Aidan Gillen s-a născut în 1968, în Dublin. La 18 ani a plecat la Londra pentru a-și încerca norocul ca actor. Decenii mai târziu, se poate mândri cu o vastă și impresionantă carieră pe scenă, pe micul și marele ecran, jucând în filme de succes precum The Dark Knight Rises, Maze Runner și Bohemian Rhapsody, și în seriale emblematice, ca The Wire, Game of Thrones și Peaky Blinders. Probabil cel mai cunoscut rol al său este întruchiparea lordului Petyr Baelish, supranumit Littlefinger, din Game of Thrones. Ne-am întâlnit la TIFF, unde am petrecut mai bine de o oră discutând și astfel am descoperit un om nu doar carismatic, ci și cu o naturalețe, o modestie și un umor ieșite din comun. Cred că am mai fi rămas la taclale mult și bine dacă nu stătea să înceapă gala. E însă hotărât să revină în România.
Ai început să joci teatru când aveai 14 ani, la Dublin Youth Theatre, și ai plecat la Londra la 18. Ce anume din formarea ta de atunci a rămas neschimbat în felul în care abordezi un rol acum, după patru decenii?
Foarte multe au rămas la fel. Am aceeași abordare pe care o aveam atunci când eram puștan. Eu n-am urmat o școală de actorie, nu mi s-a predat vreo tehnică pe care s-o aplic, n-am o strategie propriu-zisă. Abordez fiecare rol în parte după cum consider potrivit, pentru unele mă pregătesc asiduu, pentru altele nu mă pregătesc deloc. Mi se pare important să existe această polivalență, pentru că așa îmi mențin interesul viu și sunt permanent incitat de ceea ce fac. Nu plec de la prezumția că știu totul, sunt conștient că încă învăț, chiar și după atâta timp. Sunt din fire o persoană curioasă și îmi place să fac muncă de cercetare. Sigur, astăzi dacă interpretezi o personalitate istorică, găsești că internetul e o unealtă excelentă, mai ales dacă vorbim despre o celebritate a cărei viață a fost catagrafiată. Am jucat mai mulți politicieni, precum și un comedian celebru, și am avut la dispoziție o groază de înregistrări pe care le-am vizionat. Dar când nu fac asta, îmi place să urmăresc oameni pe stradă de-a lungul unei zile, aleg pe cineva și mă țin după ei. Nu știu dacă ai făcut asta vreodată ca să te documentezi pentru un personaj. Mi se pare foarte interesant să vezi cum se comportă cineva când nu știe că e privit.
Asta nu s-a schimbat de când aveam paisprezece ani, faptul că încerc în permanență să caut noi căi, să deschid noi uși în mintea mea, să pot să mă inserez în personajele pe care le joc. Primul regizor cu care am lucrat îmi zicea mereu că nu există personaj, există doar un scenarist și un actor. Actorul rămâne el însuși, indiferent de rolul pe care-l interpretează. Eu pun mult din mine în personajele pe care le joc. Chiar dacă acestea sunt persoane reale. Acum vreo zece ani l-am jucat pe fostul nostru taoiseach [prim-ministrul irlandez] Charles Haughey, un rol greu, așa mi s-a zis. Am vrut din start să inserez cât de mult posibil din mine în personalitatea lui și în același timp oamenii tot să creadă că sunt el. A fost surprinzător de ușor să fac asta.
L-ai jucat și pe Joyce. Ai strecurat din tine în personalitatea lui?
Rolul lui James Joyce a fost foarte scurt, mai degrabă un cameo, pentru că filmul [Dance First] era despre Samuel Beckett. Beckett a lucrat pentru Joyce vreo trei ani când era tânăr, în Paris. A fost puternic influențat de Joyce, pe care l-a ajutat să adune și să transcrie Finnegans Wake. Am citit câte ceva din Joyce. Mi se pare nostim că urma să-l joc într-un film dedicat lui, dar care a tot fost amânat din cauza lipsei de fonduri, iar după ce James Marsh a venit cu acesta despre Beckett, în care apărea și Joyce, am descis să-l joc aici. Nu știam că va fi atât de puțin, vreo zece minute cu totul. Nu se compară cu alte roluri, Dave Allen, de exemplu, sau chiar Tommy Carcetti din The Wire, pentru care am studiat patru persoane diferite.
