, despre cum curatoriezi o expoziție, dar am și curatoriat o expoziție în Cluj-Napoca, la MATCA artspace, care s-a mutat, apoi, pentru o perioadă și în București, la Rezidența9. Totuși, încă erau lucruri pe care nu le-am înțeles în totalitate.
Mi-a răspuns după două zile și am programat o întâlnire pe Zoom. Discuția noastră de atunci a fost ușor editată pentru o întindere optimă și o mai mare claritate.
Am întâlnit reticență în a crede în afantazie și sunt curioasă, cum putem discuta lucrurile acestea cu oamenii, ținând cont că nu avem opțiunea de a intra direct în mințile altora? Cum pot explica diferențele în imaginație?
Am putea găsi câteva analogii, dar cred că ar trebui să începem, pur și simplu, încurajând oamenii ce au imaginație vizuală să reflecteze la experiența lor. Majoritatea oamenilor, când se gândesc la bucătăria lor sau la un măr sau la ultima lor vacanță, vor avea o experiență oarecum vizuală. Și poți explica, pur și simplu, că atunci când te gândești la aceste lucruri, poți să ți le imaginezi perfect, dar nu ai o experiență vizuală. Sau poate nu ai o experiență senzorială deloc.
Poți spune că îți poți imagina sunetul tunetului, poți auzi sunetul unui tunet în urechea minții, dar nu poți vedea un măr. Ar mai ajuta, cred, dacă ai explica faptul că visezi în imagini, fiindcă asta implică să știi cum e imageria, ai o experiență a ei în alt context, dar nu o poți experimenta în alt context.
Mă întreb ce alte analogii ar fi folositoare. Multe persoane cu afantazie spun că atunci când încearcă să-și imagineze ceva, e puțin ca și cum ar fi on-the–tip-of-the-tongue. Știi sentimentul ăla când știi că există un cuvânt, dar pur și simplu nu-l găsești? Asta ar ajuta oamenii, pentru că le poți explica că e exact la fel, doar că nu reușești niciodată să ajungi acolo, cuvântul nu vine niciodată în minte.
Un alt lucru pe care îl poți spune e că, cred eu, pentru majoritatea oamenilor imaginația e un fenomen destul de evaziv. Nu este extrem de puternic, așa că e destul de ușor să te îndoiești de el, mai ales dacă te simți anxios sau dacă, să zicem, ai în față o lumină puternică, precum un reflector, poate dispărea. Este o experiență oarecum timidă. Probabil merită să le spunem oamenilor că e normal, că așa se întâmplă pentru majoritatea, dar chiar dacă este timidă, chiar dacă este destul de evazivă, ea există.
Un alt lucru pe care l-ai mai putea spune oamenilor ca să-i ajuți să înțeleagă e că e un spectru. Pentru cei mai mulți dintre noi, imaginile vizuale nu sunt extrem de vii. Sunt oameni care spun că imaginația lor e la fel de vie ca și cum ar fi reală, ceva ce ei chiar văd. Deci e un spectru larg. Cum spui și tu, e o mare varietate. Oamenii au profiluri diferite. Mi-am amintit recent, în relație cu experiența mea proprie, când am auzit pe cineva vorbind de un studiu care se desfășoară în prezent, privind imaginile care apar în timp ce oamenii citesc. Se pare că mulți oameni aud vocile personajelor în minte în timp ce citesc, ceea ce eu nu am experimentat niciodată. Îmi place foarte mult să citesc romane, intru mereu într-o lume vizuală, dar nu aud niciodată o voce. Cred că oamenii sunt, pur și simplu, diferiți. Au experiențe foarte variate în ceea ce privește aceste forme de imaginație.
Eu visez mult și țin minte ce visez, iar oamenii se șochează să audă asta. Nu am știut niciodată de ce se întâmplă asta. Științific vorbind, cum explicăm că afantazicii visează?
E oarecum speculativ, dar cred că există o explicație plauzibilă. Atunci când vizualizezi în stare de veghe, de exemplu dacă îți cer să-ți imaginezi un măr, acest proces este unul foarte deliberat, voluntar, conștient și de sus în jos. Într-un fel, iei o decizie conștientă despre cum îți vei organiza creierul pentru o scurtă perioadă, pentru următoarele câteva secunde. Iar părțile din creierul tău responsabile de luarea deciziilor vor pune în mișcare procese ce se vor desfășura, apoi, în zona vizuală a creierului tău. Desigur, se întâmplă mai mult decât atât, pentru că va trebui să înțelegi instrucțiunea pe care ți-o dau. Va trebui să folosești zonele limbajului, va trebui să folosești zonele de memorie pentru a-ți aminti cum arată un măr, iar apoi vei folosi zonele senzoriale pentru a obține acea experiență senzorială. Este un proces destul de complex, dar e un proces de sus în jos, condus de decizia ta.
