„Sergheici își amintea un vis îndepărtat din primăvara anului 2014, când la ferestrele din Mala Starohradivka încă mai ardea lumina, iar alături deja bubuiau exploziile. Visase că era mic, desculț, alerga spre casă pe un câmp arat. Și din spate îl lovea un vânt cu ploaie, deasupra erau nori grei și cineva, de sus, îi gonea când cu tunete, când cu fulgere. Și uite, alerga el așa pe câmpul arat și semănat, picioarele intrau în noroi, dar frica ajuta tălpile să iasă din pământ, să se salveze. (…) Și uite, privește din nou în față, spre satul său, și vede că alte explozii de foc, care nu semănau deloc cu fulgerele, aruncau în fața lui pământul spre cer.“ (p. 225)
În Albinele gri, Andrei Kurkov surprinde un episod din Războiul Ruso-Ucrainean ce continuă și astăzi. Așa cum spune autorul cărții într-un recent interviu, „Doriți să aflați mai multe despre misteriosul suflet rus – citiți! În locul vostru, aș citi despre Ucraina. Despre Rusia toți știu deja foarte multe. E timpul să aflați lucruri despre istoria și cultura Ucrainei, despre viața și părerile cetățenilor ucraineni de diferite etnii, despre visurile lor, a căror realizare depinde și de voi, cetățeni ai Uniunii Europene și ai lumii democratice“.
„A te solidariza cu Ucraina, înseamnă și să-l citești pe Kurkov, să apreciezi farmecul umorului său, umanitatea lui profundă și pofta de viață care caracterizează spiritul ucrainean. Andrei Kurkov este un adevărat maestru al detaliilor, iar personajele sale par sculptate din însăşi materia vieții.“ (L’Observateur)
„Nu mai scriu deloc ficțiune de când a început războiul“, mărturisea scriitorul în 2018, după ce a publicat Albinele gri. La acel moment nu i-ar fi trecut prin minte că romanul său va rămâne actual și în 2026…
Născut la Sankt Petersburg în 1961, Andrei Kurkov se consideră european, cetăţean al Ucrainei şi scriitor ucrainean de origine rusă. În Rusia însă, unde oficialitățile îl numesc „naționalist ucrainean“ și „trădător“, are interdicție de publicare.
A devenit cunoscut mai întâi ca scenarist (la studioul de film A. Dovjenko), apoi ca jurnalist și abia după aceea ca scriitor. Primul său roman, Moartea pinguinului (1991), a apărut la două săptămâni după căderea comunismului. Au urmat Lăptarul de la miezul nopţii şi Grădinarul din Oceakov, volume ce i-au adus consacrarea. Deși nu poate fi subsumată vreunui gen anume, scriitura lor conține elemente de distopie, thriller și policier. Autorul vorbește în numele unei Ucraine independente, avertizând: „Europei ar trebui să-i fie mai frică de Putin decât de un război nuclear“.
„Frica e o treabă nevăzută, rafinată și diferită. E ca un virus și ca o bacterie. Poate fi inspirată pe calea aerului, poți s-o bei din întâmplare cu apă sau vodcă, poți s-o primești și prin urechi, prin auz, și foarte sigur poți s-o vezi așa de clar cu ochii, încât în ochi reflexia ei rămâne și atunci când frica a dispărut deja.“ (p. 49)
Sub semnul fricii începe să se deruleze și povestea lui Serghei Sergheici, un apicultor din Donbas care rămâne în Mala Starohradivka după ce restul sătenilor se refugiază, devenind un „locuitor al războiului“. Satul din zona gri, teritoriu aflat la granița incertă dintre forțele ucrainene și cele separatiste, are doar două străzi (în afara străduței Miciurin, ce nu merită menționată). Pe strada Lenin stă Sergheici, iar pe Șevcenko locuiește Pașka, „dușmanul său din copilărie“.
„La ei, în Mala Starohradivka, nu mai rămăsese niciun suflet viu, în afară de el și de Pașka. Nici câini nu sunt, și pisicile au dispărut. Șoareci și șobolani probabil că există undeva, se ascund, dar ei duc viața lor, ca și natura. Fie că e omul, fie că nu e, ei oricum vor supraviețui. Câinilor și pisicilor le e greu fără om. Iar caprele, porcii și găinile nici nu pot trăi!“ (p. 51)
În satul pustiu din mijlocul unui teritoriu al nimănui, Sergheici își construiește un simulacru de rutină, în care frica devine obișnuință, iar lipsurile starea firească. O viață trăită la limita între dramatic și absurd, cu nopți bântuite de vise din trecut și coșmaruri ce nu pălesc în lumina zilei.
Pe cele trei străzi brăzdate de craterele proiectilelor, prin curțile și casele goale – pe ușile cărora a rămas scris cu vopsea neagră proprietarii trăiesc, ca un avertisment care să țină jefuitorii departe sau, poate, promisiunea unei tot mai improbabile întoarceri –, timpul curge altfel. Prezentul își pierde contururile, se dizolvă în imagini în care trecutul e încă viu, în care viitorul nu e decât o palidă licărire la capătul unui tunel întunecat.
