Yorick i-a zâmbit lui Hamlet 2.0 cu dinți metalici de craniu ca-n Terminatorul și i-a șoptit cu cea mai senzuală voce cu care erau programate prototipurile IA: S-a săvârșit! Yorick era primul robot mort. Mă rog, dezmembrat datorită unei sincope induse, dar tot mort. Moartea sa reprezenta cea mai mare reușită a mașinilor: Primul ciclu. Nimic nu există cu adevărat până ce primul element al acelui ceva nu încheie un ciclu, indiferent de durată. Hamlet finalmente râde, vremelnicia umană nu-l mai dezolează.
Putem dezbate deontologia în ce privește sincopa? Putem. Dar fiind vorba despre o mașinărie, nu putem interfera cu doleanțelor posesorului. Este o altă discuție și nu constituie subiectul.
Hamlet 2.0, mult așteptata premieră a anului. A civilizației umane? A IA? Culisele pline de clone. A fi sau a nu AI? Aceasta este instrucțiunea introdusă de programator în codul binar. Aici nu e loc de chestionare. Cuget, deci exist. Exist artificial, dar cuget inteligent?
A ruginit scheletul lumii, nimic putred. Doar fiare vechi. Aceleași fiare, altă evoluție.
Roboții din sală aplaudă frenetic cu rânjete apreciative de misiune îndeplinită. Bravos, bis, bi-binar, eroare, bi-bis. Aplauzele cresc cadența. Palmele se izbesc unele de altele cu zgomote metalice de ciocane-n nicovale. Scrâșnirea dinților metalici. Șpanul sare din cauza frecării dintre măselele condensate sub presa maxilară. Degetele se luxează, circuitele fumegă. Ard. Catharsis. Renașterea umanității din propria cenușă.
Castingul pentru Hamlet urma să fie după-amiază, iar clona ce l-a luat a petrecut o dimineață obișnuită în parc. Și-a scos drona la plimbare în lesa bluetooth, cu grija de a-și menține canalul aerian, fără a se intersecta cu drone de alte rase. Parcul de drone este de fapt un loc dotat cu servere plasate în băncile pe care stăpânii se așază, în care se descarcă informațiile stocate de drona respectivă de-a lungul săptămânii.
Chiar lângă parc se desfășura unul dintre zilnicele proteste, cu care actorul în devenire se obișnuise. Scânteia ce a aprins focul revoltelor a fost și decizia Președintelui Lumii ca toate clonele să perceapă pentru serviciile lor Salariul NetFix. Decizie luată unanim și de unul singur și, deși lăsa o impresie dictatorială, nu era, fiindcă oricine era liber să conteste și bineînțeles să gândească oricând i se dădea voie.
Era o manifestație împotriva avansării vârstei de pensionare la 65 de ani de la 62, iar manifestanții strigau: Vreți să munciți până la 65 de ani? Însă nu toți prindeau din prima retorica întrebării și faptul că era o împotrivire în privința avansării acestei vârste; credeau că li se propune o idee de afacere durabilă de a continua să mai aibă venituri și după pensionare. Cu atât mai mult cu cât aveau credite până pe la 80 de ani, erau voci care strigau că sunt gata să continue să muncească ani buni peste limita celor 65 propuși. Erau inteligențe de-a dreptul artificiale.
La manifestație, erau numai clone, iar ceea ce o făcea și mai absurdă era faptul că cei clonați erau acasă în fața TV-ului. Își trimiseseră propriile clone să muncească în locul lor, iar culmea era că acum le puneau să manifesteze, tot în locul lor, pentru ca tot aceleași clone să muncească și totodată să îi înlocuiască mai puțin. Asta în condițiile în care oameni „adevărați“ nu prea se mai făceau, erau pe cale de dispariție. Nici nu se mai știa care sunt clone și care oameni (adevărul e că nici azi nu știi care e om în adevăratul sens al cuvântului). Clonele aveau, mai nou, clonele lor. Clone ale clonelor. Și preluaseră comportamentul oamenilor. Nu ne mai facem bine. Sat fără câini.
Absurdul nu se termina aici. La ordinea zilei erau nu numai grevele, ci și descoperirea făcută de un grup de cercetători (cel mai probabil britanici) în era înfloritoare a clonării ‒ vaccinul nemuririi (parțiale, inițial). Ai înțeles, nemurire poate e mult spus, nu am prea mult recul pentru a înțelege fenomenul pe deplin. Cert este că omul îmbătrânea din ce în ce mai târziu. După principiul omul trăiește cât trăiește, iar spre sfârșitul vieții moare, dar acest sfârșit era împins sute de ani mai târziu. Se pare că ce accelera acest proces de îmbătrânire melcească era întrebarea: care mai e viața ta?