Am citit undeva că există o librărie în Dublin [Chapters], unde-i o pancartă pe care scrie că cine e prins furând cărți va fi mai întâi obligat să citească Ulise, iar dacă recidivează, va fi obligat să citească Finnegans Wake.
Mi se pare firesc. Ulise se citește mult mai ușor decât Finnegans Wake. E un muzician irlandez pe nume Roger Doyle, compozitor și pionier al muzicii electronice, care a lucrat și în producții cinematografice și teatrale și care acum câțiva ani a avut un proiect în jurul Finnegans Wake. M-a invitat să interpretez câteva pasaje din roman. Dar n-am putut citi toată cartea, deși mi se pare fascinantă, ca un puzzle.
Deconstrucție și reconstrucție.
Fiind din Dublin, mi-a fost mai ușor decât altora să înțeleg distorsiunile fonetice și tot n-am reușit s-o duc până la capăt. Recent, un alt muzician pe care-l știu, Ken Griffin, care făcea parte din trupa Rollerskate Skinny, mi-a trimis o înregistrare cu o lectură din Finnegans Wake având pe fundal o muzică bizară. I-am răspuns că-i prea târziu, am făcut asta deja cu Roger Doyle. [râdem] Nu știu librăria de care vorbești. Sunt optsprezece librării în Dublin. Înainte erau mai multe. Am văzut câteva librării frumoase în Cluj. Iar săptămâna trecută am fost într-una încântătoare din Bordeaux. Citeam mult înainte, dar apoi am devenit cumva prea ocupat și mi-am pierdut obișnuința lecturii. Dar în ultima vreme m-am reapucat.
Citești însă mult ca să te documentezi pentru roluri, nu?
Da, dar nu ficțiune. Citeam multă ficțiune înainte, dar de ceva timp citesc mai degrabă biografii.
Irlanda a trecut prin transformări culturale și sociale enorme în ultimele trei decenii – Tigrul Celtic, Acordul britanico-irlandez din cadrul Acordului din Vinerea Mare, trecerea la euro, secularizarea, liberalizarea, digitalizarea, internaționalizare, imigrația masivă. E tocmai perioada în care ți-ai construit o carieră internațională. Ce influență a avut identitatea ta irlandeză asupra proiectelor pe care le-ai ales?
Aș zice că prea mică. Cariera mea s-a format în afara Irlandei. N-aveam prea multe opțiuni când eram puștan, deși începusem să joc chiar dinainte să termin școala. Nu-mi rămânea decât să plec la Londra, ceea ce oamenii fac și în ziua de azi. Industria de film și televiziune e uriașă acolo. E foarte greu să te întreții dacă joci doar pe scenă. Londra mi-a oferit oportunități pe care nu le-aș fi putut avea acasă. Asta deși era o perioadă turbulentă. Vorbim despre anii ’80, când încă aveau loc atacuri cu bombă și era un chin să călătorești între Irlanda și Anglia, din cauza controalelor de frontieră. Dar comunitatea artistică din Londra, la fel și broadcasterii, BBC, ITV, Channel 4, m-au primit cu brațele deschise. Faptul că eram irlandez s-a dovedit a fi un avantaj. Poate ar fi fost și în America, nu știu, căci nu m-am apropiat de America decât mulți ani mai târziu. În Londra eram un outsider, ceea ce a fost un lucru bun, a devenit caracteristica mea definitorie. Nu știam pe nimeni acolo, așa că m-am putut reinventa cu totul, am putut fi cine doream să fiu și să uit tot ce voiam să uit. M-am prefăcut că eram altcineva, oricum asta făceam, din asta-mi câștigam pâinea, doar că n-am făcut-o doar în timp ce jucam, ci și în viața de zi cu zi. BBC mi-a dat o șansă aproape imediat, asta în condițiile în care în Irlanda nici măcar nu-mi puteam găsi un agent. Peste toate, eram mai tânăr decât oricine de acolo.
