Dinspre partea dragostei…
Au venit niște prieteni ruso-italieni și au adus-o pentru câteva zile pe fiica lor de treisprezece ani în vizită la nepotul meu de paisprezece ani, Lucas. Se simpatizează reciproc. Comunică prin mijloace moderne – dorm în aceeași cameră în colțuri diferite și conversează pe tabletă și pe telefon – atingeri nu se observă. În schimb, se fotografiază unul pe altul. Glasul sexului își schimbă registrul?
Cât despre dragoste, despre dragoste… Prima dată când mi-a plăcut foarte tare un băiat a fost în clasa a cincea, când școala de fete a fost unită cu cea de băieți. Starostin Vitea. Nu pot să spun că m-am îndrăgostit cu pasiune de el, dar mă uitam tot timpul în direcția lui: ochi albaștri, gene feciorelnice, drăgălășenie feciorelnică… N-avea nimic bărbătesc acest Vitea și încetul cu încetul mi l-am scos din minte, am uitat iubirea asta. Dacă o fi suferit, bietul de el, din cauza privirilor mele arzătoare sau nu le-a remarcat, nu știu. La vremea aceea eram experimentată în ce privește privirile – câțiva băieți puseseră deja ochii pe mine, dar fără nici un pic de reciprocitate.
Mai târziu a apărut imaginea efebului, atât de atrăgător pentru bărbații adulți ai școlii ateniene: tinerii au o anumită perioadă a nedeterminării sexuale. Înainte credeam că identificarea ca femeie sau ca bărbat se petrece pe la cinci-șapte ani, dar, probabil, ea se petrece mult mai târziu. Drăgălășenia nu are sex.
Primul care a pus ochii pe mine a fost Volodea Vîkovski. Toți băieții cunoscuți până-n clasa a cincea, când a avut loc unirea școlii de fete cu cea de băieți, se adunau la zilele de naștere ale lui Sașa Helemski. Colegul lui de clasă Volodea era fiu de general, dar generalul murise deja, rămăsese doar apartamentul de general de pe Tverskaia și mama, fosta generăleasă, foarte tulburată de neașteptata văduvie.
Volodea era palid, cu promisiunea cheliei încă din copilărie, și slăbuț, iar eu, bine hrănită, negricioasă și cu bucle ușoare. Volodea a murit foarte devreme, abia terminase Facultatea de Limbi Orientale. Biata generăleasă! I-a pierdut pe toți – și soț, și fiu.
Amin.
Mai era și Vitka Bobrov din cartier, fiul Nastei, femeia de serviciu. El avea tată, dar era aproape tot timpul la închisoare, o singură dată l-am văzut într-o pauză de arestări. Cu Vitka mă băteam toată ziua, se lua mereu de mine, odată m-a pândit în scara blocului și s-a repezit la mine, poate nu ca să mă bată, ci doar așa, în joacă. Dar eu l-am apucat de umeri și l-am izbit cu capul de perete. M-a zgâriat un pic pe față. Mama, văzându-mi mutra zgâriată, a hotărât să reteze huliganismul lui Vitka și m-a dus ceremonios în coliba cu podea de pământ în care stătea femeia de serviciu Nastea cu cei trei copii ai ei. Mămica mea îi arată Nastei obrazul meu zgâriat și îi face reproșuri, iar Vitka stă întins pe pat și vomită din cauza comoției cerebrale pe care i-am provocat-o.
Dar am înțeles asta mulți ani mai târziu.
După vreo zece-cincisprezece ani trec eu pe strada Kaleaveskaia pe lângă fosta mea casă, și îmi iese în cale Vitka Bobrov, cu dinți de fier și ras în cap, deja după prima condamnare, tare s-a bucurat că mă vede, a desfăcut brațele cu intenția de a mă îmbrățișa și a zis:
– Ce îndrăgostit am fost de tine în copilărie! Și pe mămica mea a călcat-o tramvaiul…
Ne-am îmbrățișat. Nu l-am mai văzut niciodată.
Amin.
