Al Filreis, profesor la Universitatea din Pennsylvania, a redefinit în ultimele decenii modul în care literatura și, în special, poezia sunt accesate și studiate în afara spațiului academic tradițional. Utilizează tehnologiei pentru a construi punți între arhivele literare și publicul larg, punând un accent și pe conservarea sunetului și pe interpretarea colectivă a textului.
Unul dintre pilonii contriuției sale este Kelly Writers House, un hub cultural pe care l-a fondat în 1995, și care funcționează ca un spațiu de rezidență și dialog pentru comunitatea de scriitori, găzduind anual sute de evenimente și ateliere. Din acest nucleu a apărut ModPo, un curs online masiv dedicat poeziei americane moderne și contemporane.
Spre deosebire de cursurile digitale standard, ModPo se bazează pe o pedagogie a discuției libere, reușind să implice peste 150 000 de participanți într-un dialog continuu (și) despre poezia experimentală. PennSound, un alt proiect în care este prezent, reprezintă cea mai mare arhivă digitală de înregistrări audio de poezie din lume, dezvoltată împreună cu Charles Bernstein. PennSound oferă acces gratuit la mii de fișiere, subliniind importanța oralității în înțelegerea versului. Această viziune este completată de podcastul PoemTalk și de revista online Jacket2, ambele coordonate de Filreis, care analizează poezia prin prisma dezbaterii informate. Cercetarea sa teoretică, prezentă în volume precum „Counter-Revolution of the Word“, analizează contextul politic al modernismului.
Cea mai recentă carte a lui Al Filreis, The classroom and the Crowd: Poetry and the Promise of Digital Community, publicată în 2025, la Columbia University Press. Și aici, Filreis s-a concentrat pe analiza modului în care mediul digital poate crea comunități de învățare autentice. Și a reușit să transforme studiul literar într-un proces viu, bazat pe arhivă sonoră și participare publică.
Dragă Al Filreis, prin intermediul PennSound ați conservat dimensiunea sonoră a poemului. În actul lecturii, ce anume transformă vocea poetului – cu toate inflexiunile, pauzele și cadențele sale – în experiența ascultătorului? Personal, ascultându-l pe Norman Pritchard în arhivă, m-am surprins proiectând vizual jocul său lingvistic, simțindu-mă aproape ca un co-creator al unui fel de „text-imagine“.
Este important să ne amintim că prima experiență a oamenilor cu poezia a presupus cântarea sau recitarea de către poet. Citirea poemelor consemnate în scris și, ulterior, tipărite reprezintă o etapă relativ recentă în relația noastră cu poezia. PennSound ne ajută să revenim la ceva mai apropiat de o stare originară: reauzim sunetul unei voci care rostește cuvinte. Sunetul – timbrul, cadența, dar și reacția improvizată la modul în care publicul răspunde – este la fel de important ca sensul cuvintelor. Sunetul contribuie la producerea sensului. Toate acestea favorizează reorientarea atenției noastre către formele poemului și (din fericire, pentru mine) ne îndepărtează de conținut.
PennSound include și o secțiune „Cinema“, integrând dimensiunea vizuală în experiența poetică. Cum se modifică percepția noastră asupra unui autor atunci când îi putem observa gesturile? Credeți că imaginea poate „trăda“ vocea sau, dimpotrivă, că cele două se reunesc pentru a forma un document arhivistic mai complet?
O întrebare excelentă. Vizionarea unei înregistrări video a unei lecturi de poezie ne oferă încă o dimensiune. Și da, modul în care percepem un poet citindu-și propriul text poate uneori să pară în contradicție cu ceea ce am crede despre voce dacă am avea acces doar la aceasta. Este doar o complicație suplimentară. Niciun ton nu poate fi interpretat cu certitudine. Tonul este partea cea mai dificilă a interpretării.
Alături de platformele digitale, Kelly Writers House funcționează ca un fel de laborator în care poezia devine o experiență socială și senzorială distinctă. Istoria literară a fost adesea modelată în asemenea spații ale energiei intelectuale. Ce aduce acest spațiu unei comunități de scriitori?
Spațiul este esențial. Mentorul meu, regretatul Robert Lucid, mi-a spus de multe ori, pe când plănuiam să creăm o casă a scriitorilor la 3805 Locust Walk, în Philadelphia: „Arhitectura este destin“. În opinia mea, cel mai important lucru realizat de Harris & Jane Steinberg, atunci când au proiectat renovarea vechii clădiri în 1997, a fost acela de a discuta îndelung cu scriitorii, inclusiv cu studenții, care foloseau deja spațiul ca loc pentru munca lor creativă. Au ascultat oamenii vorbind despre experiența de a fi în acel spațiu. Există, fără îndoială, o poetică a spațiului.
Proiectul PoemTalk favorizează, de asemenea, o conversație deschisă, sugerând că interpretarea unui poem este un proces colectiv, aflat în permanentă mișcare. În ce măsură această polifonie critică scoate la iveală straturi ale textului pe care o lectură solitară le-ar putea rata?
