Alex Gâlmeanu s-a născut în 1978, la București, și a descoperit fotografia la vârsta de 14 ani, într-un context firesc pentru o familie profund legată de imagine. A crescut într-o casă cu laborator foto în pivniță, tatăl său fiind regizor de film documentar cu o carieră de peste 35 de ani, iar fratele activând în domeniul imaginii de televiziune. Ulterior, a aflat că legătura sa cu fotografia merge și mai departe în timp: în 1920, un unchi îndepărtat, Apostol Gâlmeanu, a deschis un studio foto în București.
Devine fotograf profesionist în 1998 și colaborează rapid cu aproape toate revistele glossy din România, realizând sute de materiale publicate și fotografiind majoritatea personalităților marcante ale perioadei, pentru coperte și interviuri. O componentă importantă a activității sale a fost fotografia de modă, concretizată în numeroase editoriale.
În 2002 își deschide primul studio și începe activitatea de freelancer, continuând colaborările editoriale și dezvoltând, în paralel, o puternică zonă comercială prin campanii publicitare pentru branduri locale și internaționale. De-a lungul carierei, a publicat în titluri precum The New York Times, Elle, Marie Claire, Esquire, GQ, Glamour, Harper’s Bazaar, Cosmopolitan și Men’s Health, a lucrat pentru Netflix, Sky și Canal+, iar documentarele la care a contribuit au fost distinse cu premii UCIN și Gopo.
Îl găsiți în social media unde îi puteți urmări proiectele de fotografie As I Found It, Selfie Sunday, Friday Drone Day, …and Portraits, și Wall.
Ce înseamnă pentru tine fotojurnalismul? Este ceva ce-ți propui să faci sau ceva ce ajungi să faci fără să-ți dai seama?
Sigur, la definiție, fotojurnalismul este un tip de jurnalism, context în care un fotograf se deplasează într-o zonă cu încărcătură socială, fie că este vorba de zone de conflict, momente de convulsii sociale, știri sau alte locuri ori situații cu relevanță socială, documentând momente pe care le observă și aducându-le în fața unui public relevant. Cu siguranță, în accepția mai largă, fotojurnalismul poate însemna și documentarea unei zone de lifestyle, așa numita fotografie de stradă, poate și fotografia de portret atunci când vine cu o importantă conotație socială. Teoretic, orice context social ce poate fi documentat fotografic, indiferent de natura lui, indiferent de domeniul acoperit, e de competența fotojurnalismului. Pentru mine, în acest context, fotojurnalismul e probabil cea mai elevată formă de fotografie din toate câte pot exista, asta pentru că e și cea mai apropiată formă a fotografiei de ceea ce am putea identifica drept definiția fotografiei. Fotografia este „desen cu lumină“, adică una dintre cele mai propice unelte de a documenta realitatea, spectacolul ăsta minunat al vieții, așa cum se desfășoară ea în jurul nostru.
Cum definești rolul fotojurnalistului astăzi, într-un context în care imaginea circulă rapid și poate influența profund percepția publică? A schimbat social media felul în care este perceput fotojurnalismul?
Cred că rolul fotojurnalistului nu s-a schimbat, e același încă de la începuturi. Un fotojurnalist trebuie să îmbrățișeze exercițiul obiectivității și să conștientizeze importanța acesteia. Sigur că o discuție despre adevărata obiectivitate e amplă și poate că, fără prea multe concluzii definitive, am putea să vorbim zile întregi despre cât de obiectivă este de fapt obiectivitatea, atât din prisma fotojurnalistului, cât și în general, din perspectiva umană, dar măcar atât cât poate, un fotojurnalist trebuie să aibă ținta asta în minte. Cu alte cuvinte, rolul fotojurnalistului este acela de a documenta, dar înțelegând imensa responsabilitate ce vine cu această intenție. Tocmai pentru că o fotografie, în contextul și momentul potrivit, poate influența profund percepția publică, fotojurnalistul trebuie să realizeze puterea inimaginabilă pe care trebuie să o gestioneze. Sigur că nu toate subiectele fotojurnalismului sunt din categoria celor cataclismice social, dar oricând acestea pot apărea, iar fotojurnalistul trebuie să cunoască și să gestioneze acest exercițiu al echilibrului și responsabilitatea care vine cu acesta.