În limba rusă nu există un cuvânt neutru pentru desemnarea organelor sexuale, doar obscenele, oribilele, interzisele, vulgarele „pulă“ și „pizdă“, restul sunt fie în latină, fie o încercare ipocrit-pudică de a da o denumire, o poreclă, o aluzie, o umbră de cuvânt precum „puțulică“… interesant, cum o fi în alte limbi? Când eram mică, aceste cuvinte oribile aruncau o umbră cumplită asupra oricărei iubiri. Așa era cultura-anticultura noastră… Oare ce cred despre asta de-alde Dal și Zalizniak[1]?
Mi-am amintit prima întâlnire într-o tabără de pionieri. Îi plăceam acordeonistului Vasea, avea un chip țigănos, cu bucle și sprâncene proeminente, poate chiar era țigan, și el mi-a dat întâlnire după stingere. Mie Vasea nu-mi plăcea deloc, dar cum să nu mă duc? Doar era prima întâlnire! Noaptea am ieșit pe fereastră și m-am dus pe furiș spre râpă, care mărginea și teritoriul taberei. Pe fundul râpei curgea un pârâu, dar la mijlocul verii era deja secat. Acolo ne-am întâlnit – în noaptea întunecată mi-a propus să fim prieteni, și asta era deja a doua propunere din tabăra aceea. Pe prima o refuzasem fără întâlnire, acum am respins-o și pe aceasta, spunând că e prea mare diferența de vârstă între noi – el avea paisprezece ani, eu, doisprezece. Era o păcăleală, de fapt e minunat când ești prieten cu un băiat așa de matur. Dar am refuzat pentru că cel care-mi plăcea nu-mi propusese să fim prieteni. El era aproape de aceeași vârstă cu mine, poate cu un an mai mare, blond, slav, cu un chip îngust și îndrăzneț. Poate că soțul meu Andrei, la doisprezece ani, semăna cu el… Uitasem lucrul cel mai amuzant, mi l-am amintit acum: când să ne ducă înapoi în oraș, la sfârșitul taberei, în loc de două autobuze a venit unul singur și s-au înghesuit în el foarte mulți copii, și eu am stat pe genunchii acestui băiat. S-a foit tot drumul, și eu eram ușor mirată: de ce și-o fi pus un castravete în buzunar?
Îmi amintesc de mine – la începutul viețuirii în trup de femeie, în genul feminin. Eram foarte mică și m-au pus să dorm în camera împărțită în două a mătușii Sonia – într-un pat mare de mahon, vizavi de un șifonier cu oglindă. Cu trei uși. Pe cele două uși laterale era furnir în romburi, pe cea din mijloc, o oglindă mare. Stau culcată, acoperită cu o pătură cu un cearșaf foșnind de apret, dar nu mi-e somn. Mă așez în capul oaselor, cu picioarele desfăcute, și privesc ceva ce n-am văzut încă: despicătura roz dintre picioare, încadrată de niște buze delicate, cu un fel de moviliță deasupra. În despicătură – intrarea în adânc… Sunt deja informată, copiii din cartier mi-au spus totul, dar n-am crezut oroarea asta. Cum? Toți oamenii de pe lume fac asta? Și mama mea? Și tatăl meu? Și bunicul cu bunica? Așa ceva nu se poate!
Mai trec câțiva ani și stau în patul care acum e al bunicii, cu aceleași cearșafuri apretate aspre. Ne-au culcat temporar aici – pe mine, în vârstă de zece ani, și pe verișorul meu Iurocika, foarte mic. În timp ce musafirii din camera alăturată beau ceai și râd zgomotos la bancuri antisovietice, eu cercetez ceea ce, după proaspetele mele cunoștințe, este arma cumplită care pătrunde în lăuntrul roz al femeii… O armă destul de jalnică – trei biluțe moi: două rotunde și una alungită, cu o găurică rozalie în capătul delicat. Băiețelul doarme și n-are de gâd să se trezească. Am atins totul. Nu, fetele din cartier m-au mințit: nu se poate ca ăsta să fie el – cuvântul înfricoșător! – cel care poate să intre în mine. Nu, nu, niciodată în viață! Îl iubesc foarte mult pe verișorul meu. Eu i-am ales și numele – Iurocika. Îmi plăcea foarte mult numele ăsta.