Nu am structurat niciodată PoemTalk după un scenariu prestabilit. Prefer ca invitații mei să se pregătească foarte puțin sau, și mai bine, deloc. Vorbirea dezordonată (adică fără a parcurge poemul de sus în jos), reacțiile la ceea ce tocmai a spus altcineva, fără teama de digresiune – aceste aspecte ale conversației formează ceea ce numim collaborative close reading, care este întotdeauna mult mai productivă decât interpretarea oferită de un cititor solitar. Poate părea evident, dar discuțiile din PoemTalk au demonstrat că un poem ne poate conduce în direcții greu de imaginat de unul singur.
După decenii de explorare a textelor la intersecția dintre pedagogie și tehnologie, ce înseamnă astăzi „a citi“? În același timp, cum îi ghidați pe studenți către poezie într-un prezent în care atenția este fragmentată de algoritmi?
O întrebare foarte pertinentă. Premisa întrebării tale este că atenția fragmentată reprezintă întotdeauna o problemă. Eu cred contrariul. Sunt deschis la neatenție, disrupție și fragmentare. La urma urmei, majoritatea poemelor pe care le discutăm în ModPo prezintă aceste trăsături. De ce, atunci, să supunem poemele la o atenție mai susținută decât sensibilitatea și condițiile care le-au generat? Fără noile tehnologii, niciunul dintre proiectele care mă interesează – PennSound, PoemTalk, în special ModPo – nu ar fi fost posibil. ModPo are în prezent 99 000 de participanți. Discuțiile sunt un haos fabulos.
Considerați că proiectele digitale pe care le coordonați reprezintă o modalitate de a construi o memorie culturală capabilă să reziste „amneziei“ produse de fluxul rapid de informații?
În cartea mea The Classroom and the Crowd, discut această temă. Un curent numit uneori „minimalism digital“ susține încetinirea fluxului rapid pe care îl descrii. Eu sunt un maximalist digital. Să vină fluxul rapid. Gândește-te la poemul lui Emily Dickinson „The Brain within its Groove“. Ea se lasă în voia fluxului. Astfel, imaginația ei – și odată cu aceasta, poemul în sine – este cu mult mai puternică decât ar fi fost dacă i s-ar fi împotrivit. Amnezia, în acest sens, poate însemna uitarea a ceea ce tocmai ai gândit. Pentru Dickinson – și sunt de acord cu ea – este important să mergi mai departe și să „uiți“ cât de repede ideea deja învechită pe care ai avut-o mai devreme.
În contextul transformărilor politice contemporane, din ce în ce mai agresive și alienante, ce așteptări mai aveți de la limbajul poetic? Ce așteptați de la poeți?
Limbajul poetic, din motivele pe care tocmai le-am descris referindu-mă la starea de flux dickinsoniană, nu poate fi oprit. Poezia supraviețuiește majorității formelor de alienare politică. În parte, acest lucru ține de marginalitatea presupusă a activității poetice. Proza jurnalistică? Aceasta reprezintă o amenințare imediată pentru regimurile autoritare. Poezia se află mult mai jos pe lista lor.
În ce măsură proiectele tale actuale transformă critica literară într-o formă de curatoriat participativ, îndepărtând-o de rigorile analizei academice tradiționale?
În mod absolut, aș spune. Collaborative close reading are potențialul de a genera o reformă educațională de la bază. Unul dintre numeroasele exemple: sfârșitul prelegerii. Întreaga predare ar trebui să fie o colaborare de tip seminar. Resping ideea că rezultatul unui asemenea proces ar fi mai puțin riguros.
În noiembrie 2025, cartea The Classroom and the Crowd: Poetry and the Promise of Digital Community a fost publicată la Columbia University Press. În aceasta, explorezi modul în care spațiul digital a extins accesul la poezie prin ModPo, apropiindu-o de o audiență care nu mai poate fi numită „de nișă“. Ce transformări fundamentale ai observat în modul în care publicul larg s-a raportat la poezia experimentală în ultimul deceniu?
Folosesc termenul „promisiune“ în titlul cărții deoarece sunt optimist. Am văzut cum mii de oameni ajung să înțeleagă și să aprecieze ceea ce poate însemna poezia atunci când publicul ei este deschis la maximum. Și chiar mă refer la o deschidere deplină. ModPo arată ce se poate întâmpla atunci când adoptăm cea mai amplă perspectivă asupra resurselor poetice și a oamenilor. Nu a existat niciodată, ipso facto, un public de nișă pentru poezie.
Ce citești acum? La ce poeți contemporani – americani sau internaționali – revii constant și ce te atrage la opera lor? Există vreo voce nouă care te-a determinat să regândești modul în care înțelegi poezia?
Citesc zecile și sutele de poeme pe care participanții ModPo din întreaga lume mi le trimit. Uneori poate fi copleșitor. Primesc exemplare ale noilor cărți scrise de ei. Primesc pe e-mail poeme abia scrise. Citesc cât de multe dintre aceste texte pot. Aceștia sunt poeții noi care mă interesează cel mai mult, deoarece, printre altele, sugerează continuu că lumea poeziei este la fel de vastă ca lumea însăși.
Foto © Eric Sucar