În schimb, visarea este cu totul altceva. Visarea este coordonată de trunchiul cerebral; este un proces legat de impulsuri emoționale instinctuale. Dacă vreți, o simplificare ar fi că imaginile din starea de veghe sunt „de sus în jos“, iar cele din vis sunt „de jos în sus“. Din punct de vedere neurologic, visarea urmează, pur și simplu, un set diferit de reguli față de imaginile din starea de veghe. Are sens neurologic că acestea se pot disocia. Când țin prelegeri pe această temă, explic că creierul, în timpul visului, se află într-o stare foarte diferită față de creierul în stare de veghe, din mai multe puncte de vedere. Din punct de vedere neurochimic, e foarte diferit.
Când ești trează, ai o serie de sisteme de neurotransmițători care își au originea în trunchiul cerebral și se proiectează înspre emisfere. Ele se află într-o poziție favorabilă pentru a controla starea generală, iar toate aceste sisteme de neurotransmițători funcționează intens când ești trează și alertă, implicând substanțe chimice ca noradrenalina, adrenalina, dopamina, serotonina, histamina. Când te afli în somn și visezi, aproape toate aceste sisteme sunt inactive, cu excepția sistemului acetilcolinic. Neurochimic, e o stare specială. E o stare specială din perspectiva părților creierului care sunt active. Când ești trează și alertă, cortexul tău e foarte activ.
Când visezi, zone destul de extinse ale cortexului sunt inactive. Mai ales zonele care au legătură cu luarea deciziilor și controlul cognitiv, în timp ce părțile creierului implicate în emoții și memorie sunt foarte active. E diferit din punct de vedere neurochimic, e diferit în ceea ce privește întreaga orchestrare a procesului. Prin urmare, sunt tipuri foarte diferite de stări cerebrale. Au capacitatea de a-ți oferi diferite tipuri de experiențe.
Are sens neurologic că poți fi afantazic într-o situație, dar nu și în cealaltă. Interesant e, însă, că deși majoritatea afantazicilor visează vizual, există și un număr mare de oameni care nu o fac. Unii dintre ei spun că nu visează deloc, alții că visează în povești sau emoții sau imaginație motorie. Am vrut să investighez asta, am scris o cerere de finanțare acum câțiva ani, pentru un studiu în cadrul căruia să trezim efectiv oamenii în timp ce dormeau și visau. Proiectul nu a primit finanțare, așa că încă nu am făcut cercetarea.
Ideea e că eu cred că probabil există, cel puțin la unele persoane cu afantazie, ceva în comun cu imaginile din starea de veghe și cele din vis, deși, în majoritatea cazurilor, și aceasta este constatarea cea mai frapantă, ele sunt distincte.
O altă întrebare pe care oamenii mi-o pun e cum îmi aduc aminte lucruri și mereu le spun că am o memorie foarte bună. Din nou, cum explic din punct de vedere științific, cum îmi funcționează memoria?
Tipul de memorie pe care l-ai descris ca fiind puternic în cazul tău este ceea ce se numește în general… ei bine, este memoria factuală sau memoria semantică. Deci e tipul de memorie pe care o poți descrie în detaliu prin limbaj. Ce spun majoritatea oamenilor cu afantazie este că memoria lor autobiografică este puțin mai slabă decât a majorității oamenilor. Pentru unele persoane e foarte slabă, dar pentru cei mai mulți e doar mai puțin bună. Și totuși se descurcă bine. Știu toate faptele din viața lor. Și se descurcă bine, în general, cu memoria factuală. Așadar, nu au nicio problemă în a învăța lucruri noi.
Și, ca de obicei, explicația tradițională din psihologie ar face distincție între ceea ce se numește memorie semantică și ceea ce se numește memorie episodică. Deci, memoria semantică este un fel de bază de date cu cunoștințe despre lume în general și cu informații concrete. Memoria episodică este memoria ta pentru episoade individuale. Cu cine ai luat cina aseară? Ce ai mâncat? Despre ce ați vorbit? Ce purtau cei cu care ai luat cina? Pentru majoritatea oamenilor, memoria semantică se rezumă la asta. Ea nu implică prea mult imagini senzoriale, dar memoria episodică o face în mare măsură. Așadar, majoritatea oamenilor, atunci când își amintesc o zi din vacanța de anul trecut sau ultima petrecere reușită la care au participat, au un fel de experiență senzorială.