Cred că faptul că n-am absolvit o școală de actorie, la fel ca majoritatea actorilor irlandezi, m-a ajutat. Nu exista propriu-zis o astfel de instituție în Irlanda. Mulți actori, ca Brendan Gleeson sau Gabriel Byrne, au avut alte slujbe înainte, au predat. Ca și Roddy Doyle. Pentru cineva de 18 ani nu existau prea multe roluri, pentru că cei de 18 ani erau jucați de tineri de 25. Cei de 25 erau jucați de oameni de 35. În Anglia, toți cei de vârsta mea studiau. Dacă mă duceam la o audiție mă întrebau ce școală de teatru absolvisem. Le ziceam că niciuna. Și, culmea, tocmai asta le-a plăcut, pentru că de multe ori căutau actori neșcoliți, a căror personalitate nu fusese obliterată și ale căror ciudățenii nu fuseseră eliminate, tineri care să fie încurajați să-și îmbrățișeze excentricitățile și unicitatea. Fosta mea soție Olivia [Olivia O’Flanagan], văzându-mă că încerc să imit stilul altor actori consacrați, m-a întrebat de ce fac asta câtă vreme eu sunt eu și am particularitățile mele, de care ar trebui să mă folosesc. Cred că ăsta-i un sfat excelent pentru un actor sau pentru un artist de orice fel. Sau pentru un om, în general. Nu-ți fie frică să fii tu însuți și să te folosești exact de ceea ce te diferențiază de ceilalți.
De acord. Unde stăteai în Londra? Aproape de West End?
Nu, nu, am stat la periferie, la capătul liniilor de metrou. Am locuit la vărul meu Colm. E o poveste nostimă. El credea că vin în Londra pentru a lucra cu el, ca tâmplar. Mama mea l-a sunat și l-a rugat să mă ajute. Nu știu exact cum a decurs conversația, doar că vărul meu nu se aștepta ca eu să merg toată ziua la repetiții. I-am zis că urma să joc într-o piesă și el mi-a zis „Credeam c-o să mergi cu mine să montăm o bucătărie“. Și după ce s-a jucat piesa, m-a așteptat și mi-a zis, „Bun, acum putem merge să montăm bucătăriile alea?“. Atunci i-am spus că nu, n-o să merg să montez nicio nenorocită de bucătărie. I-a fost greu să mă înțeleagă, nu putea pricepe cum puteam să nu muncesc, să nu fac ceea ce el considera a fi muncă. E drept că nu mi-aș fi permis să stau în altă parte. 15 lire pe săptămână, atât îi plăteam, din cam 80 cât îmi rămâneau după taxe. Era un târg bun. Taxele pentru entertainerii străini erau foarte mari. Statul voia să se asigure că le revine o parte substanțială atunci când vin alde Michael Jackson sau Madonna. Dar îi afecta și pe puștanii care jucau în piese într-o cămăruță deasupra unui pub. Aia era scena noastră. Audiența înghesuită acolo, unii în capul altora, printre mese de biliard, bea și fuma în timp ce noi ne produceam. Dar era frumos. Venea lume. Odată a venit și Bowie. Devenise un hub. Nu erau multe teatre în Londra care acceptau piese originale și doar vreo două sau trei lucrau exclusiv cu material inedit. Aveai The Bush, apoi Hampstead.
Care era acesta?
The Bush. Eu și prietenul meu Gary Lydon, regretatul Gary Lydon, care a plecat dintre noi neașteptat acum câteva luni, ne-am urcat pe feribot și ne-am dus acolo, având în minte luminile rampei, The Palladium, West End, lucruri de genul ăsta, dar ne-am trezit într-o cămăruță deasupra unui pub, în Shepherd’s Bush, cu o mulțime de muncitori în construcții îmbătându-se la parter. Am întrebat unde-i teatrul, crezând că ăla era foaierul, și ne-au zis că ăla-i teatrul. Spectatorii stăteau unde stai tu acum, atât de aproape. Observau tot la tine, nu puteai să scapi cu nicio greșeală. Dar era grozav, și regizorii, și actorii cu care am lucrat acolo au fost minunați. Piese timpurii de Conor McPherson sau de Tracy Letts, Killer Joe și Bug. Omul ăsta a luat Pulitzerul, dar debutul lui în Anglia a fost la The Bush. Am văzut piese incredibile acolo. Am locuit în mai multe locuri, Brixton, Fulham, Finsbury Park.
Brixton e destul de periculos, nu?
Era. Apoi a fost gentrificat. Acum cred că asta-i problema. Înainte era un loc mai dur, dar mai interesant. Și mult mai ieftin.