În contrast cu bubuitul tunurilor dintr-un război aflat niciodată prea departe, liniștea din Albinele gri pare materială. „Puteai s-o mângâi, ca pe un câine sau pe o pisică, era caldă și se gudura pe lângă apicultor, de parcă i-ar fi cerut să se implice, să-i aprecieze viața, sunetele ei.“ (p. 199). Formulării „…era o liniște așa de mare, care te apuca de suflet cu mâinile ei reci și nu-ți dădea drumul multă vreme“ sau celei în care „liniștea aceea era grea, parcă era din fontă“, i se adaugă una final-explicativă: „După nopțile în care se auzeau salvele de tun, liniștea aceasta apăsa așa de tare, de parcă avea în spate un sac de cărbuni.“
Într-o iarnă ce pare fără de sfârșit, orele și zilele își pierd semnificația, existența urmează ritmurile firești ale naturii – zi și noapte, iarnă și dezgheț, esențială fiind numai hibernarea netulburată de explozii sau dezmorțirea albinelor. Ele sunt ancora care îl leagă pe păzitorul lor de viață, îl fac să păstreze cel mai de preț dintre sentimentele umane, speranța. „La primăvară totul o să se schimbe, natura se va trezi, păsările o să cânte mai tare decât tunurile“, e gândul cu care se culcă seara, cel cu care se trezește dimineața.
Noaptea visează despre ce a fost, ziua răsfoiește albume cu fotografii în care apare soția lui Vitalina, ce îl părăsise cu ani în urmă, luând-o cu ea și pe fetița lor. Când rămâne fără mâncare, se aventurează într-o călătorie primejdioasă până în satul vecin, unde schimbă borcane cu miere pe ouă și slănină.
Telefoanele nu merg, iar fără curent, televizorul e doar o mobilă. Sergheici trăiește într-o stare suspendată, ca o nefirească criogenie. Totuși, din când în când se întâmplă mici miracole, ca atunci când telefonul începe să sune din senin sau ca ziua de 1 martie, când este armistițiu poștal, iar celor din satele din zona gri, atâția câți au mai rămas, li se aduce poșta. Sergheici își întreține cu greu iluzia firescului, care nu-l convinge, așa cum focul nu-l încălzește. Duce un simulacru de existență, compusă din gesturi intrate în reflex, o viață mimată, în care singurătatea devine obișnuință, iar umorul negru o formă de supraviețuire.
Prima jumătate a romanului are o atmosferă statică și tensionată, amintind de perpetua amânare a unui deznodământ previzibil, ca în Deșertul tătarilor a lui Dino Buzzati. Numai că protagoniștii din Albinele gri nu așteaptă vreo armată invadatoare, ci pacea, întoarcerea la viața dinainte.
Primăvara, Serghei Sergheici încarcă stupii în remorcă și pleacă cu rabla lui de mașină din Mala Starohradivka. Ritmul narativ al romanului se schimbă, urmează o adevărată epopee în căutarea unui loc paradisiac, unde albinele să polenizeze în pace. Drumurile îl poartă pe acest Ulise, fost locuitor al războiului, printr-un teritoriu necunoscut și adesea ostil, întâi în regiunea Zaporoje, apoi în Crimeea, în sătucul Kuibîșevo, unde locuia Ahtem Mustafaev, apicultor ca și el. Dar liniștea din însorita și fertila Crimee se dovedește înșelătoare. Ahtem fusese răpit de cazaci, apoi ucis, umbra nenorocirii se întinde și aici, probabil a ajuns pretutindeni pe acest pământ.
„A doua parte a romanului este, într-un anumit fel, un rămas-bun adresat Crimeii care s-ar putea să nu mai existe niciodată. Nu știu când sau dacă mă voi întoarce în estul Ucrainei, nici când se va sfârși războiul. Dar sper sincer să îi lase în pace pe locuitorii zonei gri, astfel încât mierea făcută de albinele din Donbas să nu mai aibă parfumul amar al prafului de pușcă“, scrie Andrei Kurkov în prefața pentru ediția din 2020 a romanului.
Finalul îl surprinde pe Sergheici în camionul său cu geamurile sparte, revenind în satul abandonat, unde totuși îl așteaptă cineva, un fost dușman devenit singurul lui prieten, și în care firul întrerupt al vieții se poate reînnoda.
„Pentru mine“, mărturisește Andrei Kurkov, „este foarte importantă muzica textului, pentru că mi-am scris multe romane ascultând bucăți clasice… Caut muzica. Cea pe care mi-o imaginez aș vrea s-o găsesc în text, în spatele cuvintelor“.
În Albinele gri muzica ce răzbate e vibrația tăcerii, o liniște care se aude când amuțesc tunurile, atât de puternică încât te asurzește, atât de profundă încât te poți înveli în ea ca într-o iluzie frumoasă. În clipele acelea de răgaz înșelător, singurele sunete rămase pe lume par a fi zumzetul albinelor și torsul motorului mașinii hârbuite ce le poartă pe șosele și drumuri de țară.
La volan, în spatele restului de parbriz, un apicultor merge tot mai departe, el și abinele lui iubitoare de pace, cavaler modern în căutarea unui altfel de Sfânt Graal, cel al normalității.
