Adam’s Nest, o trupa indie-post rock din Iași, continuă să meargă în contracurent față de fenomenul muzical din România. Am avut privilegiul și bucuria de a-i cunoaște muzical și personal încă de la debutul cu melodia Stockholm, în 2018. Sunt aproape de ei cu lupa audiofilului de mai bine de șase ani. De la momentul de duo, până la cel al tranziție organice spre cvartet. Discuția noastră de la început de februarie, a doua etichetată drept interviu, a venit cu o seară înainte de cântarea lor din Clubul Control din București. Am atins subiecte precum influența pandemiei asupra scenei alternative din România, artiști mainstream, muzică de film și chiar am schimbat rolurile spre final. Din cel care pune întrebările, am devenit cel care răspunde. Cu ce rămân? Cu o seara memorabilă la o discuție cu Vlad Alui Gheorghe, Andrei Hâncu, Răzvan Nicolae Rusu și Răzvan Moroșanu. Cu amintiri tare faine și cu o cănuță de prosecco.
Data trecută când am vorbit într-o formulă asemănătoare, dimineața, la ora 11, nu ne gândeam, nici eu, nici voi că vom trece prin pandemie, că vom avea război la graniță și că inflația va dicta regulile jocului. Din aceste motive și din alte câteva a avut de suferit și industria muzicală din România. Cum s-a schimbat peisajul muzical alternativ (să rămânem la acest termen), cum ați evoluat voi și de ce vă e cel mai dor din anul de grație 2019?
Vlad Alui Gheorghe (chitara și voce): Din anul de grație 2019 mi-este dor de concerte și sper că evoluția pe care am avut-o datorită pandemiei, nu din cauza ei… pentru că am lansat în 2020 albumul Irezistibil. Evoluția noastră din ultimii ani duce la piese noi și la un viitor album nou, care sperăm să iasă în 2024. Deja una dintre piese este lansată, se cheamă „Uită tot ce știi“. Se vede din compoziție că merge un pic mai în răspăr cu melodiile de pe noul material, pentru că e o energie creatoare comună față de alte cântece, în care poate se simțea mai degrabă partea individuală a fiecăruia dintre colegii mei. Acum a fost o muncă mult mai adunată și sperăm că din asta să ieșim noi și mai buni, cum de altfel și industria muzicală în ultimii trei ani a super-progresat.
Răzvan Nicolae Rusu (voce și chitara): Cred că pandemia a modificat foarte tare comportamentul oamenilor în ceea ce privește ieșitul în oraș. Cel puțin pe-al meu l-a modificat și nu cred că e doar la mine. Oamenii și-au dat seama că e foarte bine în casă și, în consecință, nu mai ies la fel de des. Sau, dacă ies, ies la ceva ce-și doresc să vadă foarte mult. Deci cumva trebuie să scoți muzică foarte bună, în așa fel încât să poți să-i atragi să vină la cântare. Și dacă participă la concert, înseamnă că sunt direct interesați de tine.
Și cum faceți asta? Nu mă refer acum la instrumente de marketing, ci strict artistic, să zicem.
VAG: Uite, de exemplu, cu piesa nouă. Noi nu am fi putut veni aici pe un val pe care nu l-am fi construit. Mă refer la concertul din Clubul Control, de pe 6 februarie. Pentru că oamenii nu sunt la fel de stimulați de materialele vechi decât dacă ești o formație foarte mare care, să zicem, vine într-un așa-zis turneu de best of. Or, în situația noastră, e un pic mai complicat să faci asta.
Sunt formații care vin în Iași, care-și încearcă norocul că au lansat anul trecut un album și, de pe urma lui, merg într-un mini-turneu de concerte. Leagă șase-șapte orașe într-un an sau într-un sezon și, la un moment dat, vezi că ajung într-un oraș cum este Iași. În primul concert, adună 250 de oameni și, la al treilea, 36 de oameni care plătesc bilet. Vin, să zicem, în februarie, în aprilie, și apoi în iunie. Și deja vezi că în iunie își forțează un pic norocul și din 200 de spectatori mai vin 36, care să achite și bilet.
