Alex Donovici este autorul îndrăgitei serii de cărți pentru copii Țup, printre poveștile care i-au cucerit pe copii regăsindu-se de asemenea Comoara lui Ben, Ale și sufletul cărților, Poveștile prieteniei și seria Învățătorii de Grijă. Este cel mai tradus autor român de literatură pentru copii, astfel că, în întrebările pe care i le-am adresat, am fost curioasă să aflu secrete din laboratorul creației și, mai ales, cum ia viață o poveste.
Înainte să pășim pragul către lumea pe care o făuriți în cărțile dumneavoastră, să zăbovim o clipă în culisele creației. Cum începe o poveste?
O poveste începe cu felul în care vreau să se termine. Pentru că acela este gândul primar: vreau să duc copilul ori chiar părintele acolo, să-i arăt asta, să-l învăț poate ceva ce eu am învățat deja. Da, de obicei ideea unei noi povești se naște odată cu scopul ei. Apoi nu-mi rămâne decât să inventez începutul, cuprinsul, să plăsmuiesc personajele și să „brodez“ pe parcurs. Arareori am plecat la drum având în minte cum vreau să încep și nu cum vreau să termin.
Mai mult sau mai puțin vizibil, astăzi, în filigranul cărților pentru copii se întrevede un dialog cu poveștile clasice, ale căror teme și motive sunt tot mai des revizitate în cheie modernă. Cum concepeți această raportare la literatura clasică pentru copii și noțiunea de originalitate în acest context?
Nu știu alții cum sunt, dar eu am în vene, în fibre, poveștile clasice. Chiar dacă vreau să cred despre mine că scriu modern, pentru copiii de astăzi. Am crescut citind foarte multe povești, tot ce am găsit în biblioteca de acasă și în cele școlare ori municipale din Deva, orașul în care m-am născut și am copilărit. Am iubit poveștile, mi-au salvat o parte a copilăriei. Pe atunci, anii ‛80 ai României socialiste, aveam puține jucării, dar multe cărți și mulți prieteni în spatele blocului. Așadar, e posibil să am poveștile clasice în ADN și să curgă inconștient chiar dacă eu cred că scriu contemporan. Însă în ceea ce privește originalitatea, îmi formez propriul stil. Da, încă îl formez, scriu doar de vreo șapte ani povești. Mai am un pic până la maturitatea editorială și îmi doresc să călătoresc spre ea reinventându-mă în permanență, inovând, simțindu-mă bine cu ceea ce scriu.
Piața de carte din România cuprinde un număr important de titluri semnate de autori români. Sunteți de părere că literatura pentru copii scrisă de autori români atrage altfel atenția copiilor și părinților față de cea a autorilor străini sau că una dintre ele cântărește mai greu? Cum vedeți raportul dintre cele două?
Din nefericire, literatura pentru copii de import cântărește mult mai greu pentru cititori decât ceea ce scriem noi, românii. Este mult mai promovată, mult mai bine expusă în librării, mult mai recomandată pe grupurile de carte din social media, mult mai recomandată în multe cazuri chiar și de către dascălii din școli. Cumva e de înțeles pentru librării, care recomandă în primul rând „rețete“ testate în străinătate, cărți care au deja multe tiraje vândute și o anumită faimă. Să promovezi un autor român, poate încă nu foarte cunoscut, este riscant. Bani investiți fără garanția că se vor întoarce din vânzări. Și e trist. Autorii străini cunoscuți la noi în țară au fost în primul rând susținuți în țările lor.
Sunteți, fără îndoială, unul dintre scriitorii cei mai iubiți de către copii, iar popularitatea cărților dumneavoastră a trecut și dincolo de graniță. De unde credeți că vine efectul fermecător ce îi atrage pe cei mici spre universul pe care îl creați?
Aș vrea să fie așa cum spuneți, m-aș bucura să fie așa. În primul rând, ofer o poveste doar dacă îmi place cum a ieșit. Dacă m-am simțit bine scriind-o, dacă m-am emoționat, m-am amuzat, dacă am văzut cu ochii minții ceea ce am pus în pagină. Dacă simt că mi-am atins scopul, adică dacă cred că i-am purtat spre cititori spre locul în care voiam să-i duc. Îmi place umorul, îmi plac încărcăturile emoționale, îmi place aventura și suspansul. Îmi plac personajele colorate și originale, îmi plac întorsăturile de situație și surprizele, îmi place lumina și căldura și întotdeauna vreau să ajung spre ele. Scriu pe limba copiilor de astăzi, pe înțelesul lor, aleg subiecte din lumea lor, inspirându-mă din ceea ce trăiește și gândește fiica mea, Alexandra.
Cărțile dumneavoastră au beneficiat de-a lungul timpului de contribuția mai multor ilustratori, de la Stela Damaschin-Popa la Leonid Gamarț. Care este relația pe care o aveți cu cei responsabili de transpunerea în imagini a personajelor și a întâmplărilor pe care le creați?
Pot spune fără a exagera cu ceva că am avut o relație perfectă, minunată, inspirațională cu toți cei cu care am colaborat. Sunt oameni speciali, eu i-am ales pe fiecare gândindu-mă cine este cel mai potrivit să ilustreze ceea ce scriu. Nu m-am înșelat până acum, sunt mândru de fiecare carte. Le mulțumesc acestor oameni care au acceptat să lucreze cu mine, consider că succesul acesor cărți li se datorează în egală măsură.
Poveștile cărora le-ați dat viață au o dimensiune educativă, propunând o reflecție asupra unor valori precum generozitatea, bunătatea, curajul. Cum conciliați această intenție instructivă cu explorarea liberă a imaginației în procesul scrierii unei povești?