Sunt mulți actori care trăiesc în Shepherd’s Bush azi. Kit Harington, nu?
Nu știu. Nu prea țin legătura cu nimeni. În timpul filmărilor la Game of Thrones, exista un grup de WhatsApp, dar eu nu eram în el. Îi vedeam cum se hlizeau dându-și mesaje și-și făceau planuri să iasă la restaurant împreună. Dar eu nu voiam să iau parte. Nu cer niciodată cuiva numărul de telefon. Am doar câțiva prieteni actori, nu prea mulți. Acum ceva timp am fost la un festival de film în West Cork, Fastnet se numește, un festival mic, dar mulți dintre cineaștii irlandezi veritabili merg acolo. Nu există un cinematograf în sat, așa că filmele sunt proiectate în biserică sau la hotel. Asta mi-a făcut plăcere, să stau cu câțiva prieteni în cameră și să ne uităm la filme.
Cum era atmosfera pe platoul de filmare de la Game of Thrones?
Tensionată. Erau foarte multe de făcut și toți trăgeau din greu. Cred că lumea are o percepție idealizată, de glamour, pentru că era cel mai vizionat serial din lume. Dar o mare parte din timp eram în containere, în frig sau în soare, așteptând să-mi vină rândul, alături de ceilalți actori care-și repetau replicile. Majoritatea scenelor mele au fost filmate în Irlanda, dar am avut câteva și în Spania, Islanda, Croația. Orarul filmărilor era foarte aglomerat și de multe ori se filma toată ziua și toată noaptea. Oricine a văzut serialul știe cât de spectaculos a ieșit. Multe lucruri au fost făcute atunci pentru prima dată. Le-a luat o lună întreagă să filmeze o singură scenă de luptă. Echipa de producție lucra continuu, fără să aibă măcar o pauză de masă. Mâncau în timp ce munceau. Mă mir cum de n-au fost mai multe erori și doar un pahar de polistiren cu cafea a apărut în cadru, care, să știi, nici măcar nu era de la Starbucks, cum s-a spus, ci de la o cafenea locală, irlandeză.
Cât despre rol, eu mi-am împărțit prestația în frânturi minuscule, spunându-mi că tot ce trebuia să fac era să joc bine în următoarele zece secunde, apoi în următoarele zece și că, la final, toate acestea se vor îmbina ca niște piese de puzzle. Cred că mulți colegi au procedat la fel. Toți și-au luat munca foarte în serios. N-aveai prea multe ocazii să-ți iasă bine, pentru că nu era timp, rareori se trăgeau mai mult de două sau trei duble. Grandoarea spectacolului a fost doar cireașa de pe tort. Jocul actorilor cred că a fost însă adevărata reușită. Și HBO a făcut bine că a distribuit actori care arătau ca oameni adevărați, nu numai sex-simboluri, cum se făcea pe vremuri. Nu doar în Game of Thrones, ci și în alte seriale, HBO aproape că a făcut opusul. Astfel, oricine avea o șansă la a deveni actor într-un serial de succes.
Littlefinger e unul dintre cele mai discutate personaje de televiziune din ultimii cincisprezece ani. Te mai urmărește în felul în care oamenii te percep, în interviuri, cum e acesta, sau în tipul de roluri care ți se propun? Mai au oamenii încredere în tine sau se arată precauți?
[râde] Știu și ei că-i doar un rol, dar mă urmărește, clar. Unii vorbesc cu mine doar despre asta. E ceva cu care a trebuit să mă împac. Mi se pare interesant că oriunde am mers, chiar și în Kazahstan, oamenii discutau despre asta. Una dintre primele țări în care am călătorit a fost Polonia și cei din Cracovia erau înnebuniți după Game of Thrones. Chiar a fost cel mai grandios serial din lume. Bineînțeles că e inevitabil ca cineva să aducă vorba despre el, fie se țin după tine și te lingușesc, fie te strigă după numele personajului, fie îți vorbesc într-un stil medieval – la supermarket am cerut o pungă și mi s-a răspuns „orice poftești, milord“ –, fie că te întreabă ce părere ai despre final.
Ce părere ai despre final?