În 2019, Vlad menționa că Adam’s Nest a apărut pe un teritoriu sterp în Iași. Ce s-a întâmplat cu acest gol, s-a umplut el între timp? Există în mod real o scenă underground în Capitala Moldovei?
VAG: Nu s-a acoperit la nivelul la care cred că ne-am fi dorit cu toții să vedem foarte multe trupe, dar au mai apărut între timp și sunt proiecte lăudabile, din care putem menționa: Paul Tihan și Andra Andriucă, Missed Call, deja celebrii Fine, It’s Pink, The Stash, Nouă Ani Lumină, ReTrebled, o trupă de patru fete, care mai vine la Studioul de Bază, la înregistrări. Apoi Andrei Cerbu de la Românii au talent și care a fost foarte apreciat la Festivalul de Blues de la Brezoi.
Ați lansat recent piesa-baladă (baladă nu în sens de Bon Jovi, ci mai degrabă shoegaze post-rock alt love song) „Uită tot ce știi“, pe care deja ați menționat-o mai devreme. Cum a decurs procesul de compoziție și mai ales care sunt primele reacții din partea publicului?
VAG: Mamelor noastre le-a plăcut. (râd toți)
RNR: În perioada respectivă mă despărțisem de prietenă. Eram foarte trist. Iar asta a fost piesa de împăcare și am introdus apoi niște elemente care să o facă mai catchy și mai rotundă.
VAG: Răzvan are un talent de-a scrie versuri-fluviu. Uneori se apucă să scrie o chestie și ies trei pagini foarte mișto pe care, dacă le duci într-un cenaclu literar și scoți numele de pe foaie, i-ar ului pe oamenii de acolo și sigur le-ar plăcea să audă acele poeme. Și ai putea spune oricând că e oricare dintre poeții din noua generație. Totuși, când pui pe muzică versurile, trebuie să secționezi și să faci cumva să meargă pe ritm. Uneori trebuie să mai forțezi o rimă, uneori trebuie să mai forțezi un ritm, să mai bagi un cuvânt. Și Răzvan face treaba asta foarte bine, a făcut-o și în ultimele piese, astea pe care le-am înregistrat în ultimele luni. Deși nu sunt încă publicate pe internet, toate melodiile noi au scriituri diferite față de cele din urmă. Adică se vede că Răzvan de la voce s-a maturizat în adevăratul sens a cuvântului.
Primul vostru album, Irezistibil, a ieșit la lumină în 2020. Nu a avut parte de turneu de promovare, din câte știu s-a bazat mai mult pe ideea de copii digitale. Ce aveți de gând pentru materialul la care lucrați acum?
VAG: Noi am avut turneu de promovare, însă e impropriu spus. Au fost câteva concerte stabilite pentru vara lui 2020. Am avut în București, la Expirat, pe acoperiș. Era pandemie, n-aveam voie decât cu distanțare. Am cântat în felul următor: eu cu Răzvan pe acoperiș, Andrei (Andrei Hâncu, toboșarul Adam’s Nest, n. red.) la Expirat, în interior, cu geamul deschis, se uita la noi. Și basistul așezat pe acoperiș undeva, departe. Erau cam o sută de spectatori, 40 de grade afară, cu mască și era foarte greu să bei o bere sau o limonadă în condițiile alea. Am avut un fel de turneu la discul Irezistibil, deși într-o manieră informală. Am fost la Zilele Nordului, la Darabani, în județul Botoșani. Am cântat în ziua aia împreună cu Om la Lună și Mădălina Pavăl.
RNR: A fost și o soluție de avarie, pentru că nu am putut merge decât eu cu Vlad. Deși formatul era de patru, electric. Am avut concerte atunci la Expirat, Zilele Nordului și în Iași.
VAG: Am avut la Acaju, în Iași, două concerte sold-out în aceeași zi. Cu câte 105 oameni fiecare. Dacă nu erau măsurile de distanțare am fi strâns lejer 200, pentru că oamenii erau dornici să vină la concerte, indiferent de trupa de pe afiș.
Cum dozați ironia și sensibilitatea? Când simțiți că e nevoie să apăsați pe una sau pe cealaltă?