Într-o anumită măsură, ar retrăi evenimentul. Și, desigur, dacă ai afantazie, este greu de înțeles cum ai putea face asta. Este logic ca, pentru majoritatea persoanelor cu afantazie, bogăția amintirilor să fie redusă. Poate că ar fi bine să aprofundăm puțin mai mult acest aspect. Deci, acest tip de memorie are de-a face exclusiv cu capacitatea de a-ți imagina ceva? Pentru că, dacă este doar o chestiune de imaginație, cum poți fi sigur că ceea ce îți imaginezi este adevărat? Impresia mea este că probabil implică ceva mai mult decât simpla capacitate de a-ți imagina.
Și o posibilitate este aceea, că există această noțiune de „redare“, conform căreia amintirile se consolidează în creier prin faptul că sunt redate, de obicei în mod inconștient. Așadar, o posibilitate este că imaginarea, faptul de a avea imagini mentale, reprezintă un marker al redării în zonele senzoriale, iar persoanele cu afantazie pur și simplu nu-și redau amintirile în același mod în zonele senzoriale. Aceasta ar fi explicația sumară obișnuită oferită pentru memoria autobiografică relativ slabă în cazul afantaziei. Oameni ca tine sunt cu adevărat interesanți, pentru că pari a fi o excepție de la regulă; se pare că ai o memorie destul de bună. Iar acest lucru pur și simplu nu a fost studiat încă, așa că încerc să alcătuiesc o listă de persoane cu afantazie și memorie bună, tocmai pentru a putea studia acest fenomen, te pun pe listă.
Există diverse posibilități. O posibilitate este că ai o memorie factuală foarte bună și pur și simplu te bazezi pe asta. O altă posibilitate este că, dacă ai auzit de această dezbatere, se pune întrebarea dacă persoanele cu afantazie pot avea, într-un anumit sens, imagini subconștiente. Așadar, știi, poate că, deși nu poți vizualiza aceste scene… De fapt, ți-ai format un fel de memorie vizuală care se află chiar sub suprafață, chiar dincolo de zid, dacă vrei. Și poți apela la ea atunci când îți amintești, chiar dacă nu poți vizualiza.
Uneori îmi aduc aminte cele mai random lucruri, iar oamenii mă întreabă „de ce știi asta?“ Deseori nici măcar nu încerc.
Este foarte factual, așa-i? E interesant. Mă întreb doar dacă nu cumva ești o persoană cu o memorie semantică excepțional de bună și că asta este ceea ce folosești în primul rând. Dar nu știu. Așa cum spuneam, acesta este un domeniu care trebuie cercetat. Există un grup de persoane cu afantazie care au o memorie foarte slabă. Te-ai întâlnit cu noțiunea de S.D.A.M., adică sindromul memoriei autobiografice sever deficitare, care a fost descris acum aproximativ 10 ani, cam în același timp cu afantazia, de fapt. Și pare să existe o suprapunere destul de mare cu afantazia. Deci, există un grup de persoane care sunt adesea foarte deștepte, inteligente, capabile, profesioniști, dar care își amintesc foarte, foarte puțin despre viețile lor trecute. Știu mai mult sau mai puțin ce s-a întâmplat, dar nu pot să se întoarcă la experiențele din trecut. Există un grup de persoane cu afantazie care fac parte din această categorie, dar există și un grup de persoane care spun că au o memorie foarte bună, și sunt curios să încerc să compar aceste două grupuri și să aflu ce se întâmplă cu adevărat.
Am avut multe lupte interne legat de asta, mai ales că peste tot se spune că afantazicii nu au memorie foarte bună, iar eu nu mă regăseam în asta.
Știi, părerea mea ar fi că, dacă te-ai gândit bine și clar la asta și consideri că, în ansamblu, nu există nicio imagine acolo, probabil că nu există.
Dar da, am simțul spațial, mă pot orienta.