Cred că a fost un serial imposibil de încheiat. Și că producătorii au fost tratați nedrept și mulți dintre cei care au adorat serialul ăsta timp de șapte sezoane și jumătate au scris lucruri pline de venin. Spectatorii voiau mai mult, iar scenariștii trebuiau să găsească o cale de a continua povestea. Cărțile se terminaseră. Mie mi-a plăcut ultimul sezon, dar la un moment dat m-am trezit gândindu-mă „încheiați-l acum“, dacă-ți amintești momentul ăla când dragonul a zburat cu Daenerys, în acel moment am zis „încheiați-l acum!“ Chiar dacă n-am fi aflat ce se întâmpla cu ceilalți. Ca în The Sopranos. Ecranul s-a făcut negru. Presupun că Tony Soprano urma să fie împușcat. Dar spectatorii voiau să afle cum se termină pentru toți.
L-ai întâlnit pe George R.R. Martin?
Da, l-am întâlnit de câteva ori. Dar nu știu părerea lui. E genul de om insondabil. Un tip foarte interesant. Actorii erau paranoici pe lângă el. Nu vrei să-ți spună lumea tot timpul cât de grozav ești, dar dacă nu-ți spun nimic te întrebi ce părere au, dacă le-a plăcut sau nu prestația ta. Eu sunt un om sincer, spun ce cred. La un moment dat eram în Albuquerque, unde a fost turnat Breaking Bad, aveam filmări noaptea, așa că ziua puteam să mă sui într-o mașină și să conduc fără țintă prin deșert. Într-o zi m-am dus la cinema. E un cinema în Santa Fe, Jean Cocteau Cinema, unde rula Gold Diggers of 1933. Am fost singur în sală, dar apoi m-am întâlnit cu George R.R. Martin, care mi-a spus „Hei, mă bucur că ai venit la cinemaul meu! Data viitoare când ești în oraș, dă-mi un semn și te invit la mine acasă“.
The Wire, Game of Thrones, Peaky Blinders – toate seriale emblematice pentru deceniul lor. E vorba de fler, de noroc sau de ceva anume ce cauți într-un scenariu?
Puțin din toate, sincer. Clar e nevoie de fler. Îmi pot da seama imediat dacă un scenariu e bun sau prost sau dacă un personaj e bun sau prost. Îmi vin pe loc idei despre cum ar trebui să transpară personajul respectiv și cum l-aș juca eu. De multe ori sunt încăpățânat în privința asta și încerc să-mi impun punctul de vedere, mai ales într-un astfel de serial mare, unde lucrezi în fiecare săptămână cu un alt regizor și fiecare lucrează în alt fel, fiecare are un alt set de reguli. Unii te lasă să fii stăpânul personajului tău, dar alții vin cu propriile lor idei, care nu se potrivesc întotdeauna cu ale tale. Uneori ideile tale sunt mai bune. Trebuie să-ți aperi personajul. Iar regizorilor, în general, nu le place când iei decizii peste capul lor. Sunt mulți cineaști excepționali, fiecare are o altă abordare. Alik Sakharov e sclipitor, a fost director de imagine la The Sopranos și la Game of Thrones și chiar a regizat câteva episoade. Preferatele mele au fost cele făcute de Alik Sakharov și Alex Graves. Ei aveau capacitatea de a intra în mintea unui actor și ideile lor erau mai bune decât ale mele.
Oamenii mi se adresează frecvent după numele personajelor mele. În Irlanda eram strigat John de zeci de ori pe zi. John Boy e un personaj pe care l-am jucat acum doisprezece ani în Love/Hate și care încă-mi mai bântuie visele. Sau îmi ziceau Charlie, când îl jucam pe Haughey, ceea ce m-a enervat la început, dar apoi mi-am dar seama că asta-i extraordinar, pentru că mă identificau cu personajul meu și nu puteau să mă mai disocieze de el. Odată ce-l uită, o iei de la zero.
E vreun rol pe care nu l-ai jucat încă și pe care ți l-ai dori? Nu neapărat un personaj anume, poate fi și o tipologie sau poate o experiență pe care ți-ai dori s-o ai?