Primul Iura pe care l-am cunoscut locuia la etajul al treilea – un băiat deja mare, în clasa a opta, îmi amintesc și numele de familie – Tezikov – și, când trecea în fugă pe lângă mine pe scară, încremeneam. Îmi plăcea foarte tare, îmi plăceau până și coșurile roz de pe chipul lui îngust. Erau bărbătești…
Următorul Iura a apărut câțiva ani mai târziu. Aveam cincisprezece ani, era după festival, în cincizeci și șapte. Fetele purtau fuste largi, cu volane, sub ele trebuia să fie și un jupon, ca să se formeze un nor de țesătură în jurul taliei subțiri. Pe plaja de la Tatarovo – cum oi fi ajuns acolo? – eu, o fată de cincisprezece ani, am făcut cunoștință cu un adevărat superman (cuvântul nu exista încă, dar genul se contura deja), înaltul și suplul Iura, un student de douăzeci și trei de ani. M-a condus acasă, iar după câteva zile mă aștepta la intrare cu un buchet de flori. Ah, rușinea uniformei de școală, a rochiei maro și a detestabilului șorț negru…
La prima întâlnire cu el am împrumutat de la prietena mea Mașa un pulover negru cu guler înalt, care se putea trage pe cap ca o glugă, și mi-am cusut în grabă o fustă cu pătrățele mărunte roșii și negre. Mă pregăteam să plec, și mama, văzând-mi emoția, doar a clătinat din cap și a spus:
– Liusenka, n-ar trebui să te duci la întâlnirea asta… nu te așteaptă nimic bun…
Minunata mea mamă. Prevedea totul și se resemna cu inevitabilul. Dar m-a lăsat!
Studentul Iura m-a dus la el acasă. Nici prin cap nu mi-a trecut să întreb, pe drum, de ce. Era limpede, și eu voiam să merg… Un apartament mare, de profesor. Eu, trăită într-un apartament comun, încă nu văzusem astfel de apartamente. Și în pat, în pat fără întârziere. Hainele zboară ca niște hamuri supărătoare, și pielea se atinge de piele, buzele de buze, și mâinile de mâini, și picioarele de picioare…
Nu se întâmplă nimic altceva decât tandrețe și mângâieri.
Apoi ne trezim în cadă, și apa ne mângâie, și fericirea deplină a atingerii în apa caldă… și nimic altceva! El mă admiră pe mine, eu îl admir pe el.
– Vreau să te fotografiez, ca amintire a zilei de azi…
– Da, da, ca amintire a zilei de azi…
Zi de iubire și de pură desfătare…
Era un grup de proxeneți care ademeneau fete cu ajutorul câtorva flăcăi frumoși, ca Iura. Le fotografiau, le intimidau, le șantajau și apoi le vindeau trupurile naive.
Selecția am trecut-o – fotografiile au fost făcute. De fapt, nu le-am văzut. Dar mi s-a relatat o poveste încâlcită, cum că fotografiile au nimerit din întâmplare unde n-ar fi trebuit… și acum trebuie să ies din încurcătură. Adică să-l scot pe bietul Iura, de care eram îndrăgostită până peste urechi, dintr-o istorie neplăcută. Scenariul pentru toante era minunat scris, dar din cârligul ăsta am scăpat, dându-mi seama că eroul meu joacă un rol secundar și jalnic în povestea asta. Iar nouă, fetelor, ne plac „supermanii“, nu „fâțele“.
Pe frumosul ăsta l-am văzut după vreo trei ani, la proces, când m-au găsit în agenda lui și au vrut să mă alătur grupului de victime. Eu nu fusesem victimă, n-am dat nici un fel de declarații împotriva lui. El și prietenul lui, care conducea rețeaua, și-au primit condamnarea și fără ajutorul meu. Vreo cincisprezece ani mai târziu, deja femeie adultă, scăpată fără nici o traumă, l-am întâlnit pe Iura la raionul de vinuri al unui magazin – era aproape de nerecunoscut: îl smotociseră zdravăn la închisoare, avea fața căzută și o cicatrice pe frunte. Ne-am salutat.
– Ai ieșit?
– Da… Tu ești bine!
– Da, eu sunt bine.
– Mie mi-a murit mama, a zis el.