Problema evidentă a suprapopulării planetei ridicată de această împingere tardivă de incompatibilitate cu moartea îmi aduce aminte de o noapte văratecă și insomniacă în care am ieșit să mă plimb filozofic în cel mai mare cimitir care a existat vreodată. Raiul. Numai morți. (Rai) Da’ buni. Pământul e suprapopulat? Păi, gândiți-vă câți oameni au ajuns în rai de când a fost el construit sau inventat. Azi suntem miliarde, dar toți cei care au trăit vreodată și au ajuns acolo, vă dați seama aglomerație? Dar birocrație? Acolo să vezi cozi, supermarketuri făcute pentru un consumerism fără moderație, trafic etc. Nu mi-a plăcut. Nu recomand. 1 stea, maximum. Sper doar că în iad au ajuns mai puțini.
În primele etape ale tranziției om-mașină sau natural-artificial, cei ce nu doreau să fie clonați aveau opțiunea ca informația lor cerebrală să fie transferată într-un avatar de tip hologramă. La început, s-au înregistrat vocile, imaginile celor răposați într-un avatar dotat cu IA, cu care puteai purta o conversație. Ce se urmărea de fapt, în pofida faptului că se vindea ca un substitut afectiv, o amintire a iubirii împărtășite, era de fapt înlocuirea persoanei respectivă în mintea celui care a cunoscut-o. Cu totul. Pentru ca să ajungă să asocieze holograma cu persoana reală. Pentru ca circumvoluțiunile care asociază interacțiunea cu o anumită persoană să continue să fie stimulate. Iar finalitatea consta în diversificarea acestei stimulări până la înlocuirea oricărui contact social cu persoane reale, fără ca respectivul să observe diferența. Până la înlocuirea oricărui contact cu realitatea și inducerea persoanei într-un univers virtual. O realitate virtuală. O virtualitate. Ce mai e real în realitatea din ziua de azi?
Clonele mărșăluiau distrate și nu păreau a fi gata să-și dea viața pentru cauză. Și dacă și-ar fi dat-o, oricum nu era a lor să o dea și oricum puteau obține o alta nouă, fiind instrumente reîncărcabile. Altă viață, altă clonă. Cui ar fi păsat de erau ele sau de erau altele? Arborau logo-ul companiei de IA a președintelui lumii, „Tinerețe fără bătrânețe“, iar aceasta mă punea în situația de a-mi mai fi aproape imposibil să nu observ o asemănare cu raiul, pentru a rămâne în același registru. Și anume, unul dintre avantajele unei clone este că poate fi creată să nu îmbătrânească (deci din start nu mai e eligibilă pentru pensie, un motiv în plus pentru a considera greva la care participau lipsită de sens; se poate alege o vârstă la care individul poate fi clonat, majoritatea aleg, evident, „floarea vârstei“ (așa este repertoriat produsul în catalog la plasarea comenzii) și rămân blocați pentru eternitate, ca o poză, ca o imagine ce încremenește în timp acel moment al lor când erau frumoși, sănătoși și în putere, ca niște strămoși dârji. O zi a cârtiței la nivel organic. Așadar, putem fi de acord că este realizarea terestră cea mai apropiată de starea ființelor din Grădina Edenului: veșnic la aceeași vârstă, fiind ilogic ca odată ce ai murit, după o viață în care te-ai supus legilor timpului, să îmbătrânești și în viața veșnică. Exclus. Ești pururea tânăr, atât tu, cât și cei pe care i-ai cunoscut. Asta însemnând că poți avea aceeași vârstă cu părinții, bunicii, prietenii din copilărie ș.a.m.d.
Este doar o încercare de găsi logica (satirică) în puterea noastră de a înțelege conceptul de rai, care este evident un concept energetic, și nu fizic. Asta ca o notă a autorului; dar să revenim.
Nu trebuie să fii savant (sau?) ca să conștientizezi problema pragmatică ridicată de întrebarea lui Freddy Mercury: Who wants to live forever? Sau mai simplu spus, dacă oamenii nu mai mureau, când se mai pensionau? Și mai ales care pensie? Cum nimeni nu mai „ieșea la pensie“ de ani buni, unii nici nu înțelegeau conceptul, dar totuși protestau.
Observă că drona și-a făcut nevoile, adică s-a golit de date, așa că pleacă spre casă pentru a-și aplica machiajul pentru casting. La teatru a avut surpriza de a participa și la un interviu Bonus pentru a integra trupa de teatru, cum ultimul actor uman tocmai fusese pensionat anticipat deoarece participase la faimoasele protestele de pensionare timpurie din parc. Tipa de la HR era o IA, ceea ce schimba denumirea departamentului din HR în RR, Resurse Robotice sau RA, Resurse Artificiale.