Valorile în care cred, în care vreau să creadă copilul meu ori ceilalți copii și pe care le promovez în cărți sunt de fapt „scheletul“ poveștii. Pe care am ulterior libertatea să pun tot ceea ce vreau, ce-mi trece prin cap, ce-mi imaginez. Nu consider că mă îngrădește în vreun fel, ci doar mă provoacă, mă înspiră. Unor copii nu le poți vinde ceva „moralizator“ dacă nu este împachetat foarte interesant. Pentru că va apărea refuzul, respingerea. Lucrez de aproape douăzeci și șase de ani la Știrile Pro TV, am învățat să „vând“ povești de orice fel, să fac lumea atentă de la primele cuvinte. Altfel, schimbă canalul și nu e bine. Ori închid cartea și nu e bine.
„Într-o zi, vei fi îndeajuns de mare ca să începi din nou să citești povești.“ Sunteți de acord cu C.S. Lewis? Credeți că un adult mai poate citi cu adevărat povești?
Îi mulțumesc fetiței mele, Alexandra, pentru că datorită ei am citit din nou povești pentru câțiva ani. Au fost printre cele mai prețioase clipe trăite împreună. M-au ajutat să ne conectăm, să călătorim împreună în atâtea lumi și timpuri, mi-au permis să-mi „curăț“ mintea după zilele de muncă la știri în care adeseori văd lumea cu cel mai negru chip al ei, necenzurat. Îi mulțumesc Cristinei, soția mea, că a început să scrie povești, ea m-a inspirat să mă apuc și eu de treabă. Datorită lor am învățat să fac ceva nou, ceva ce iubesc, ceva ce m-a reinventat. Da, un adult mai poate citi povești, se mai poate bucura de ele.
Materia din care se țes poveștile e alcătuită, mai întâi de orice, din cuvinte. Cărțile pentru copii și poezia mi se par cele mai intense laboratoare de prelucrare a limbajului. Cum vă alegeți cuvintele într-o poveste? Aveți cuvinte preferate?
Nu cred că am cuvinte preferate și, așa cum am spus, prefer cuvintele simple, care însă, înșiruite bine, cu rost, pot crea imagini în mintea cititorului. Îl pot angrena în cursul poveștii, îl pun pe un făgaș. Însă da, îmi place să mă joc cu cuvintele chiar dacă nu scriu sofisticat, îmi plac comparațiile și metaforele, îmi plac să stârnesc haz. Nu mă feresc de cuvântul „pârț“, chiar dacă îi spun „norișor“. Uneori am folosit și cuvinte catalogate de unii „dure“ ori expresii folosite acum în școli. Că nu prea mai pot spune „la locurile de joacă“. Consider totuși că scriu decent, foarte decent, chiar dacă încerc să-i pregătesc pe copii pentru lumea asta, pentru situații în care se vor regăsi, pentru eventuale provocări ori probleme. Tot de la știri am învățat că un text trebuie să fie înțeles de oricine. Și așa încerc să scriu.
Cum v-ați descrie personajele? Ce au în comun și ce le desparte?
Nu cred că le desparte ceva… Ce au în comun? Nu vreau ca personajele pe care le inventez să fie șterse. Chiar dacă este vorba despre personaje secundare. Vreau ca fiecare, fie el cât de mic, să ofere ceva. Să aibă o contribuție, să însemne ceva în derularea cărții, să atragă atenția prin ceva. De fapt, stai! Privitor la ce le desparte, am cărți în care există personaje pozitive și unele negative. Firesc, sunt despărțite de rolul lor în poveste. Însă aproape întotdeauna le ofer o a doua șansă celor negative și le duc pe calea cea bună. Vezi, de exemplu, personajul Bosu’ Lăcustă din seria Țup. Ori personajele la început negative din seria Învățătorii de Grijă, am așa ceva în fiecare carte în parte.
Ce cărți pentru copii, din literatura clasică și contemporană, v-ar fi plăcut să scrieți?
În ceea ce privește scrierile clasice, pot să spun că cel mai mult am iubit la începuturi Legendele Olimpului. Aveam vreo cinci ani și un pic când am început să le citesc, și le-am tot citit. Apoi am trăit tot ce a însemnat Povești Nemuritoare ori mituri și legende românești sau ale altor popoare. Ulterior, tot în copilărie, am iubit enorm scrierile lui Dumas, Paul Feval, Karl May și Henryk Sienkiewicz. Aceștia au fost cei mai importanți autori ai copilăriei mele, mă refer la perioada de până la 12-13 ani.
Privitor la contemporani, autorul meu preferat este David Walliams. Mi-au plăcut însă mult și cărțile lui Kimberly Brubaker Bradley.
„Și culmea, erau povești adevărate, nicidecum basme sau scorneli“, suntem încredințați la capătul aventurilor din Sânziana, fata Soarelui, a treia carte din seria Învățătorii de Grijă. Ce înseamnă o poveste adevărată?
O poveste în care îți poți găsi un loc, în care te poți imagina, care poate părea plauzibilă, deși este fantastică, o poveste care te face să râzi și să plângi la un interval de câteva minute, în care regăsești situații din lumea reală, care te sprijină, te ajută, care-ți poate fi atât ancoră, dar și zmeu. Zmeu de-ăla cu sfoară, nu zmeu-zmeu din povești.
Când ia sfârșit o poveste?
O poveste bună, niciodată. Pentru că rămâi cu ea în minte și în suflet, îți amintești de ea peste ani și ani. Pe când nu mai ești copil, ci părinte. Și apoi bunic, și le-o citești nepoților tăi cu drag pentru că ai iubit-o atunci când aveai vârsta lor.
Dar ca să nu se termine, poveștile au nevoie de cititori.
Imagine reprezentativă: arhiva personală a autorului