Fotografiezi frecvent oameni în spațiul public, fără un acord explicit. Unde trasezi limita etică între documentare și intruziune în viața personală a subiecților?
E greu de trasat o linie și e foarte greu să le împaci pe amândouă. Întotdeauna va fi o situație conflictuală între dreptul la exprimare și dreptul la intimitate. Nici măcar din punct de vedere legal lucrurile nu sunt foarte clare, pentru că ambele drepturi trebuie să coexiste. E greu să pui o restricție ideii de fotografie de stradă. Fotograful trebuie lăsat liber să fotografieze în spațiul public exact așa cum dorește, la fel cum orice om poate avea pretenția la intimitate, chiar și când se află în public. Eu mi-am propus propriile limite, și anume să nu fac rău cuiva în mod intenționat. Nu aș publica niciodată o imagine din categoria fotografiei de stradă care să atingă demnitatea cuiva, care să fie mincinoasă, care să deformeze realitatea. În același timp, încerc să mă rețin în a avea opinii, în a judeca sau în a da chei de citire imaginilor pe care le realizez. Cu alte cuvinte, încerc, pe cât posibil, să nu fac rău cuiva, cel puțin nu intenționat, și încerc să fiu obiectiv, să realizez documente și nu opinii. Sigur că, în același timp, încerc să respect și legislația în domeniu, interpretând-o, recunosc, mai degrabă spre maximizarea ideii de liberă exprimare.
Ce te atrage la fotografia de stradă? Cum știi că un moment „merită“ să fie fotografiat? Ce cauți pe stradă, gestul, povestea, tensiunea, estetica?
Ce spuneam despre fotojurnalism pot să spun cu siguranță și despre fotografia de stradă, și anume că este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai elevate, de-a dreptul academice, forme de fotografie existente. Mi se pare că, nu doar în cazul meu, ci în cazul oricărui om care știe să țină și să utilizeze o cameră foto, există această datorie nescrisă a fotografului, cea de a documenta viața din imediata lui apropiere. E și un exercițiu de a înțelege spectacolul vieții pentru că, înainte de a fotografia și de a avea pretenția asta, trebuie să ai capacitatea de a înțelege viața în sine, de a înțelege contextul și conexiunile sociale, de a le decripta și descifra. Apoi, e și o performanță fizică, o extraordinară legătură biologică între creier și mână. Trebuie să vezi, trebuie să înțelegi și trebuie să reacționezi, uneori cu o viteză de ordinul milisecundelor, pentru a capta cea mai bună imagine (eu încă trăiesc cu regretul că, probabil, cele mai bune imagini le-am pierdut: am avut capacitatea de-a le vedea, dar nu am avut rapiditatea de a le înregistra cu aparatul foto). Nu știu exact ce anume merită fotografiat. Este genul de lucru pe care o să îl știu când o să îl văd, nici mai devreme și nici mai târziu. Nici măcar nu pot spune cu siguranță că sunt bun la asta, e un exercițiu continuu și pentru mine. Există și întrebarea asta, onestă de altfel, dacă eu sunt cel mai bun pentru a documenta momentele pe care le văd, dacă mă ridic eu la înălțimea momentelor, dacă sunt în stare să văd, dacă am capacități suficiente pentru a decripta. Tipul de fotografie de stradă pe care îl fac eu este foarte aleatoriu. Nu caut ceva anume, dar fotografiez atunci când consider că am descoperit ceva. Am o serie pe care eu o numesc „As I Found It”. Sunt poate sute de imagini în seria asta, momente care m-au impresionat atunci, pe loc, fără să le aprofundez prea mult. Sunt „întâmplări“ din imediata mea apropiere, dar nu știu dacă sunt cu adevărat importante și simt că nici nu e treaba mea să decid asta. Dacă am pozat, probabil că am avut eu un motiv, iar dacă momentul e într-adevăr important, poate că doar timpul o va spune, sau poate că va fi responsabilitatea altora să decidă. Sigur, fotografia de stradă, în general, nu trebuie să aibă o utilizare imediată, nu e o știre, nu e o informare. Poate că relevanța va apărea mult mai târziu, sau niciodată.
Cum răspunzi criticilor care susțin că fotografia de stradă poate exploata subiecții, chiar și atunci când intenția este una documentară?