Răzvan Moroșanu (bass): Nu am discutat niciodată despre treburile astea, despre relația dintre sensibilitatea lui Răzvan (solist și chitarist, n. red.) și poate ironia din versurile lui Vlad. Poate le-am atins tangențial la repetiții. Aș putea spune că e o discrepanță, dar poate nu-i cuvântul ideal. E o combinație interesantă. Sunt nou în Adam’s Nest și am privit din exterior amestecul acesta între sentimente și ironie.
VAG: Ar trebui să-nțelegi că în formația aceasta, deocamdată, este o balanță foarte, foarte bine făcută, cumva. Cei doi Răzvani sunt niște oameni foarte sensibili, foarte taciturni, calmi, oameni galeși, cumva. Și partea întunecată a formației, eu și cu Andrei, reprezentăm antipodul. Iar Andrei deși e foarte amuzant, are mereu poker-face.
RNR: Știi cine unește acest pod între cele două abordări? Fotograful nostru, Andrei Popa, „The Phope“. Unește emoțiile triste cu ironia și caterinca.
Cum arată studioul vostru de repetiții din Iași? Asta dacă nu ați rămas fideli și serilor din cuibul (nest) apartament.
VAG: Cuibul a devenit un Airbnb. Arată minunat! Eu am stat în chirie acolo. Era o garsonieră care era trecută în acte cu 17 metri pătrați, altfel nu ar fi putut funcționa ca spațiu de locuit. Aerisirea din baie dădea în bucătărie. În altă ordine de idei, vecinii noștri făceau și ei zgomot, se jucau diverse chestii. Erau studenți la diverse facultăți. Deci nu îi deranja faptul că repetam și noi seara. Era o atmosferă de cămin perpetuu. Eram noi doi, eu și Răzvan Rusu, cu două chitare. Totuși, locul în care ne-am făcut mâna a fost la Studioul de Bază, de care se ocupa toboșarul nostru Andrei.
Cât de departe vă simțiți acum de sound-ul din „Stockholm“ și „Warsaw“, piese care v-au pus pe harta post-rockului din România? Nu ascund faptul că mi-ar plăcea să vă mai întoarceți din când în când și acolo. Norocul meu e că nu aveți așa multe piese și nu pot să vă acuz că nu mai cântați oldies but goldies. Vom auzi „Stockholm“ și „Warsaw“ la Control, mâine seară? (piesele au făcut parte din setlistul din Clubul Control, n.red.)
RNR: Vom cânta și piesele acestea, iar pe noul material e o melodie care se duce mult în zona asta pe care ai menționat-o. Vom interpreta intro-ul acestei piese la Control. Din punctul nostru de vedere, e mai autentică decât „Warsaw“ și „Stockholm“. Melodia se cheamă „Intro“, nu am ales un alt oraș de data asta, iar faptul că suntem patru acum face lucrurile să sune mult mai bine.
Andrei Hâncu (tobe): Se numește „Intro“ și pentru că la Aeroportul din Iași s-a mai deschis un terminal. Și de acolo inspirația, când sosești la Iași.
VAG: Noi nu am renunțat să cântăm aceste piese, le prezentăm de multe ori în spectacole, însă între timp am învățat cum să folosim un metronom, suntem patru, și asta poate că a suprimat puțin autenticitatea. Avem un toboșar care știe să bată ceas, adică totul sună ideal. Și am învățat și noi între timp să cântăm la chitară cum trebuie.
Să ne imaginăm că Adam’s Nest este invitată să deschidă Placebo în Europa și că nu aveți buget de cazări. Ați accepta să stați pe capul unor rude/prieteni din Berlin, Viena, Oslo etc. sau nu ați merge pentru că v-ați simți povară pentru aceștia?
VAG: Dormim în gară, ce vorbești?
RM: Chiar azi-noapte am visat că au cântat Placebo în barul unde mergeam, din orașul meu, Iași.
VAG: Eu și Răzvan Rusu am cântat în Cluj-Napoca acum mulți ani în urmă și am dormit într-o garsonieră, pe jos, amândoi, cu cinci pui de pisică de două săptămâni, pe care noaptea îi apuca joaca. Dormeam pe jos, era aproape vară, prin luna mai când am cântat la Cafeneaua Vorbe a celor de la Jazz in the Park.