Mereu mă gândesc că ce-i mai bun e în față. Sunt sigur de asta. Nu știu ce va fi și când va veni. Doar că mă așteaptă un rol care mă va împlini. Nu știu dacă ai văzut The Singing Detective. E un serial britanic de la sfârșitul anilor ’80, scris de Dennis Potter, cu Michael Gambon în rolul principal. E despre un scriitor care suferă de o formă severă de artrită psoriazică și prin urmare corpul lui e contorsionat și fragil. E internat, are dureri mari și abia se poate mișca, și totuși scrie un pulp noir, iar noi, telespectatorii, vedem ce se întâmplă în capul lui, ce-și imaginează, dar și ce-și amintește din copilăria sa din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dintr-un sătuc englez din regiunea Forest of Dean. E un serial genial, cu un scenariu genial și cu prestații geniale. N-am văzut nimic mai bun. Urmărindu-l, mi-am zis că vreau să devin actor, vreau să joc un astfel de rol. Sau un rol ca Tony Soprano sau Walter White. Actorii pe care-i admiram în copilărie erau toți pe la cincizeci sau șaizeci de ani și-mi spuneam că abia aștept să ajung la vârsta aia. Am avut deja câteva roluri bune, dar în distribuții de ansamblu. E nevoie și de noroc. Pot identifica un scenariu bun, dar nu știi niciodată cum va fi perceput rezultatul. Nimeni n-ar fi putut prezice că Game of Thrones va ajunge un fenomen global. The Wire a fost, de asemenea, apreciat de critici, dar a început să aibă succes abia după vreo patru sezoane, iar o bună parte din faima sa a venit retroactiv.
Mulți încă-l vizionează.
Asta datorită platformelor de streaming. Totul e actual în perpetuitate. Așa e și cu Love/Hate, despre care-ți ziceam mai devreme. Am fost recent în Orkney și acolo era pe primul loc la vizionări. E un serial din 2010. Au trecut șaisprezece ani. Înainte – știu că am tot amintit despre cum era înainte –, dacă făceai un film prost, filmul ăla dispărea repede. Straight-to-video însemna straight-to-video. Cei care se duceau la centrul de închirieri casete nu-ți alegeau filmul dacă auziseră că nu e bun. Dar acum dacă faci un film prost, ai mai mari șanse ca acesta să fie văzut, pentru că streamerii îl cumpără la un preț de nimic. Și dacă apare numele tău acolo, oamenii vor dori să-l vadă. Asta înseamnă mai multă durere pentru tine, mai multă suferință. Acum câțiva ani un intervievator mi-a zis că știe că voiam să joc în piesa Faith Healer a lui Brian Friel. Nu-mi amintesc să fi zis vreodată asta, dar mi-a demonstrat c-o spusesem, cu vreun deceniu în urmă, într-un alt interviu acordat unui ziar newyorkez. Deci totul e prezent. Așa că trebuie să am grijă ce-ți spun.
Unul dintre actorii mei preferați a fost Donal McCann, care ne-a dat o prestație legendară în 1979, așa că știam că n-aș putea fi comparat decât nefavorabil cu el. Eram pregătit ca asta să se întâmple. Dar după piesă, cineva a venit la mine și mi-a zis că, dintre toate, prestația mea fusese cea mai apropiată de a lui, ceea ce a fost un uriaș compliment. La un moment dat mi-am propus să nu citesc niciun autor clasic, Shakespeare, Cehov, sau vreun clasic modern, încât atunci când aș fi jucat un rol s-o fac într-un mod proaspăt, fără preconcepții. De exemplu, am jucat în Glengarry Glen Ross și în American Buffalo, ambele de David Mamet, în același an, fără s-o fi citit pe vreuna înainte. Unii îți spun că un anumit rol trebuie jucat într-un anumit fel, dar eu nu cred asta. Îl joci cum simți tu. Am dat un răspuns foarte lung, îmi dau seama. Aș fi putut să spun nu și gata. Ai zis mai devreme că joc de patru decenii, da, patru decenii întinse pe cinci, anii 1980, 1990, 2000, 2010 și 2020. Și tot cred că mă așteaptă ceva mai bun.
Mi se pare foarte interesant ce a făcut Daniel Day-Lewis. Te rog să nu înțelegi că mă compar cu Daniel Day-Lewis. Ce vreau să scot în evidență e că el s-a oprit, pentru că rolurile îl acaparau atât de tare încât nu mai avea timp pentru familie, pentru copii, nu mai avea timp să trăiască. Am citit un interviu în care spunea că îi este foarte greu, a spus chiar că jelește. Pentru că atunci când renunți la actorie e ca și cum ai muri. S-a retras când era la apogeu. În Phantom Thread a fost incredibil. A mai jucat într-un film [Anemone] de când s-a retras, cu fiul său, dar asta a fost o excepție. Ceva de genul ăsta aș vrea să fac și eu, dar după ce reușesc acel rol care știu că mă așteaptă.