E destul de interesant, există câteva noțiuni utile de neuroștiință în fundal. Informația care ajunge în partea din spate a creierului, în cortexul vizual primar, se îndreaptă apoi în două direcții principale. Se îndreaptă în jos, către lobii temporali, iar acesta este ceea ce s-a numit „stream of processing“ (fluxul „ce“). Deci este fluxul de procesare vizuală care îți permite să vezi lucrurile în culori și în detaliu și să le recunoști. Practic, recunoașterea obiectelor.
Există un alt flux de procesare care urcă spre lobul parietal, undeva aproape de cortexul motor, care a fost denumit „fluxul «unde»“ sau, uneori, „fluxul «cum»“, și care are mult mai mult de-a face cu ghidarea mișcării sub control vizual. Utilizează vederea pentru mișcare. Pare destul de probabil că ceea ce lipsește în afantazie este imagistica obiectelor. Deci, e vorba despre capacitatea de a reactiva fluxul „ce“ într-un mod imagistic.
Probabil că la persoanele cu afantazie, capacitatea de a experimenta imagistica spațială este intactă. Dar imagistica spațială este într-un fel mai puțin conștientă. Nu îți oferă aceeași experiență conștientă ca vizualizarea unui obiect. Iar când oamenii o descriu, tind să spună lucruri de genul: „Am un fel de simț al modului în care lucrurile sunt legate între ele în spațiu.“ În spațiu, am un fel de hartă abstractă în minte, știu unde se află. E, de fapt, foarte logic să ai un bun simț spațial, chiar dacă nu poți vedea lucrurile cu ochiul minții.
Din moment ce ai menționat „recunoașterea“, sunt curioasă de o experiență foarte individuală: mă descurc foarte bine în a recunoaște oamenii, găsesc ușor oamenii care seamănă între ei sau care sunt rude. Simt că, uneori, recunosc pe cineva în altcineva, chiar dacă sunt lucruri mici, ca gesturi sau mimică.
E interesant. Așa cum probabil știi, se pare că există o legătură între afantazie și dificultăți în recunoașterea feței. Nu e o legătură puternică, dar ea există. Evident, aici ești o excepție de la regulă. Toate astea mă fac să spun ceva ce probabil știi deja, și anume că eu sunt sigur că afantazia nu este un fenomen unic. Este o trăsătură a experienței care poate apărea în contexte diferite. De fapt, am analizat baza noastră de date și am constatat că, în linii mari, există două grupuri. Sunt persoane care au ceea ce s-ar putea numi afantazie pură. Practic, este doar o problemă legată de imaginația vizuală, așa cum este în cazul tău.
Și apoi există un grup de persoane care au afantazie plus. Aceasta poate include dificultăți de memorie, dificultăți de recunoaștere a fețelor, autism, iar probabil toate aceste aspecte sunt, într-o anumită măsură, interconectate.
Din nou, vreau să spun că ești un exemplu interesant. Cred că există câteva persoane, într-adevăr nu foarte multe, dar doar câteva persoane cu afantazie care au afirmat că se consideră deosebit de pricepute la recunoașterea fețelor. Există, nu știu prea multe despre asta, dar există conceptul de „super-recunoscători“. Există oameni care chiar lucrează la poliție pentru că sunt atât de buni la a face exact genul de lucruri pe care le-ai descris. Acum speculez la întâmplare, și asta doar ca să-ți spun puțin despre, să-ți ofer puțin mai multă informație științifică.
Există o zonă a creierului care joacă un rol esențial în recunoașterea fețelor; aceasta se numește zona fusiformă a feței. Deci se află în girusul fusiform, care face parte din lobul temporal, pe suprafața inferioară a creierului, și există o zonă specifică care este întotdeauna activă atunci când oamenii recunosc fețe; dacă o lezezi, îți scade capacitatea de a recunoaște fețele.
Există o zonă foarte apropiată de aceasta, care a fost descrisă și descoperită abia recent, în ultimii câțiva ani, numită nodul fusiform al imaginii mentale, care pare să fie important pentru generarea imaginilor mentale. Așadar, aceste două zone sunt foarte, foarte apropiate. Așa că poți observa că, dacă una dintre ele… Ei bine, acest lucru ar putea oferi cel puțin o explicație parțială pentru motivul pentru care problemele cu recunoașterea fețelor și cele cu imaginile mentale merg destul de des mână în mână. Dar, știi, s-ar putea specula că, în cazul cuiva ca tine, poate folosești o parte din nodul imagistic pentru recunoașterea fețelor, în detrimentul imaginii mentale, dar în beneficiul procesării fețelor. Nu știu. Este o speculație pură, dar este interesant faptul că aceste două funcții sunt destul de apropiate din punct de vedere anatomic și probabil legate într-un fel în creier.