– Bine a făcut, am zis eu.
Nu l-am mai văzut niciodată.
N-am spus niciodată, nimănui despre asta, dar acum am ajuns la un asemenea hotar al vârstei când pot să spun și povestea asta tristă a maturizării mele.
La vreo doi ani după procesul în care Iura a fost condamnat, a început prima mea idilă adevărată cu un băiat roșcovan de vârsta mea. Dar nu era Iura… În primele două săptămâni ne-am transformat amândoi din mielușei nevinovați în amanți talentați, ne-am însușit foarte repede întreaga știință a Kamasutrei și am fost la un pas să ne căsătorim.
Idila a durat un an, era al nouăsprezecelea an al vieții mele. În anul acela am picat amândoi la examen la facultate – el la Matematică-Mecanică, eu la Biologie –, în pauzele dintre îmbrățișări ne pregăteam pentru sesiunea următoare. Eram într-o perfectă armonie trupească, dar pe el îl chinuia o mare neliniște sufletească: nu, eu nu sunt ce-ți trebuie ție. Nu ne potrivim! Ție îți trebuie Iura Taiț. Eu nu cunoșteam nici un astfel de Iura și, deja aproape gata să mă mărit cu roșcovanul ăsta, m-am dus la Koktebel. Acolo, pe plaja scriitorilor, am făcut cunoștință cu Iura Taiț. Chiar că mi se potrivea. Îl depășea pe predecesorul său Iura în multe privințe: imediat după terminarea liceului intrase la facultatea cea mai atrăgătoare pentru băieții deștepți, Fizică-Tehnologie, era la un pas să devină maestrul al sportului în box, purta blugi cumpărați de la un speculant de la Pleșka[2] (cine nu știe ce-i Pleșka, nici să nu mai știe, e deja istorie). La vremea aceea încă nu știa toată lumea că un om nu se poate socoti împlinit fără blugi… și el nu era roșcovan, ci intens, puternic și hotărât roșu.
Cu el m-am și măritat. Numele care m-a urmărit din copilărie a căpătat un conținut minunat.
Am trăit împreună cinci ani, fără să ne dăm seama că înscrierea la oficiul stării civile nu făcea din relația noastră o căsnicie.
Îl iubeam foarte mult, dar l-am părăsit din onestitate copilărească: la vremea aceea își construia cu avânt cariera strălucită și pornea într-o călătorie în jurul lumii pe un vas de cercetare, ceea ce era cu totul de neînchipuit în acele vremuri… Ce necazuri mărunte și neînsemnate ne schimbă viața! În ajunul plecării Iura a început o relație, după spusele lui, platonică. În momentul acela relația chiar era platonică. Iura comunica cu prietena noastră, mergea la ea la dacea, eu eram cam iritată, el îmi explica că fata asta, istoric de artă, era foarte intelectuală și îl interesau discuțiile cu ea. Era ofensator: rezulta că soțul meu nu era satisfăcut de nivelul meu intelectual. Într-un cuvânt, a plecat să călătorească în jurul lumii, lăsându-mă într-o stare destul de depresivă.
Era în anul 1968. Una peste alta, și eu eram o fată în regulă: terminasem universitatea la secția de genetică, mă luaseră stagiară la Institutul de Genetică Generală și totul era atât de interesant, atât de viu, atât de captivant. Era cel mai bun mediu sovietic al acelor ani: geneticieni tineri, care preluau din mâinile bătrânilor până atunci persecutați această știință atrăgătoare, cu drosofile și mutațiile lor și cu orizontul incredibil care se deschidea. La acest orizont a apărut tânărul doctorand cu care mi-am călcat în picioare splendid necazul pe soțul care plutea pe mările Sudului, plecând cu acest doctorand la Ialta, la modesta Mare Neagră. Scrisoarea de la Iura, de pe insula Sfânta Elena, a sosit în ziua plecării, dar am deschis cutia de scrisori abia când m-am întors din călătorie. Scrisoarea era minunată. Înțelesese că se purtase prostește, îi era atât de rușine și așa mai departe, și așa mai departe…
Eram într-o situație fără ieșire: ca o femeie cinstită ce eram, nu puteam să-i ascund soțului meu aventura, dar nici să-i spun nu puteam, pentru că știam precis că nu avea să mă ierte… Și l-am părăsit.