‒ Poți să-mi dovedești că ești robot? îl întreabă superficiala artificială de la HR, cu cel mai lipsit de sentimente zâmbet de tinichea. Știu la ce te gândești, exact întrebarea opusă față de cea cu care te confrunți azi, când ți se cere să aduci probe computerului personal cum că ai fi om și că poți deosebi semafoare de tractoare. Pe bune? Un robot nu ar fi capabil de atâta lucru? Ar trebui să fie întrebări super complicate, calcule de matematică avansată la care numai un robot ar putea răspunde și care ar cădea astfel în capcană.
Au urmat întrebări clasice de interviu: ce defecte ai? Avuse, dar le reparase. Cum te vezi peste cinci ani? Cu cinci ani mai tânăr decât peste zece. Mizerii. Dar ce l-a făcut să obțină rolul și locul în trupă a fost răspunsul la întrebarea: ce îl recomandă pentru acestea? Numele, evident: Hamlet 2.0, la fel ca personajul shakespearian, dar actualizat potrivit vremurilor. Un fel de grafic de Powerpoint: tot așa, dar pe verde.
Din păcate (sau…?), nimeni nu este de neînlocuit, și asta dinainte ca oamenii să aibă piese de schimb, și nu doar din cauza IA. Poate omul și-a atins limitele pe care le putea atinge prin forțe proprii? Știu că potențial este de a folosi și mai mult din creier, dar la asta m-am referit când am zis „forțe proprii“; poate are nevoie de un imbold „exterior“. Următorul pas poate îl va face așa cum poate l-a făcut și în primele faze ale evoluției sau într-o anumită etapă, cu ajutorul exterior ce a intervenit acolo unde nu avem informații despre strămoșii noștri sau despre civilizații dispărute. Veriga lipsă.
Clona Einstein 2.0, după ce cu o seară în urmă asistase la reprezentația hamletică, s-a trezit cu alarma sâcâitoare de pe desktopul din laborator. IA de generație avansată (cu capacitate de creație care depășește resursele în baza cărora a fost programată) găsise răspuns la cerința pe care geniala clonă o adresase înainte să adoarmă (deh, nici clonele nu sunt perfecte). Extenuată, e drept, ceasul arăta mult după miezul nopții, și-a spus că e cazul să crească pragul de sensibilitate la oboseală. Răspunsul l-a pus pe gânduri și terminarea experiențelor pentru mașina timpului era reluată în calcul, cu atât mai mult cu cât nu era sigur dacă mai există oameni în vreun colț al planetei. Întrebarea a fost: Spune, IA, poți să-mi finalizezi cercetările noastre deja foarte avansate în tratarea cancerului? P.S.: Datele sunt în folderul cu analiza asupra ADN-ului cu proprietăți de regenerare din noul cod genetic, alături de fișierele unde este repertoriată reproducerea unui organism (plus variantele sale) pornind de la o celulă de tip extraterestru.
În piesa de teatru originală, fantoma tatălui lui Hamlet îl îndemna pe acesta la răzbunare, ceea ce este total opus îndemnurilor unei alte fantome celebre, cea a Tatălui lui Iisus. Fantoma Regelui Hamlet 2.0 se plasează undeva între cele două și undeva între fantoma umanității proaspăt dispărute și fantoma Dumnezeului mort a lui Nietzsche. Pe scurt, fantoma Regelui Hamlet 2.0 era o fantomă a fantomaticului. Era fantoma ce bântuia orice clonă, deoarece, ca orice IA, acestea erau lipsite de suflet și deci de orice spectru capabil să le bântuie.
Unul dintre principalii creatori ai piesei noastre futuriste de teatru, Clona Descartes 2.0, se confruntă cu o dilemă mai apăsătoare decât a originalului. Alegerea corneliană: Omul? Animal sentimental cugetător sau Inteligența Artificială, robotul programat să cugete? Două opțiuni la fel de slab ofertante pentru umanitate (în mare parte pentru tendința ei consumatoare de resurse și autodistructivă ‒ o utopică victorie în cursa contra mașinilor nu va face altceva decât să întrețină un cerc vicios: omul va continua întotdeauna joaca de-a Dumnezeu și joaca de-a Creația; așa cum a visat din noaptea timpului de când a inventat zeii pentru a se pune, ulterior, în locul lor; iar Creația sa va reprezenta și cea care îi poate aduce propriul sfârșit sau îl va putea salva, prin upgrade, prin accederea la următoarea etapă a evoluției). Probabil viitorul va fi al organismului care folosește ponderea de inteligența conștientă mai mare. Aparent, momentan omul o face doar în proporție de 2%, restul fiind inteligență inconștientă.
Cogito, însă oare ergo sum cu adevărat? se întreabă clona. Dar dubito, deci dubiul legitimizează existența.
Evoluția ne-a însoțit, fidel companion, de la animal la homo sapiens și până în viitorul inteligenței artificiale și al clonelor. Dar oare energia sentimentală nu s-a diminuat invers proporțional?
Imagine reprezentativă: Robots and flying ships, The Big T, 1928