Pari să fii un contraexemplu evident pentru unele dintre corelațiile pe care le-am descoperit. Dar, așa cum spuneam, aceste corelații sunt doar atât. Nu sunt legături imuabile. Sunt doar tendințe statistice. Este foarte interesant, pentru că ai putea presupune, s-ar fi putut crede că abilitatea de a recunoaște un chip în altul și de a face genul de asocieri pe care le-ai descris ar fi strâns legată de capacitatea de a vizualiza. Dar tu ești un contraexemplu.
În cartea ta ai vorbit și despre creativitate și despre mitul că ea este în mod primar vizuală. Cum explicăm oamenilor asta, ținând cont că trăim într-o lume atât de centrată pe imagini?
Aș fi curios să știu dacă în limba română folosiți același tip de cuvinte în același mod, dar când am început să mă gândesc la asta, mi-am dat seama că era de fapt destul de nedumeritor faptul că cuvântul „imaginație“ este folosit în aceste două sensuri foarte diferite. Deci, într-un sens, are legătură cu capacitatea de a forma imagini senzoriale, de a vizualiza, de exemplu. Dar există și un alt sens, care se referă la ansamblul abilităților care susțin creativitatea, care ne permit să creăm lucruri care sunt atât noi, cât și utile. Nu este evident de ce folosim același cuvânt pentru ambele sensuri, nu-i așa? Este la fel și în limba română?
Da.
Deci este valabil și în acest caz? Presupun că explicația este că destul de mulți oameni creativi folosesc imagini în opera lor creativă, iar noi știm că asta-i adevărat. De exemplu, există mulți romancieri care spun că, undeva la începutul procesului de creație a unui roman, apare un fel de imagine puternică. Zăresc ceva în ochiul minții lor care îi entuziasmează și despre care simt că are potențialul de a deveni ceva mult mai mare și care îi entuziasmează.
În mod clar, pentru acești oameni, o imagine joacă un rol important în procesul lor creativ. Dar există mulți oameni pentru care acest lucru nu se întâmplă deloc. Și avem acum multe exemple în acest sens în cazul afantaziei; există artiști afantazici, romancieri afantazici, informaticieni afantazici care se descurcă foarte bine fără a folosi, cu siguranță, imagini vizuale.
Și cred că acest lucru indică acele procese inconștiente pe care le înțelegem puțin, dar nicidecum pe deplin, și care joacă un rol cheie în creativitate. Oamenii creativi au știut întotdeauna că aceste idei le vin într-o anumită măsură. Nu este vorba despre faptul că ai imagini vizuale și le pui la treabă pentru a crea ceva. Majoritatea oamenilor creativi își văd de arta lor, iar din când în când le vine o idee bună, un vers de poezie, o idee pentru un tablou sau o demonstrație matematică.
Pentru mine e un proces în care caut referințe, îmi schimb deciziile între timp, mă joc pas cu pas.
Cred că expresia „a te lăsa purtat de val“ este destul de potrivită în acest context. Și, din nou, mulți oameni creativi descriu acest fenomen, probabil că toți oamenii creativi au trăit această experiență, în care, odată ce intri în ritm, te lași purtat de el. Ceea ce se întâmplă atunci este destul de greu de descris și de înțeles, dar face cu adevărat parte din procesul creativ.
Ai vorbit în carte și despre halucinații hipnagogice. Am experimentat asta la un moment dat, a fost vorba de câteva secunde de vizualizare înainte să mă trezesc complet din somn. Am văzut niște personaje de desene animate.
Adică, strict vorbind, e vorba de o halucinație hipnopompică, pentru că apare la trezire, nu în timpul adormirii. Tu ai ales acele personaje sau pur și simplu ți-au venit în minte?
Pur și simplu mi-au venit în minte.
Este într-adevăr o halucinație hipnopompică. Și este intrigant, nu-i așa? Te face să te întrebi. Și se pune întrebarea dacă, într-o anumită măsură, afantazia reflectă un exces de inhibiție, nu neapărat o incapacitate. Există ceva în creierul tău, în creierul tău conștient, care te reține, care blochează imaginile, iar când te afli în acea stare foarte relaxată, îți lași cumva garda jos și lași imaginile să curgă? Este o posibilitate interesantă.
A fost dezamăgitor să mă trezesc apoi și să constat că nu mai pot face asta.