Mai devreme, dar și în timpul masterclassului de ieri din cadrul TIFF, ai spus că n-ai absolvit o școală de actorie și că centrul de închirieri casete video i-a ținut locul. Ai vreun film preferat din perioada aceea?
Sigur. Paris, Texas al lui Wim Wenders, Fitzcarraldo al lui Werner Herzog, Amarcord al lui Fellini, Day for Night al lui Truffaut, Rumble Fish, At Close Range, The Falcon and the Snowman. Chiar am cumpărat caseta cu Rumble Fish. Îmi plăceau filmele de artă, dar și horrorurile, The Exorcist, Halloween, precum și filmele irlandeze, filme ca Angel Baby, unde puteai vedea actori ca John Lynch, Cal al lui Pat O’Connor sau Angel al lui Neil Jordan, cu Stephen Rea, care urma să joace în mai toate filmele lui. Despre Paris, Texas cred că am tot vorbit de-a lungul timpului. N-are mult dialog, dar are o coloană sonoră excelentă, de Ry Cooder.
Ce filme recomanzi din ce ai văzut la TIFF? Pe lângă Gorky Resort și Re-creation, în care joci. Vreun film românesc?
Mi s-a părut interesantă tematica, tați, familii disfuncționale, măsuri disperate, supraviețuire. Am văzut filme maghiare, franceze, britanice, olandeze, japoneze. Cel japonez, Titanic Ocean, mi s-a părut tare interesant. Apoi Our Father, un film sârbesc. Filmul Ivanei Mladenović [Sorella di Clausura] mi s-a părut grozav. Sunt filme care mă fac să mă uit în urmă la ce-am făcut eu, încercând să mă asigur că n-au fost doar prostii. Știi, odată cu succesul, poți primi oferte imposibil de refuzat, pentru producții ca Maze Runner, de exemplu, care nu-i chiar artă, în sensul deplin al cuvântului.
După câteva zile în Cluj, care-i primul lucru care-ți va veni în minte când vei auzi de România?
Oamenii. Sunt calzi, dar și puțin rezervați. E un echilibru în purtarea voastră, la fel ca în cazul irlandezilor, care sunt prietenoși, dar păstrează o distanță față de ceilalți. Așa toată lumea e mulțumită. În orice caz, m-am simțit imediat ca acasă. Cluj îmi amintește într-un mod straniu de Dublin. Arhitectura e diferită, dar cafenelele sunt la fel, viața de noapte e la fel, oamenii sunt la fel. Apoi ne mai leagă și Dracula. Bram Stoker a locuit la o stradă de mine. Am jurat că n-o să vorbesc despre vampiri decât dacă altcineva deschide subiectul – un alt jurnalist mi-a adus un manget de frigider cu Dracula, de exemplu –, dar adevărul e că vampirii mă fascinează. Droch-fhoula înseamnă „sânge rău“ în gaelică, în caz că nu știai. Dacă tot am amintit de Dracula, nu pot să nu spun ceva despre prestația lui Gary Oldman din filmul lui Coppola.
„I’ve Crossed Oceans of Time to Find You.“
Scena aceea cu Winona Ryder, în care ea vrea să accepte să fie mușcată de el mi se pare cea mai romantică scenă pe care am văzut-o vreodată. În fine, mi-ar plăcea să mă întorc în România. Nu doar pentru festivaluri, care sunt o parte distractivă a activității de actor, dar și una cu adevărat importantă. Să vezi filme, să cunoști oameni, să faci parte dintr-un juriu care poate schimba un destin. Am auzit de niște drumeții spectaculoase prin Munții Carpați. Transilvania mi se pare cumva familiară și totuși străină. Am zburat de multe ori peste România, și mereu mă gândeam că sunt deasupra Transilvaniei și că mi-ar plăcea să ajung cândva acolo. Iată-mă acum. Mi-ar plăcea să fac un film aici.
Foto © Matt Holyoak