Din onestitate. Cum, de altfel, l-am părăsit zece ani mai târziu și pe acel doctorand, după ce i-am născut doi fii. Pentru întregirea tabloului, nu pot să tac: cu intelectuala istoric de artă, Iura a trăit vreo doi ani…
Tânărul doctorand mi-a devenit al doilea soț și tatăl copiilor mei. Corespondența întârziată mi-a hotărât soarta: dacă aș fi primit scrisoarea aceea cu câteva ore înainte de plecare, nu m-aș fi dus în nici o Ialtă cu nici un doctorand, ci aș fi plecat să mă întâlnesc cu Iura la Odesa, unde se întorcea, după trei luni de călătorie în jurul lumii, nava lui de cercetare. Și, foarte probabil, copiii mei ar fi fost ai lui Iura…
Iura a murit foarte devreme, la treizeci și șase de ani. Ultima lui noapte am petrecut-o alături de el la spital, făcând cu rândul cu ultima lui soție și ultima lui amantă.
Amin.
Doctorandul, tatăl fiilor mei, deja de mult profesor de genetică, domeniu de care eu m-am despărțit, recăsătorit de nu mai știu câte ori după despărțirea noastră, mă mai sună din când în când. Câteodată ne întâlnim. La nunți și înmormântări.
Astăzi pot să spun că pe vremea aceea știam prea puține despre iubire. O iubire mare, poate chiar absolută – nu a mea – mi-a fost arătată în anii de școală, de la început până la sfârșit. Era iubirea mamei pentru Boris și iubirea lui pentru ea. Vreme de zece ani ani și-au aruncat priviri dimineața, mergând în sensuri opuse – amândoi mergeau pe jos la serviciu, ea de pe Kaleavskaia pe Soleanka, iar el din Piața Pușkin pe Kaleavskaia. Vreme de zece ani el s-a jenat să se apropie de ea, socotind că e prea tinerică. După cum s-a lămurit mai târziu, erau de aceeași vârstă. S-a apropiat de ea în cel de-al unsprezecelea an de recunoaștere pe stradă. În ziua aceea eu și mama ieșeam dintr-un atelier. Purtam o scurtă proaspăt cusută, cu glugă (croitoresele noastre nu cunoșteau pe atunci această minunăție, era croită groaznic – îngustă pe cap, cu un unghi lung care atârna pe spate aproape până la fund).
Eu și mama ne pregăteam să traversăm strada în fugă spre casă, și deodată a răsărit el, de un blond foarte deschis, cu ochi foarte deschiși la culoare, într-un palton de piele foarte uzat, și s-a oprit în fața noastră. Mama i-a spus lui „ea e fiica mea, iar mie „fugi acasă“. Ăsta a fost începutul unei mari povești de dragoste. Eu aveam cincisprezece ani, iar ei, treizeci și opt. El era cât se poate de însurat, ea era măritată. Mama s-a despărțit de tata după vreo doi ani, dar el a rămas cu soția lui armeancă.
Am devenit complice și persoană de încredere. Dar câțiva ani mai târziu am întrebat totuși: mamă, dar de ce nu divorțează? Răspunsul a fost bulversant: păi dacă aș fi vrut, ar fi de mult aici – a făcut un gest cuprinzător –, dar în afară de faptul că e un amant bun, e și un soț și un tată bun. Și dacă și-ar părăsi familia, ar fi nefericit… Nu vreau să fie nefericit alături de mine, mi-a răspuns mama. Răspunsul ei m-a uluit: Iubire lipsită de egoism? Eroism al iubirii? Există așa ceva? Se pare că da, există. Nimeni în afară de mine nici măcar nu-și mai amintește asta.
Nu înțelegeam nimic, absolut nimic din materia asta numită iubire. Îmi promiteam: niciodată n-o să mă încurc cu bărbați însurați. Astăzi, când îmi amintesc, îmi vine să râd. Când l-am cunoscut pe Andrei, el era despărțit oficial de soția lui, dar mulți ani după aceea nu s-a putut hotărî cine e soția lui: poate cea de care divorțase, poate eu… i-au trebuit mulți ani să se lămurească.
