Paginile care urmează provin din capitolul al nouălea al romanului Anton Pann. Până când nu te iubeam, în curs de apariție la editura Polirom (colecția Biografii romanțate). Ele reprezintă un decupaj dintr-o întinsă scrisoare prin care G. Ucenescu, fidelul discipol al lui Pann, răspunde curiozităților protagonistului, Ștefan Valentineanu, pornit în căutarea unui manuscris furat cu patruzeci de ani în urmă din Șcheii Brașovului.
Am răbdat, domnul meu, frig și foame și mizerie. Ce-mi trimiteau reprezentanții abia ajungea pe două măsele și, chiar la vârsta de-acum, tot îmi număr mai multe. Greu, greu a fost, dar rău n-avea cum să-mi pară, căci, dacă mă simțeam departe de ai mei, eram în schimb aproape de un om cum puțini s-au văzut, dacă s-or fi văzut. În casele lui din mahalaua Lucaci am trebăluit și-am luat aminte și tot acolo, în strada Taurului, l-am ajutat în ale lui, la început ca un neștiutor ce mă aflam, apoi, învățând repede tainele tiparului, cu feluritele lui cerneluri, cu înfloriturile literelor, pe care în nici patru luni ajunsesem să le tai cu îndemânare, cu aranjarea valțurilor, tot lucruri la care nici nu visasem. Odată cu arta muzicii ecleziastice, am deprins-o și pe aceasta, priimind chiar atestat de drugar.
Dar, domnule Valentineanu, lecțiile cele adevărate pe care le-am urmat cu Anton Pann altele au fost, fără patalama și poate fără pedagoghie, deși adeseori ghiceam pe sub râsul său isteț bucuria că m-a făcut pe tăcute să înțeleg câte una, câte alta. V-am spus că eram de puțină vreme căsătorit, șase săptămâni numai, și mă prăpădeam de dor de ce nu trăisem, căci n-am apucat să-mi văd patul pat și cămara cămară, plină cu toate câte se pregătesc toamna și se-afumă la căderea iernii. Doi ani numai cu scrisori am umplut depărtarea, și, tânăr cum eram, simțeam că arunc pietre-n râu să-mi fac vad, căci în loc să mă aline, mai mult mă dureau cuvintele alea. Se uita domnul Pann la mine și-mi dădea de lucru mai abitir la manuscrise, „pune-le tu, George, în teasc, că-ți șade mai bine, eu la anii tăi aveam nevastă sub acoperiș, dar…“ și-și scotea tichia, se uita lung la ea, s-o măsoare, vâra mâna înăuntru și-adăuga „minte ioc“, apoi trăgea un râs zdravăn cu tot pieptul și mă lua în brațe și-mi răvășea părul cu degetele lui mari. Om înțelept, domnul Pann, spunea totdeauna numai cât găsea cu cale să spună și rar îl lua gura pe dinainte, dar nu mult, doar așa, cât îi era mustața, și mai cu seamă serile, când se-ntorcea de la vin, de la Sfetescu, și-avea drag să cântăm împreună. N-aș vrea să mă laud de unul singur, dar dintre toți câți îi dăscălea, mi se pare că eu îi căzusem mai cu tronc, poate și unde eram mai liniștit și nu culegea de pe urma mea vorbe de uliță, că m-aș fi aciuat pe la vreo coconiță sau prin făgădaie, în fundături. Chiar se supăra uneori că-mi dădeam banii de mâncare pe cărți, și-atunci, ca un tată milos, se punea să le ceară supliment domnilor reprezentanți, prefăcându-se că mă mustră pe mine ca să le poată trage lor câte-o săpuneală cum știa numai el. Le scria ce le scria, apoi întorcea privirea spre mine și-și zicea, în sineși parcă, „i-am păcălit eu când i-am păcălit cu Anica în straie de fecior, dar mi-au întors-o brașovenii când mi te-au trimis“, și se pleca asupra foilor și-și vărsa focul pe dascălii lui Popazu. „Pisica e măiastră că sapă și-nvelește“, așa zicea d-sa despre știința acelora, și mai zicea, am chiar aici scrisoarea, sub ochi, doar sunt bătrân și-am căpătat nărav să strâng, zicea deci de mine că „pe George care mi l-ați trimis eu mă căznesc să-l dezvăț, să-l cioplesc d-al doilea, să-l bărduiesc, să-l realduiesc și să-i dau altă fațadă, care să nu semene cu a celor din Sinaia, grosolană și mototoală și leșinată, și o să am destul de lucru, numai binevoiți a-l îndatora“.
