Cine nu are momentele sale de uitare, de zăpăceală, intervale când simte că nu face corp comun cu realitatea și plutește într-o lume cu reguli neclare? Doar că unora li se întâmplă să pice din lună mai des și, mai apoi, găsesc scuze să justifice lipsa de aderență la viața aia doldora de lucruri la mintea cocoșului. L-am invidiat, legat de subiectul ăsta, pe Richard Ford, pentru dislexia lui, căci el găsea că modul său lent de a citi și de a scrie l-a ajutat, într-un fel, să devină scriitor, permițându-i să perceapă detalii care altfel, la o parcurgere rapidă a unui text, i-ar fi scăpat. Aceeași problemă de focalizare am găsit-o și la Nabokov: „Îmi amintesc un desen animat în care un coș de sobă cădea de pe acoperișul unei clădiri înalte și, în cădere, observa că un indicator avea un cuvânt scris greșit și se întreba, prăbușindu-se, de ce nimeni nu s-a gândit să-l corecteze.” Probabil la fel procedează și artiștii, în iureșul întâmplărilor atenția le este atrasă uneori de un amănunt lipsit de importanță pentru existența imediată, dar care dă seama de unicitatea acelei clipe de viață. Unică precum amprentele noastre sau fulgii de zăpadă. Însă oricine poate să aibă momente sale de ușoară dislexie, nu vi s-a întâmplat să inversați literele dintr-un cuvânt, cifrele unui număr de telefon din memorie, să trebuiască constant să recitiți paragrafele ca să le înțelegeți pe deplin, subtitrarea de pe ecran să fugă mai repede decât ați apucat să descifrați sau să pociți numele unor persoane? Bref, să constatați că există o nepotrivire între curgerea evenimentelor și modul în care vă pliați la realitatea imediată.
Uite, un fapt mărunt, am mașina de spălat instalată în bucătărie, baia fiind ceva mai mică. În ziua aceea pornisem programul, rufele se învârteau în cuvă, prin geamul rotund vedeam mișcarea în cerc a cămășilor mele. Eram ocupat cu nu știu ce treburi sau poate citeam, când atenția mi-a fost atrasă de un dreptunghi portocaliu care se lipise de o margine a ferestrei. Ce putea fi scris cu litere albe pe un colț al dreptunghiului? VISA. A, uitasem într-un buzunar al cămășii cardul și, în consecință, participa și el la ritualul spălării. Din fericire nu a fost afectat, doar că, după un timp, suportul magnetic pe care îl purtam acum într-un port transparent, tot la cămașă, s-a hotărât să-mi facă altă surpriză. Într-o zi am plecat în grabă de acasă, ajuns în hol m-am repezit la lift să-l prind, era chiar la etajul 10, am deschis repede ușa căutând cu cealaltă mână să scot cartela de la metrou, când ești pe pilot automat, alergând spre o țintă cunoscută, apelezi la clișee, operațiunile decurgând de la sine, nu ar trebui să fii foarte atent, numai că în portul plin cu tot felul de carduri s-a produs un carambol și am apucat să văd ceva ca un fluture de plastic cum plutește prin aer, și chiar dacă m-am aplecat să-l opresc, cardul a reușit să se strecoare în fanta subțire dintre pragul ușii și cabina de lift, dus a fost, a căzut în golul întunecat. O să spuneți că oricui i se pot întâmpla astfel de lucruri, iar asta nu înseamnă că e ceva deosebit în ele sau că oamenii aceia vin din Bohemia. Așa e, n-am niciun iepure de scos din joben, decât un paragraf din Geografia uitării [Casa de pariuri literare, 2022 – n. red.]: „Mă uitam cum te apropiai de casă și așa am înțeles ce e cu tine. Ai leit gesturile, cum dai din mâini, ținuta degajată și ritmul pașilor tihnit, aidoma unui unchi de care m-am îndepărtat. Parcă ai fi replica lui plutind deasupra nivelului străzii, ca somnambulii încă prizonieri în vis. Nu semănam doar cu cei ce mă aduseseră-n lume. Îl iubeam pe acel alter ego fără să știu cum trecuse prin ani, de ce aveam aceleași mișcări corporale. Între mine și unchiul îndepărtat exista o relație inexplicabilă, semnul de recunoaștere al oamenilor absenți. Apoi, pentru a înlătura acest inconvenient, cineva îmi dăduse ideea să-mi pun două pietricele-n pantofi ca să mă strecor cu alți pași printre oameni.”
Epilog. Hotărât să recuperez repede apartenența la grupul oamenilor cu instrumente de plată moderne, în aceeași seară am trimis prin internet o cerere de eliberare a unui nou card, urma să-l primesc în 48 de ore. Vai, dar a doua zi administratorul blocului mi-a scris pe WhatsApp: „V-am lăsat în cutia poștală un card pe numele dvs., ați avut noroc, l-au găsit azi băieții veniți pentru lucrările de mentenanță la lift.” E clar, sunt prea grăbit pentru a fi un Richard Ford.
P.S.: Pe acest subiect aș mai avea atâtea de spus, despre aterizarea în orașul luminilor cu pașaportul a cărui viză de intrare nu era (încă) valabilă sau despre interviul ratat – la o agenție europeană – pentru că am ajuns prea devreme în campusul unde se afla acea entitate, ori despre vizionarea a doua oară a aceluiași spectacol de teatru, din greșeală, sau despre rezervarea la un hotel având numele identic cu al altuia aflat la zeci de kilometri distanță, ori despre caseta cu filmul Amélie uitată în turnul Eiffel sau ultima, despre telefonul pierdut pe…
Imagine principală: Petit Fleur en Herbe, Raoul Hausmann, 1932