La ce trupă ați vrea să cântați în deschidere? Și, ca să nu existe limite, nu contează dacă vorbim de trupe active sau de formații care nu mai există (dizolvate sau cu membrii decedați).
RM: The Beatles, m-am abonat!
RNR: Kings of Leon.
VAG: Aș deschide două trupe din România: Partizan sau Om la Lună.
AH: Maceo Parker. Merită să-l cauți.
Ce nu ați face niciodată ca să ajungeți mainstream? Nu se acceptă răspunsul: nu o să cântăm niciodată trapanele.
VAG: N-aș învăța arpegii.
RNR: Nu aș modifica versurile doar pentru a face pactul cu muzica mainstream care se difuzează la radio.
RM: Nu aș vrea să avem o persoană străină de trupă care să ne compună versurile. Nu aș vrea să lucrez nici cu niște producători care să fie străini de stilul Adam’s Nest. Mă feresc total de ideea de fabrică de muzică.
Totuși, dacă e să alegeți un artist mainstream din România care vă place, pe cine ați pune degetul?
VAG: Irina Rimes. Am văzut-o anul trecut (2023, n.red.) la o petrecere corporate din Iași. Trupa ei a avut niște solo-uri absolut excepționale.
RNR: Nu e chiar mainstream, dar aș menționa-o pe Dora Gaitanovici.
VAG: E vorba de ce se aude la radio, cum sunt de exemplu Carla’s Dreams. Sunetul lor se apropie foarte mult de rock în prestațiile live.
RNR: Alternosfera se pune?
VAG: Știi ce aș numi eu mainstream? Piesele pe care le găsești pe posturile de radio mari în heavy-rotation.
RNR: Atunci am să spun Feli.
RM: Smiley, Delia? De ce nu am vorbi și despre ei?
În descrierea voastră din online scrie și că ați avut o intervenție pe coloana sonoră a filmului de scurtmetraj Nu trage perdeaua, regia Andrei Florescu. Care e, pe scurt, povestea colaborării? Și, desigur, clasica întrebare: pentru ce film din istoria cinematografiei ați fi vrut să realizați partea muzicală?
VAG: Piesa este „Trei Culori“. În acel film apare și un scriitor drag sufletului meu, Iulian Tănase. Andrei Florescu avea nevoie de o piesă care să-nchidă filmul. Începea Revoluția și avea nevoie de o melodie care să nu sune agasant de tare. Noi i-am trimis o variantă neprelucrată, în care noi cântăm acustic „Trei Culori“, într-o formulă proprie rearanjată de mine și de Răzvan Rusu. A fost foarte încântat și cu varianta aia a rămas.
RNR: În perioada aia aveam un riff de blues la chitară, cu care ne tot jucam de vreo două săptămâni. Non-agresiv, trist. Când am făcut piesa asta s-a nimerit foarte bine pentru finalul filmului lui Andrei Florescu. Noi am făcut un brut, pe care nu l-am editat, și a intrat așa pe finalul peliculei. Dar diferă de versiunea de studio pe care am inclus-o pe albumul Irezistibil.
RM: Legat de filmul pentru care aș fi scris coloana sonoră, eu aș alege There will be Blood, în regia lui Paul Thomas Anderson.
AH: Aș fi schimbat multe la Rick and Morty. Sau, dacă știi, The Drinky Crow.
RM: Sau pentru alte filme de Paul Thomas Anderson – Boogie Nights sau Magnolia.
RNR: Eu merg pe Californication, sunt piese foarte bune în soundtrack, dar aș putea să refac parțial.
VAG: Mi-ar plăcea să facem la Mărgelatu, cu muzica noastră. Sau la Pistruiatul, tot cu muzica noastră. Dar nici ăla, că era un film de propagandă. Poate Veronica, dar Veronica death-metal.
Altă întrebare pentru voi: ce lipsește trupelor din România să devină foarte cunoscute la nivel global?
VAG: Trupelor românești le lipsește personalitatea, pentru că noi vrem să sunăm mereu ca trupele din afară. Noi ar trebui să sunăm ca noi.
