„Starea omului de azi nu înseamnă complexitate, ci complicație.“ Actualitatea afirmației lui Ernest Bernea pare a fi premisa de la care pleacă majoritatea prozelor lui Cătălin Pavel. Senzația de vag existențial, de supraviețuire în clarobscurul eșecului individual, coloratura nostalgică a unor secvențe care conferă cadrului un aer de imposibilitate a oricărei reconcilieri sunt doar câteva trăsături ale celor treizeci de povestiri adunate în volumul recent apărut Adevărul despre vacanțe1.
Adevărul despre vacanțe
de Cătălin Pavel
Ed. Humanitas
2023
Tensiunile individuale sau relaționale, prezente și ele în carte, au, mai degrabă, o tendință de răspândire centrifugă decât centripetă, plonjând, din miezul concentrat al evenimentelor sau al trăirilor, spre acele zone ale incertitudinii și ale dezolării. În paralel cu traiectul evenimențial, uneori lapidar expus, predomină raportarea la o memorie afectivă, bine conservată, necesară forjării unor relații familiale, pe cale de fisurare sau atinse de morbul înstrăinării. Astfel, destule secvențe surprind destine marcate de dileme existențiale, absurde sau semnificative dintr-un anumit punct de vedere.
Un aer de imponderabilitate planează asupra concretului, dar și a senzorialului, a corpurilor, dar și a peisajelor sau a situațiilor evocate. Cadrul de referință al prozelor, surprins cu o acuitate aparte, îmbină cinematicul cu observația, vizualul cu senzorialul. În schimb, fiecare detaliu în parte este bogat în foarte multe nuanțe confesive, dar și în destule fibre analitice, tăioase. În cele mai multe cazuri este dezvăluită o interioritate, deopotrivă, contradictorie și bulversantă. În proza Distanța supra timpului, un bărbat călătorește în străinătate, unde urmează să își reîntâlnească fosta soție care trăiește acum cu actualul soț. Prin această călătorie, bărbatul dorește să își revadă fetița care se află cu mama ei, la care va ajunge în curând, după un drum anevoios, la capătul mai multor ore de așteptare în aeroporturi. Revederea acestora se desfășoară parcă în atmosfera intimității pierdute, pe care, în mod anevoios, bărbatul încearcă să o resusciteze măcar pentru acele clipe de tandrețe petrecute alături de fetiță. Însă, așa cum ,,excesul de trecut ne dizolvă viitorul“, întâlnirea se încheie, bărbatul urmând să se reîntoarcă în circuitul cotidian, marcat de acalmie și de angoasă. O realitate-decor în care acesta, practic, se simte în siguranță, mimând confortul unei iluzorii stabilități emoționale.
În această atmosferă plină de fisuri care sporesc constant, personajele afișează și își asumă un stoicism aparte. Între căderea interioară și golul existențial apare resemnarea, această combustie călduță a vieților lor conduse, tot mai des, pe pilot automat. Înconjurați de maluri existențiale, care se tot mișcă sau se surpă, personajele se află în căutarea unor opțiuni care pot schimba sau perturba în continuare traiectul crepuscular al vieții. De pildă, Treizeci de secunde sau chiar un minut, una dintre prozele salingeriene ale volumului,ne vorbește despre un alt bărbat, aflat pe o autostradă, îndreptându-se spre o direcție care îl duce la ceva sau la cineva, două destinații tensionate ale existenței sale, și așa destul de apăsătoare. Însă, pe autostradă, zărește o vulpe care pare oprită la jumătatea distanței dintre cele patru benzi. Alarmat, omul sună la cei responsabili cu astfel de situații, încearcă să obțină o soluție concretă, cerând ajutorul unor persoane abilitate, care ar putea veni să îndepărteze vulpea din acel loc. După anumite tergiversări sau promisiuni vagi, personajul se întoarce, a doua zi, pe același drum, unde vulpea se află, acum, într-o stare de agonie cauzată poate de vreun impact iminent. Metafora acestui episod vorbește despre o tensiune a neputinței de a schimba traiectul periculos pe care au apucat-o anumite situații concrete. Iar această neputință efemerizează toate eforturile sau ambițiile umane, în general.