Nu cred că fotografia în sine exploatează subiecții, ci oamenii exploatează subiecții, folosindu-se uneori de anumite fotografii. Trebuie să vedem lucrurile obiectiv: orice imagine este doar o sumă de pixeli adunată pe o foaie, așa cum orice pictură e o pată de ulei pe o pânză și cum orice carte e doar o pată de cerneală pe foaia albă. Tot ce ține de însemnătate se află de fapt la noi, la societate, se află în regulile și în jocul social uman. În contextul acesta, uneori, când niște fotografii sunt interpretate într-un fel sau altul, totul stă mai degrabă în intenția privitorului. Publicul alege ce vrea să vadă, iar alegerea e de cele mai multe ori subiectivă, ține de cultura locală, de repere sociale, de cutume, principii, amprente, defecte și efecte. Cu alte cuvinte, e adevărat că „frumusețea se află în ochii privitorului“. Apoi, fotografia de stradă nu exploatează ceva, ci mai degrabă privitorul o face, atât cel individual, cât și cel colectiv. Sigur că intru mai degrabă într-un teritoriu filozofic, dar am văzut des interpretări ale unor imagini care s-au situat foarte departe de intențiile autorului-fotograf.
Cum recunoști un subiect bun într-un spațiu aparent banal sau foarte aglomerat?
Nu am o rețetă anume, nici nu mi-am pus problema, dar cred că lucrurile încep întâi cu mine. Uneori se întâmplă să trec pe o stradă și să nu fotografiez nimic, alteori, după ani, revin pe strada respectivă și găsesc mii de imagini de realizat. Imaginile par că au fost dintotdeauna acolo, dar nu le-am văzut. Eu a trebuit să fiu altul și am fost cu siguranță altul când am revenit. Cred că dacă merg de la Unirea la Victoriei pe jos și nu găsesc nimic de fotografiat, e doar vina mea, în sensul că nu m-a dus mintea, nu am fost suficient de îndemânatic în a vedea și a înțelege. Nu există situația în care să nu existe subiecte. Ele sunt acolo, au fost dintotdeauna și mereu vor fi, doar că uneori sunt incapabil, în sensul că nu stăpânesc încă reperele culturale, umane sau sociale pentru a le vedea cu claritate. Lucrez la asta zi de zi, la mine, la mintea mea. Eu sunt de fapt aparatul de fotografiat și eu trebuie să mă fac „mai bun“.
Cât timp urmărești un subiect înainte să decizi dacă declanșezi sau nu?
Uneori milisecunde, uneori minute, ore, zile sau ani. Nu e niciodată clar și nu există vreo rețetă. Uneori fotografia bună se întâmplă o secundă, lucrurile se aliniază în fața ta doar o dată, o singură dată și preț de o clipă. Ai văzut, ai declanșat și gata, momentul acela nu va mai veni vreodată, astrele nu se vor mai alinia niciodată la fel, timpul și spațiul nu se vor mai suprapune așa vreodată. Alteori o fotografie bună se întâmplă foarte lent, pentru că tu ești unul din lucrurile care trebuie să se alinieze, tu cu mintea ta și puterea ta de înțelegere. În cazul acesta, treci zilnic pe lângă subiect fără să îl vezi, când, la un moment dat, se întâmplă ceva în mintea ta. Ceva a făcut ca doi neuroni să se conecteze și să îți ofere o perspectivă nouă și atunci „începi să vezi“.
Te întorci uneori în aceleași locuri sau la aceiași oameni, așteptând ca lucrurile să se întâmple?
Da, se întâmplă des asta. Cred că revenirea la subiect e ceva foarte interesant ca exercițiu, mai ales în contextul de mai sus în care, uman vorbind, când te reîntorci ești un pic altul, poate mai bogat cultural, poate mai stabil emoțional.
Ce rol joacă intuiția în alegerea subiectelor, comparativ cu experiența și analiza?
Dacăvedem intuiția ca pe ceea ce este de fapt, o vedem de-a dreptul sinonimă cu experiența și analiza. Intuiția este capacitatea de a ajunge rapid la o concluzie sau la o direcție de acțiune fără să poți explica imediat, pas cu pas, raționamentul. Practic, ea este o „judecată rapidă“ care apare din combinarea experienței, memoriei, recunoașterii de tipare și a unor semnale subtile pe care creierul le procesează în fundal. Cu alte cuvinte, nu există intuiție fără experiență și analiză. Cred că ele merg mână în mână și reprezintă instrumentele necesare oricărui fotograf. Aș spune că ar fi ideal să apelez la fiecare dintre ele.