Una dintre cele mai mainstream trupe rock de limbă română, din ultimii 20 de ani, e Zdob și Zdub.
VAG: Acolo e energie pură, e altceva. Se-mbracă într-un anumit fel, sunt un grup exotic. Ei nu vin pe conformism. Eu mă mir că Subcarpați nu a explodat în Europa.
RNG: Fanfara Ciocârlia are succes internațional, dar ei merg pe ceva autentic românesc. Cred că AB4 a avut ceva succes internațional. Actualul solist de la The Mono Jacks, Doru Trăscău, a fost în AB4.
VAG: Și viceversa e valabilă. Eu nu știu trupe de rock din afară care să facă sold-out în România în mai mult de patru orașe. Cluj, București, Iași și, poate, Timișoara. Altfel nu te arunci. Dacă ești God is An Astronaut, sunt șanse mici să faci sold-out în Constanța. În București faci sigur, pentru că-ți aduci și oameni din țară care vin să te asculte. Ca trupă autohtonă, trebuie să te bucuri dacă faci sold-out în anumite orașe, chiar dacă asta înseamnă 100-120 de persoane. Cam ăsta e nivelul. Dar dacă într-un oraș de trei milioane de locuitori faci un sold-out de 700, nu înseamnă mare lucru. Cam aia e nișa. La fel e și la Iași, la fel e și la București.
Dacă ați avea joburi de corporație sau de agenție, ați putea să faceți în continuare muzică la modul ăsta?
VAG: Am avut și am făcut.
RNR: Eu sunt bine cu ce fac acum. Dacă aș fi în corporație, nu știu dacă m-aș descurca.
VAG: Pe mine m-au încărcat momentele de corporație și am scris piesa „Manifest“.
RM: Dacă formația asta ar fi corporație, am lucra la ea și peste program.
La final, ca să închidem cercul, mi-ar plăcea să-mi adresa și voi întrebări mie.
VAG: Pentru ce crezi că merită să renunți la poezie?
Andrei Zbîrnea: Pentru fericire, orice ar însemna asta. Dar nu cred că renunț nici pentru orice aș defini eu ca fiind fericire. Răspunsul celălalt ar fi că nu merită să renunți la poezie pentru nimic în lume.
AH: De ce faci genul acesta de interviuri?
AZ: Am ascultat muzică rock de când eram foarte mic, ai mei aveau magnetofon. Îmi plăcea să urmăresc acel contor care înregistra timpul benzii care se scurgea. Mă bucuram foarte tare la doi-trei ani când atingea borna 0000. Se întâmpla la câteva ore. Ascultam muzica bună: Queen, Boney M, Amanda Lear, Eros Ramazzotti. Apoi am descoperit Ace of Base și am trecut la casete, pe muzică dance, la fel ca toți copiii. Iar de pe la 14 ani am virat-o către muzică metalică: Iron Maiden, Judas Priest, Metallica. După a urmat o perioadă goth cu Therion, Haggard, Amorphis. Prin liceu. Când am ajuns aproape de 28-30 de ani, am făcut comutarea spre progressive. Nu mai voiam musai chestii agresive. În prezent, mă concentrez pe post-rock, stoner, jazz și progressive. De ce fac aceste dialoguri? După dispariția revistelor tipărite dedicate fenomenului rock, undeva pe la jumătatea anilor 2000, am identificat un gol de informație în limba română pe nișa aceasta. Așa că am început să scriu despre rock și metal mai întâi la Semne Bune, apoi la Observator Cultural și ProgNotes. Iar din 2022, pentru revista Familia, respectiv Matca Literară din 2023. Interviuri, recenzii cu muzici mai puțin mainstream, dar cu suflet și consistență. E nevoie încă de o filtrare pentru cei interesați de fenomen. Și nu sunt puțini.
RNR: Aș vrea să faci un top trei al trupelor din România care-ți plac.
AZ: Byron pe primul loc, Asemic, o trupă ceva mai tehnică, și White Walls din Constanța. Și ca bonus track ar fi Phoenixul vechi.
Imagine reprezentativă: Adam’s Nest