În multe dintre proze, motivul solitudinii survenite în urma unei despărțiri recente sau mai îndepărtate capătă diferite fațete. Consecințele unor acte sau decizii trecute, nu tocmai fericite, contaminează fondul actualității, generând aerul de nesiguranță și de comportament intempestiv. Blocajele sau eșecurile își pun amprenta asupra așa-numitei normalități, într-un mod neliniștitor. De pildă, în textul intitulat O schimbare, orice nouă întâlnire devine, pentru cea care parcursese tot felul de relații eșuate, prilejul unor analize la rece, scurtcircuitate de un ușor sarcasm față de comportamentul masculin într-o relație. În schimb, personajul simte, mereu, că se află pe terenul mișcător al atașamentului și al încrederii. În acest caz, sunt reactualizate amintiri nevralgice ai unor ani ,,investiți în găuri negre”, căci ,,viața lucrează ca un piston, compactează tot ce întâlnește în cale, asta mai lipsea, să-i ceri pistonului să aibă discernământ“. Așa cum, în textul Ce înțeleg furnicile din meteoriți, singurătatea poate genera un spațiu al intimității, alienant, în care planează confuzia și senzația unei disipări identitare. Credința premonitorie într-un vis care îi va dezvălui unei persoane, data și ora morții, o va face pe aceasta să își reorganizeze complet viața, descoperind resurse nebănuite de energie și de încredere în timpul care i-a mai rămas de trăit. Însă, în final, lucrurile tind să scape de sub control când obsesia amplificată ajunge să șteargă granița dintre luciditate și labilitate emoțională.
În proza Întoarcerea, un personaj cam abătut, de profesie singuratic, se depărtează de grupul său, format din colegi de școală, cu toții aflați într-o excursie pe meleaguri lusitane. Pentru acesta, neadaptarea și o ușoară frondă îndreptată împotriva convenționalismului social par a face parte din programul său de viață. Astfel, decide să se mențină cât mai distant, să rătăcească intenționat pe tot felul de străduțe, conferind oricărui gest o importanță aparte și complăcându-se într-o lentoare din miezul căruia antenele observației lumii din jur sunt cât se poate de ascuțite și de fragile, totuși: ,,Curând, se amesteca recunoscător printre oamenii care umblau liniștiți și mulțumiți prin târgul de vechituri… Poate că era o formă de penitență, destul de veselă de altfel, să-ți aduci aici măruntaiele dulapurilor de acasă și dulapurile însele, ca să le vadă vecinii și turiștii din lumea întreagă. Odată văzute, toate astea erau și ele poleite, ca de soare, și puteau continua să trăiască fără să explodeze și fără să comploteze împotriva proprietarilor lor.“
Orice decizie sau act uman, spontane, ireversibile, surprinzătoare, conferă, de asemenea, fiecărei proze atât prilejul unei răsturnări a firescului mult prea sufocant care străbate atmosfera și încorsetează corpurile, destinele, cât și posibilitatea unei subtile comunicări sau deschideri între latura evenimențială și cea simbolică. De pildă, în textul Adevărul despre vacanțe, neînțelegerile dintre adulți, în preajma vacanțelor de familie, reanimă, practic, acel conflict dintre comoditate și acțiune, dintre egoism și dăruire, dintre distanțele sau asperitățile vieții mature și insulele de inocență, singurele oaze senine, din zâmbetele celor mici. În schimb, punctul central al narațiunii îl reprezintă călătoria unei fetițe cu avionul, în anii ’90, pe o distanță destul lungă, singură, și nu cu părinții ei, care, din pricina neînțelegerilor, parcă au dispărut într-o buclă atemporală. Călătoria se realizează într-o singurătate care absoarbe precum un burete misterul și fascinația unor locuri necunoscute, avionul devenind o cutie de rezonanță a visării și a inocenței.
După lectura acestor proze, rămâi cu o senzație similară întâlnirii cu tablourile lui Claude Monet. Într-un cadru de viață, adesea instabil, personajele, situațiile, contextele par dezvăluite pe o pânză lichidă. Iar culorile și contururile surprinse, uneori destul de vagi, dau impresia unei fragilități fremătătoare, ușor recognoscibile în peisajul uman de azi.
[1] Cătălin Pavel, Adevărul despre vacanțe, Ed. Humanitas, București, 2023.