De îndatorat, totuși, ca domnul Pann nimeni nu m-a îndatorat, și azi, dacă mă uit înapoi, încă mi se pare că n-am făcut toate cele câte le-aș fi putut ca să mă plătesc cum se cuvine față de d-sa. Acum, nu-i vorbă, că eu am venit pe lume sărman, și de agoniseală nu m-am învrednicit nici mai încolo, cu trecerea anilor, dar mă întreb dacă m-am priceput să-l mângâi și eu, căci, deși suflet ascuns, supărări va fi avut și el, destule. Pe-atunci nu-mi dădeam seama, petreceam numai în colțul meu, printre hârtii, și nu-i luam în seamă pe ceilalți, nici ei pe mine, ce-i dreptul, căci bucureștenii nu mă vedeau cu ochi buni, iar Lupan și Petrisior trecuseră cu încetul de partea acestora, de parcă nu deopotrivă cu mine veniseră ei la capitală, și se purtau de parcă s-ar fi-mbăiat de mici tot în apele Caimatei. Dar nu-mi era mie de ei. Eu îmi vedeam de învățătură și mă uitam cu evlavie la domnul Pann, cercându-mă să fac ca dânsul când oi fi pe picioarele mele. Diminețile, totdeauna la nouă ore, ieșea pe poartă cu buzunarele doldora de cărți, ca să le dea pe bani prin târg cui i se întâmpla în cale, și, măcar că uneori se-ntorcea cu toate-napoi, la două era în zețărie și corecta cu pleoapele strânse ce munciserăm noi peste zi. Uneori mă chema lângă el și-mi arăta vreun pocinog, „să știi și tu, George, când o veni vremea să fii în locul meu“, zicea, și eu mă roșeam ca sfecla, fiindcă mi se părea că-mi citește gândurile și-și râde pe-nfundate de ele. Apoi se așeza la masă. Îi plăceau supele, drese cu cașcaval tăiat mărunt, primit de la Brașov, de la Popazu, câte-o roată întreagă, alăturea de o lădiță cu cincizeci de sticle de borviz. Și vă dau cuvântul că nu l-am văzut bându-și ocaua zilnică altfel decât așa, înjumătățită cu apă, șprițer, cum se zice acum. Își turna la friptură, pe care-o voia bine rumenită, și nu o dată s-a amestecat printre slugi, la bucătărie, dându-le la o parte dacă i se părea că au întors-o prea repede sau nu i-au zdrobit de-ajuns de mult piper deasupra. Îl întindea cu degetele în lungul cărnii fără să se uite măcar, căci știa și singur unde-i mai fraged mușchiul de berbec și unde-i trebuie-ntețit gustul, picura ulei spălat cu vin alb și-l apuca iarăși în palme, domolindu-l. Nu încetam să mă minunez de îndemânarea lui și cred că-i plăcea și lui să fie văzut așa, în toiul trebii, căci începea să îngâne un fel de cântec de leagăn, ceva de demult și de altundeva, niciodată nu mi-am dat seama, și din când în când trăgea cu ochiul spre mine și-mi zicea „pe-aici nu se prea știe socoteala îmbucăturii sănătoase, mai mult ștevie pe grătar“, iar eu, nedus în lume, mă amuzam, căci mi se părea că-i numai o vorbă dintr-ale domnului Pann.
Și după ce era gata, alegea întâi rumenelile și-i punea în farfurie coconiței Catrina, care se bucura ca un copil, iar el își lua de pe jăratic partea mai grasă, tremurând încă, și-ncepea să mestece în liniște, mai luând câte-o gură din paharul lui mare de lut. La urmă, trăgea din ciubuc cât trăgea și mergea la somn, cât timp noi, ceștilalți, gustam câte ceva, eu cam fără poftă, de vreme ce mă săturasem deja din privit. Îmi stătea inima departe, la Brașov, și mintea la versurile domnului Pann, căci tare mi-ar fi plăcut să-i pot dărui soțioarei mele asemenea cuvinte frumos legate, și mă trudeam serile să le deșir pe-ale lui ca să fac șiraguri pe-ale mele. Și ori de câte când îmi aducea câte o filă sau două să le pregătesc pentru teascuri, îmi feream ochii, nu care cumva să-mi simtă patima din ei, mai ales când mă-ndemna să mai stărui asupra câte uneia, „citește-o și tu mai des, că ești tânăr căsătorit și încă…“, după care-și făcea de lucru și-nchidea ușa cancelariei. Și-atunci, știind că nu mă vede, mă-ntorceam la manuscris și mai plecam privirea la el, căutând să nu amestec literele din caștie, mai o-nălțam peste canatul ferestrei, oftând și eu după cum oftau rândurile din mâna mea:
O, vai mie, ce-o să fie!
Ce-mi dă chin neîncetat,
Pieptul parcă-mi se sfâșie
De un foc înflăcărat.
Ziua, noaptea nu-mi alină,
La dureri mari s-a întins,
Inima-mi tot des suspină,
Patimi trupul mi-a coprins.
Toamna, vifor, vânt nu-l stinge,
Cu asupră-l dogoresc,
Iarna gheț, ger nu-l învinge,
Nu-l recesc, nu-l domolesc.
Vara, pe cărbuni mă-ntinde,
Arz, mă frig și mă topesc,
Apa mai mult mă aprinde,
Nu pot să mă răcoresc.
Mă feream eu bine, așa mi se părea, dar pas de te-ascunde, căci Anton Pann vedea cu lăuntrul.