Mama a murit înaintea soției lui Boris. Treizeci de ani a durat fericirea lor secretă. Iubirea asta a avut un regim al ei: în fiecare zi, în afară de cele libere și sărbători, se întâlneau la opt dimineața lângă măcelăria din Piața Pușkin și mergeau pe jos câteva bulevarde până pe Soleanka. Apoi el se ducea la serviciu. După doi ani de întâlniri secrete, după divorțul mamei de tata, Boris a început să vină la noi acasă, în apartamentul la comun.
Mama de obicei termina serviciul la trei, lua un taxi și venea repede acasă, iar el dădea o fugă în pauza dintre schimburi. Dacă în ziua aceea era un singur schimb, atunci rămânea, stăteam la masă, apoi eu eram trimisă la plimbare unde pofteam, numai să nu mă întorc acasă înainte de șase. Dacă era și în schimbul de seară, mama îl aștepta lângă intrarea în studio și mergeau împreună de pe Novoslobodskaia până pe Pavelețkaia, apoi el o conducea până pe Novoslobodskaia, apoi ea mergea iar cu el până pe Pavelețkaia… și așa, treizeci de ani.
Camera noastră era ultima din apartament, un perete era comun cu al casei scării. Borenka al mamei, urcând la noi, la etajul unu, bătea ușurel în perete, nu suna niciodată la sonerie, mama se furișa repede la ușa de la intrare, îi deschidea și îl primea în casă. Era minunat. Ca și mamei, îmi plăcea mai mult decât tatăl meu, ceea ce m-a întristat mereu.
Treptat, ne-am împrietenit. Ne-am îndrăgit unul pe celălalt. Nu pot să spun că l-a înlocuit pe tata. Aveam un tată adevărat. Sărac. Foarte palid. Dar locul lui Boris în viața mea era foarte important. În general vorbind, nu că nu aveam tată, dar nici departe nu eram.
Paltonul de piele, același pe care l-a purtat până la sfârșitul anilor cincizeci, Boris îl cumpărase din primul salariu când era foarte tânăr, încă înainte de campania finlandeză, unde a fost trimis la optsprezece ani. Era un lucru prețios pentru un tânăr. S-a întors din campanie, și plecând în al doilea război al său, în patruzeci și unu, a îngropat paltonul în grădina din fața casei. Când s-a întors din război, și-a dezgropat comoara și a mai purtat paltonul acesta încă vreo douăzeci de ani. O zdreanță de piele decolorată.
Când mama era bolnavă pe moarte, Boris și-a luat concediu și stătea cu ea în spital ziua, iar eu, însărcinată cu Alioșa, stăteam noaptea… până la sfârșitul vieții a venit la mine înainte de Anul Nou și de ziua mea cu un tort rotund mare și un buchet de flori. I-a supraviețuit mamei cu aproape patruzeci de ani, a murit în 2006. Fiul meu, cel cu care eram însărcinată pe când era mama bolnavă, are acum patruzeci și opt de ani.
Ca toți cei care fuseseră pe front, nu vorbea niciodată despre război, dar știu câte ceva de la mama despre prizonieratul lui – cum în fiecare seară, cât au fost mânați în masă prin Germania, încingea la foc lama ascunsă în cizmă și își apăsa cu ea rana de pe umăr, ca să nu se infecteze. Cinci evadări din cinci lagăre. Mamei i-a povestit despre ultima evadare de pe o insulă din Marea Nordului, unde era un lagăr pentru prizonieri de război și de unde a fugit când americanii au bombardat lagărul. Cum a înotat doi kilometri în apa rece de octombrie până la mal și cum din două sute de oameni au ajuns doar doi … i-a povestit despre trecerea peste linia frontului și despre SMERȘ[3], care l-a hărțuit trei luni, chemându-l în fiecare zi la interogatorii, până când le-a spus: dacă mă socotiți trădător de patrie, puteți să mă împușcați în ceafă. S-a întors și a plecat, iar ceafa îi ardea, așteptând glonțul, în timp ce se îndrepta spre ușă. De mult nu mai e mama. Nu mai e Boris.
