Scriitoarea cehă Alena Mornštajnová a devenit cunoscută internațional pentru romanul Hana, roman ce surprinde două tragedii care lovesc orașul Meziříčí, Holocaustul și epidemia de tifos din 1954. În mijlocul tuturor acestor evenimente tragice se regăsesc două femei, Hana și Mira, mătușă și nepoată, care pierd totul și învață împreună să meargă mai departe. Alena Mornštajnová și-a prezentat cartea cititorilor români într-un turneu care a adus-o și la ediția din 2024 a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, acolo unde am stat de vorbă cu ea despre cărțile și personajele sale.
Înainte de Hana, cartea prin care publicul român a făcut cunoștință cu scrisul tău, ai mai publicat două romane. Cum te-ai apucat de scris ficțiune?
Este o întrebare foarte interesantă, mai ales că nu am putut răspunde atunci când am fost întrebată pentru prima dată dacă știu când mi-am dat seama că vreau să fiu scriitoare. Nu îmi aduc aminte. Mereu mi-am dorit să fiu scriitoare, nu pot spune dacă există un moment concret în care am luat hotărârea asta. Dar drumul meu către scris a fost destul de lung, deoarece în timpul comunismului nu am putut să urmez cursuri universitare, așa că m-am căsătorit și am făcut doi copii. Am început să studiez ca mamă tânără după Revoluția din 1989. În același timp, predam engleza la un gimnaziu și chiar am început să traduc, deci eram foarte ocupată. În anul 2000, mi-am dat seama că este timpul să-mi îndeplinesc visurile și să încep să scriu. Mi-a luat însă zece ani până să termin primul roman. Două au fost motivele acestei întârzieri. Primul, eram prea ocupată. Scriam doar în weekend sau în vacanțe. Al doilea motiv – îmi era foarte greu să scriu. În prima zi după ce am luat hotărârea să scriu, am dus la capăt doar două propoziții. Prima dintre ele era „Numele meu este Aneška“, iar a doua, „Numele mamei mele este Alžběta“. Când am terminat, eram epuizată. În acea zi mi-am dat seama că trebuie să mă hotărăsc dacă chiar vreau să învăț să scriu pentru că eu vedeam imaginile, dar nu puteam să le transform în cuvinte. Asta era mare mea problemă. Dar eu sunt o luptătoare, astfel încât am decis să învăț să scriu cu adevărat și așa am început să lucrez la prima mea carte, Slepá mapa, care a fost publicată în 2013. De atunci am scris șase cărți pentru adulți și pentru copii.
E mai dificil să scrii pentru adulți sau pentru copii?
Greu de zis. Îmi place să scriu cărți pentru copii. Pot să pun mai multă fantezie aici, așa că poate e mai ușor, dar trebuie să faci și în cazul acesta destul de multă cercetare. De exemplu, când scrii despre animale, trebuie să știi unde trăiesc, ce mănâncă, lucruri de genul acesta, cum e și în cazul romanelor. Editorul meu îmi spune constant că scriu fraze prea lungi, iar literatura pentru copii necesită propoziții mai scurte. Dar trebuie să spun că inițial eu nu am avut intenția să scriu cărți pentru copii. Când lucram la Hana, a trebuit să citesc multe cărți despre Holocaust și să ascult mărturiile supraviețuitorilor și am ajuns să nu pot să dorm noaptea. În timpul acelor nopți albe, am hotărât că trebuie să scriu și literatură pentru copii, într-un soi de act terapeutic, de vindecare. Cititorii mei spun că toate romanele mele au ceva tragic în ele, așa încât după fiecare roman scriu o carte pentru copii.
A scrie literatură pentru copii a fost felul tău de-a face față tuturor acestor teme grele și tragice. Cum îți alegi subiectele?