Însă pentru multe persoane cu imaginație, imaginile hipnagogice și hipnopompice sunt mult mai vii decât cele obișnuite. Am un prieten, un scriitor, care vizualizează perfect în stare de veghe, dar uneori, pe măsură ce adoarme, are imagini incredibil de detaliate. A descris cum a văzut un fel de paradă medievală și a putut să mărească și să micșoreze imaginea, să observe culorile și detalii vizuale extraordinare. În mare măsură, persoanele aflate în acest tip de stare au foarte puternic sentimentul că sunt observatori. De obicei, ele nu sunt cele care provoacă aceste imagini, așa că experiența ta a fost cea normală. Dar ceea ce observă ele poate fi extraordinar de viu. Nu este ca un vis, pentru că nu ești implicat în același mod; ești observator. Ți se oferă un spectacol extraordinar.
Ai menționat și că deprivarea senzorială provoacă halucinații în majoritatea oamenilor sănătoși în decurs de câteva ore sau zile. Aș putea să mă leg la ochi cu o eșarfă pentru câteva ore și să-mi provoc halucinații, ca afantazic?
Cred că ar trebui să încerci. Ar fi un experiment interesant. M-am gândit să testez asta cu persoane afantazice.
Ai mai menționat în carte și că imaginile intruzive sunt un simptom central în PTSD, asta înseamnă că PTSD-ul poate să difere semnificativ pentru persoanele cu afantazie?
Da, așa cred. Adică, nu știm încă cu certitudine dacă afantazia reduce riscul de PTSD, dar există un studiu experimental în care participanților li s-au arătat fragmente video neplăcute și, așa cum era de așteptat, persoanele cu afantazie erau mult mai puțin predispuse să retrăiască aceste fragmente ulterior.
Ar avea cu siguranță sens ca aceasta să ofere, într-o oarecare măsură, protecție împotriva PTSD, dar sunt sigur că nu oferă o protecție completă. Desigur, am auzit de persoane care suferă atât de PTSD, cât și de afantazie, deoarece imaginile intruzive nu sunt singura componentă. Dar da, cred că ar modifica cu siguranță experiența și ar putea, într-o oarecare măsură, să ofere protecție împotriva acesteia. Din experiența personală, destul de multe persoane cu afantazie spun, așa cum ai menționat, că pot face lucruri pe care alții le consideră destul de dezgustătoare, deoarece știu că nu vor fi deranjați de gânduri legate de acestea ulterior.
Are vreo legătură cu ușurința cu care m-am lăsat de fumat sau am mâncat sănătos?
Din nou, din câte știu eu, nu există un studiu formal care să arate că persoanele cu afantazie pot renunța la țigări mai ușor, dar există cu siguranță numeroase dovezi că imaginația funcționează ca un fel de amplificator emoțional. Dacă ai o poftă și vizualizezi lucrul acela, asta îți va spori dorința și motivația de a-l obține. Deci, are sens. Ar putea fi relevant. Cred că afantazia le permite probabil oamenilor să fie puțin mai prezenți în momentul prezent decât ar fi altfel. Și puțin mai puțin tulburați de regrete, dorințe și pofte. Este așa și în cazul tău?
Depinde.
Pui niște întrebări foarte bune, dar cred că aș ține mereu cont, și sunt sigur că și tu faci la fel, de faptul că imagistica este doar o variabilă dintr-o colecție uriașă, dintr-un set imens de variabile care vor influența modul în care cineva acționează sau se comportă într-o anumită situație. Există tentația, dacă te interesează subiectul, de a atribui totul acestei singure variabile, ceea ce va fi corect uneori, dar probabil greșit alteori. Încă de la început, oamenii au început să-mi trimită mesaje în care spuneau lucruri de genul: „Asta explică de ce am picat examenul la franceză când eram adolescent.“ Probabil că nu.
Îmi place mult cum, în cartea ta, revii constant la această idee că totul se bazează pe legăturile dintre noi, pe modul în care interacționăm unii cu alții. Așa cum ai spus tu, „sarcina de a ne interconecta propriile minți cu ale celorlalți“. Voiam să închei întrebându-te ce mesaj ai vrea să transmiți cititorilor despre acest subiect? O sarcină grea, știu.
Presupun că e un fel de mesaj dublu: că există diferențe uriașe și invizibile între noi, dar că ceea ce avem în comun este mai important decât ceea ce ne desparte.
Foto: Adam Zeman