Amin.
Ce mult înseamnă mirosurile în atracția reciprocă a trupurilor. Asta pentru că suntem animale.
Roșcatul Iura avea un păr foarte puternic, cu un miros personal. Fiul lui, Zahar, nu seamănă deloc cu taică-său, el nu-i roșcat. Dar mirosul părului e al lui Iura. Andrei, când ne-am cunoscut, avea părul lung, uscat, ușor – un păr destul de prost. Pe urmă l-a tuns tot mai scurt, iar acum se rade în cap – are o formă ideală a craniului și urechi foarte frumoase. Fața i se face tot mai subțire – atât de multe autoportrete și-a făcut, încât pare că în parte e desenat de el însuși… ieri, noaptea târziu, m-am uitat în arhiva lui, căutam o copertă pentru ultima cărticică și am găsit un milion de autoportrete, pe care nu le-am mai văzut. Ah, ego, ego, ego!
În anii aceia Andrei fuma Belomor și mirosea a tutun, a diluanți și a transpirație zdravănă. Merg cu autobuzul și din spate miroase a Belomor și a ulei de in, sau așa ceva… m-a trecut și pe mine transpirația. M-am întors – în spatele meu stătea un meșteșugar. O conversație a mirosurilor. Tot despre trupuri vorbesc.
Acum Andrei nu mai miroase nici a tutun, nici a transpirație. De țigări s-a lăsat, iar transpirația scade cu vârsta. Sau poate a încetat să mai ridice greutăți… Dar aici despre altceva e vorba, nu despre trup: trupele noastre intră în Praga, iar prietena mea Natașa Gorbanevskaia iese în Piața Roșie, fiindcă ea e „pentru libertatea voastră și a noastră“. Și peste tot se organizează ședințe pentru judecarea acestor șapte indivizi care au îndrăznit… și eu înfăptuiesc singurul act politic din viața mea: în timpul ședinței, când se ajunge la momentul votului de blam, încerc să mă strecor afară din sală, dar ușa din spate se dovedește a fi încuiată, și eu, bocănind zgomotos cu tocurile înalte, cu spinarea udă pe sub costumul imitație de Chanel, trec prin sala încremenită de invidie, plină de cercetători științifici tineri și inteligenți, pe lângă prezidiu, și ies… Ce frumusețe! E drept, m-au prins destul de repede și cariera mea s-a încheiat, deși abia începuse.
Despre mișcare. La început copilul vrea în brațe și cere ca mama să-l ia și să-l poarte, iar tata să-l arunce în sus și să-l prindă. Iar apoi, crescând, nu știe cum să se smulgă mai repede din mâinile părinților și să plonjeze în libertate. Scrâncioburi, alergări, sărit coarda, leapșa, fotbal. Cel mai rapid și mai îndemânatic ajunge la vârsta asta pe culme în ierarhia copiilor. Apoi, cel mai deștept. Dar cu asta nu încetează avantajul vitezei, al mobilității și al forței. Și nu cel mai deștept învinge în majoritatea cazurilor, ci cel mai ticălos… Ce demonstrează masculii femelelor în dansurile păsărilor? Frumusețea trupului? Frumusețea mișcării? Frumusețea sexului?
Sexul nu-i josnic. El e sincer și nu ascunde nimic. Natura îi poruncește să muncească pretutindeni, mereu. Sexul în care exiști. Deja îmi vine să ies din el în acea ființare liberă în care se încheie această robie, truda fără sens a reproducerii, și începe libertatea îngerilor.
Sunt în Italia, într-un sat necunoscut, la mine sunt nepotul meu de paisprezece ani și prietena lui italo-ruso-evreică de treisprezece ani, o femeiușcă în germene, plină de farmece, promițând să devină o frumusețe seducătoare. N-ai scăpare. Amândoi sunt la vârsta la care totul clocotește și tulbură și îl desprinde pe om de sensul care există mai presus de continuarea sinelui, mai presus de reproducere…
Cu patruzeci și șase de ani în urmă m-am întâlnit cu ultimul și unicul meu soț. A fost o istorie complicată, care s-a întins pe mulți ani, care ne-a schimbat profund pe amândoi. A ocupat această biografie a trupului și a sufletului tot restul vieții noastre.