Am vrut să scriu o carte despre orașul meu natal, Valašské Meziříčí. În Hana e doar Meziříčí. E situat între două râuri, ca Mesopotamia În 1954, orașul a trecut printr-o epidemie de tifos. Știam despre asta pentru că bunica mea s-a îmbolnăvit atunci. În carte e o scenă în care Hana cade de la geamul spitalului. În realitate, asta a pățit bunica mea. A fost grav rănită, dar a supraviețuit. Când a ajuns la 80 de ani nu a mai putut merge, avea probleme cu picioarele. Părinții mei obișnuiau să spună că e din cauza epidemiei de tifos și a faptului că a căzut de la geamul spitalului. Așadar, știam despre acest eveniment, dar cei din generația mea nu auziseră de epidemie. Am vrut să le aduc aminte despre tifos, nu doar lor, ci tuturor oamenilor din Cehia. Așa m-am hotărât să scriu o carte despre o epidemie de tifos. Și când ai un subiect, trebuie să construiești o poveste. Fiind interesată de relații și de familii, am decis să construiesc o poveste despre două femei diferite, care trebuie să învețe cum să trăiască împreună. Una dintre ele este Mira, o fetiță care și-a pierdut familia în epidemie, iar cealaltă este mătușa sa, care e destul de ciudată. La început, nu știam de ce ar fi ciudată. Căutam un motiv pentru asta. Atunci când lucrezi la o carte, trebuie să faci și cercetare. Trebuie să afli mai multe despre oraș, cum arăta în anii ’50 sau despre boala care te interesează. Așa am aflat că în orașul nostru a existat o comunitate evreiască care a dispărut. Am decis că familia despre care urma să scriu va fi una evreiască, precum și că elementul care a schimbat-o pe Hana va fi experiența lagărelor de concentrare. Dar nu am vrut să fac o carte despre Holocaust, așa încât doar în ultima parte a cărții vorbesc despre asta. Când scrii însă, povestea se mai schimbă și îți vin tot felul de idei. Am realizat că Hana are nevoie de o voce proprie ca să-și spună povestea. În cele din urmă, o treime din carte a ajuns să fie despre destinul Hanei.
Ai spus că nu ai vrut să scrii neapărat o poveste despre Holocaust, deși această tragedie planează asupra universului ficțional. Când lucrai la Hana simțeai presiunea valului de ficțiune care tematizează tragedia aceasta și care a devenit foarte puternic pe piața editorială occidentală din ultimii 10 ani, în care s-au publicat și multe cărți superficiale, scrise după formulă?
Nu am simțit așa ceva, pentru că atunci când m-am apucat eu să scriu cartea nu exista acest val de literatură despre Holocaust. În Cehia, Hana e printre primele cărți de acest tip. Nu citisem alte romane cu această temă.
Ai pus tu presiune pe alți scriitori.
Sper.
În timp ce citeam prima parte a romanului, m-am gândit că partea aceasta este despre epidemia noastră, prin care am trecut acum câțiva ani. Mi s-a părut că ai surprins foarte bine tot ce înseamnă o epidemie și felul în care o comunitate este afectată de o boală contagioasă, că nu are cum să nu fie despre Covid. Nu mă gândisem să caut anul publicării inițiale a cărții. Cum ai reușit să scrii despre toate acestea înainte de pandemie?
A fost dificil. Când construiești un personaj, cum e Mira, de exemplu, trebuie să-i trăiești viața. Mira e personajul meu preferat din tot ce am scris, pentru că e puternică, are poftă de viață. Vreau să fiu ca ea. Nu-mi doresc viața ei, doar curajul ei de a trăi. Și când creezi un personaj ca acesta, trebuie să intri în profunzimile sale și să vezi lumea prin ochii săi. În prima parte a cărții, am fost Mira, am privit totul prin ochii săi și am descris ce am văzut acolo. Asta m-a ajutat mult.
Mira e și personajul meu preferat din carte și ce apreciez la ea este felul în care inocența ei se pierde treptat, astfel încât perspectiva sa e o combinație de candoare și de maturitate. Mixul acesta vine din faptul că ziua scriai despre lucruri tragice și noaptea literatură pentru copii?
Perspectiva de care vorbești există pentru că ea relatează cele întâmplate la maturitate, când încearcă să-și aducă aminte ce s-a întâmplat. Probabil de aici vine combinația aceasta. În acest sens, pentru mine foarte importantă este coperta cărții. Ediția din Cehia este destul de diferită, cu tortul pe care ei îl mănâncă, un fundal alb și niște dungi pe deasupra. Cititorul care nu știe despre ce este cartea, descoperă treptat de ce Hana e așa de ciudată și după ce a citit cartea își dă seama de ce e un tort acolo și care e sensul dungilor. Dar când coperta trimite direct la Holocaust le răpim cititorilor aventura descoperirii… Înțeleg de ce editorii aleg o astfel de copertă, pentru că există acest val al literaturii despre Holocaust, după cum spuneai și tu, dar pentru mine nu e cea mai potrivită cheie de lectură. Hana nu e o carte despre Holocaust, ci despre sensul vieții. În ciuda tuturor greutăților, viața Hanei nu este lipsită de sens. Chiar dacă ea nu simte toate acestea, Hana are rolul ei.
Eu nu am citit romanul ca o poveste despre Holocaust, pentru că avem mai multe evenimente traumatice acolo. Hana este o carte despre cum face față o familie și o comunitate, în general, tragediilor care le lovesc. În sensul acesta, este finalul părții a treia despre cum putem să mergem mai departe și să găsim un sens al tragediei?
Cea de-a treia parte este și cea mai tristă și mai tragică din toată cartea, dar este și plină de speranță la final. Ultima parte explică multe lucruri din primele două. Nu am vrut însă ca cititorul să închidă cartea cu tristețe. Mi-am dorit ca cititorul să rămână cu speranță. Să simtă că suntem cu toții pe pământ pentru un motiv.
Licărirea aceea de speranță de la final este suficientă pentru a găsi motivația de a merge mai departe.
Exact. Romanul va fi adaptat, momentan regizorul lucrează la scenariu și avem o problemă cu acest final. Nu vrem să fie un happy end clișeic, prea dulceag. Îmi plac cărțile cu un final bun, dar nu-mi plac finalurile în general.
Mă bucur să aud că se va face un film după Hana. Cum e procesul acesta de transformare a cărții tale într-o altă formă artistică?
Îmi place mult. Toate cărțile mele există și ca audiobook. Îmi place să le ascult pentru că actorul care citește vede povestea aceasta cu alți ochi decât autorul ei. De asemenea, Hana este în curs de adaptare teatrală, se pregătesc două spectacole. Mă bucură mult toate lucrurile acestea și sunt destul de satisfăcută de rezultate. Nu încerc să-i influențez pe ceilalți artiști. Am scris o carte, dar nu știu cum se face un film, un spectacol de teatru sau un audiobook. Tot ce pot să fac este să sper că va ieși cum trebuie.
De multe ori, când ne referim la adaptări, încercăm să analizăm filmul în comparație cu cartea, nu neapărat ca un produs individual. Tu ești mulțumită de felul în care este transpusă povestea ta?
Am fost destul de mulțumită de spectacolele de teatru. Am citit și scenariul filmului, le-am cerut să schimbe câteva părți și mi se pare că acum e într-o variantă bună.
Va fi lansat anul următor?
Poate peste doi ani. Filmările sunt programate să înceapă anul următor, așa că poate peste doi ani va ieși. Regizorul pregătește proiectul acesta de cinci–șase ani.
Adaptarea cărții zice ceva despre succesul acesteia. Ce ți-a adus ție personal Hana?
Dacă mă întrebi cum s-a schimbat viața mea de când am publicat Hana, pot să-ți spun că nu mai predau, nu mai traduc, doar scriu. Hana a fost tradusă în peste 25 de limbi, așa încât călătoresc destul de mult. Și celelalte cărți ale mele au fost de asemenea traduse, mă plimb mult cu ele și povestesc despre ele. Sunt din nou destul de ocupată, îmi găsesc iar greu timp să scriu, dar îmi place mult.
Dacă tot ai pomenit de tradus, cum ți-a influențat această practică scrisul?
Mereu mi s-a părut că traducerea e o cale bună către scris. Din acest motiv m-am și apucat de tradus. Când traduci, trebuie să știi care e cel mai bun cuvânt, cum să construiești o frază, cum să lucrezi cu textul ca întreg, dar nu ai libertatea pe care o are autorul. Uneori îmi doream să modific textul, dar nu puteam. Acum, de când sunt scriitoare, sunt stăpâna propriilor mele texte și pot să fac tot ce vreau cu personajele mele. Trebuie să menționez însă că am tradus foarte multă literatură de consum, astfel încât am ajuns să urăsc să fac asta. Acum scriu literatură și sunt foarte fericită.
Imagine: VojtechVlk.com