Contururile trupurilor se estompează cu timpul, ca și contururile sufletelor. Se ajunge, poate, la ceea ce se povestește în basme despre o singură carne. La unitatea de gândire, unitate de simțire – cu siguranță.
Această schimbare reciprocă, uniune, pătrundere reciprocă începută în îmbrățișările dragostei este aproape de perfecțiune: am devenit bătrâni – eu am 79 de ani, el împlinește curând 88. Am crescut din trupurile noastre tinere, ele au rămas în urmă ca niște piei de șarpe. Se spune că și făpturile purtătoare de lumină au organe sexuale, există îngeri și îngerițe, dar ei nu folosesc acest instrumentar. Poate că nou-inventatul cuvânt „gender“ tocmai asta desemnează?
Sunt câteva întrebări care nu au răspuns: de ce irosește natura vie forțe atât de mari pentru autoreproducere, de ce irosește omul atâtea forțe, talent, energie ca să se distrugă împreună cu întreaga planetă…
Și, în sfârșit, lucrul cel mai descurajant: știm, știm foarte bine cum se creează noi învelișuri corporale. Am fost nevoiți să ne ocupăm de asta. Dar habar n-avem de unde să luăm noi suflete… Așteaptă, prietene, așteaptă puțin – curând vom afla.
Înmormântarea mea va fi frumoasă și veselă. Am gândit-o de mult.
Toți ați venit, unii cu mașina sau cu avionul – Alioșa cu Natașa și Lukas de la Londra, Mark din America, Petea cu Mariașa au venit pe jos iar Mila o să vină cu o mașină mare. O să vină Lika din Israel și Tania din Italia, cu o zi înainte de moarte o să vină Sașa Borisov nu la chemarea mea, ci din proprie voință. Eu n-aș îndrăzni să chem un preot la despărțire. Dacă n-o să vină Sașa, un alt preot, Volodea, o să facă o slujbă în lipsă în biserica de lângă telegraf, și acolo o să vină Natașa Bruni, poate, cu Andrei și Anecika. Ortodoxia mea s-a risipit, dar ce frumos e când se pune acest punct de adio pe cuvintele „Acum slobozește“…
Un singur lucru nu știu: o să vină Andrei la înmormântarea mea sau o să plece înainte. Aș vrea să plece el primul, fiindcă singur nu se va mai simți acasă. Poate că-mi supraevaluez rolul și subestimez capacitatea lui de a nu se teme de singurătate și a-și ajunge sieși.
În sicriu o să arăt foarte bine – mai bine decât cu o săptămână înainte de moarte. Cât despre Andrei, nici nu mai încape vorbă: chipul lui e pur și simplu un bronz nobil și nu are în el nimic de prisos.
Apoi se vor pune mesele la cafeneaua Mart sau în vreun alt loc prietenos, și despre mine se va vorbi numai de bine, și eu, dacă se va putea, o să mă uit la voi, o să mă bucur de vorbele voastre și de devotamentul și dragostea voastră mai mult chiar decât m-am bucurat în timpul vieții.
Amin.
Și, mai ales, cel mai important, mi se va dezvălui în sfârșit numele meu adevărat.
[1] Vladimir Ivanovici Dal (1801–1872), scriitor, etnograf și lexicograf rus, prieten apropiat al lui Pușkin, autor, între altele, al Dicționarului explicativ al limbii ruse vii, încă de referință și aflat la a noua ediție, care continuă să fie tipărită. Andrei Anatolievici Zalizniak (1935–2017), filolog rus, academician, cercetător al istoriei limbii ruse și unul dintre fondatorii Școlii de Comparatistică de la Moscova.
[2] Poreclă pentru Universitatea de Studii Economice G.V. Plehanov din Moscova.
[3] Smert șpionam – „moarte spionilor“, organizație creată de Stalin oficial pentru a combate infiltrarea spionilor naziști în rândurile trupelor sovietice, dar care era folosită și pentru a-i urmări pe militarii considerați trădători sau dezertori.
Traducere și note de Luana Schidu
Imagine: Mary Cassat, Woman Bathing, 1946