Există teme sau tipologii de oameni care te caută constant, chiar și fără să-ți propui asta?
Da, cu siguranță, asta pentru că eu sunt suma influențelor și căutărilor mele. E clar că am și voi avea întotdeauna niște aplecări către anumite subiecte. Îmi place să cred, dacă revenim la fotografia de stradă, că am tendința să tratez subiectele într-un mod amuzant și optimist. Puține dintre fotografiile mele sunt cu adevărat dramatice. Mă regăsesc în a vedea interesantul în banal, mă regăsesc în optimism și în situații mai degrabă surprinzător de amuzante.
Cum știi când să renunți la un subiect care pare promițător, dar nu se leagă vizual sau narativ?
Cred că uneori nu înțeleg subiectul, cred că ăsta este de fapt pragul. Îmi e foarte greu să fotografiez ceva ce nu înțeleg. Prefer să mă retrag, să mă documentez, să înțeleg și apoi să fotografiez. Nu cred că poți obține o fotografie bună într-un context despre care habar nu ai nimic, poate doar din noroc sau accident fericit, dar nu din știință.
Simți că social media îți influențează felul în care fotografiezi, chiar și inconștient? Crezi că algoritmii favorizează un anumit tip de imagine? Ce se pierde și ce se câștigă din această dinamică?
Da, din păcate există tentația asta și mă lupt cu ea. Adică, inevitabil, mi-aș dori un public cât mai numeros, o audiență cât mai amplă pentru fotografiile mele, iar în contextul acesta, dacă m-aș lupta cu algoritmii, lucrurile ar fi mai degrabă nedrepte. Înțeleg să fiu pe placul publicului, chiar dacă și acest lucru mi se pare cumva nepotrivit, dar să fiu pe placul unui algoritm mi se pare de-a dreptul inadmisibil. Social media a adus mult fotografiei, niciodată fotografia nu s-ar fi dezvoltat atât de mult precum a făcut-o în ultimul deceniu fără social media, dar uite că social media îi ia și ceva fotografiei. Așa cum social media a dus fotografia pe culmi inimaginabile, așa poate să o facă și să dispară întru totul, există pericolul ăsta. Eu încerc, pe cât posibil, să fiu eu. Să nu lucrez pentru și cu algoritmi, ci pentru și cu oameni. Vom vedea.
Cum vezi diferența dintre o fotografie care funcționează bine pe Instagram și una care funcționează într-un context jurnalistic sau expozițional?
Sunt medii diferite de publicare, care uneori coincid în cauză și efect, iar alteori se despart dramatic. Nu știu să stabilesc niște reguli sau să dau rețete, pentru că m-am întâlnit cu fotografii bune la toate, dar și cu imagini care ar fi stat în picioare doar în cadrul strict al unuia dintre medii. Totuși, cred că nu trebuie vreodată să facem confuzia că Instagram ar fi presă sau sală de expoziție. Sigur că pare că e un pic din toate, dar în realitate nu e așa. Cumva, în noul context al imaginilor generate artificial, e mult mai evident că apele sunt de fapt separate, iar fiecare mediu are sensul lui.
Crezi că consumul rapid de imagini afectează capacitatea publicului de a citi o fotografie în profunzime? Mai poate fotografia să șocheze, să emoționeze sau să schimbe ceva într-un feed saturat de imagini?
Contextul este totul în aceste cazuri. Sigur că suntem saturați de imagini, dar suntem în aceeași măsură saturați și de cuvinte și nu se pune problema că, într-o astfel de saturație, cuvântul nu mai poate șoca, emoționa sau schimba ceva. Asta se întâmplă pentru că noi vedem mai degrabă artă în fotografie și mai puțin capacitatea ei de a comunica. Așa cum, atunci când vine vorba de limbaj, de cuvinte, identificăm un vocabular pe care îl folosim în comunicare, asta se întâmplă și în contextul fotografiei. Există și aici un limbaj vizual, precum și un vast vocabular. Avantajul fotografiei nu este doar că e un limbaj ca oricare altul, ci că e un limbaj universal, valabil oriunde pe planetă și pentru oricine. O imagine nu are nevoie de traducere. Sigur, uneori are nevoie de context, dar de traducere nu, iar asta este foarte important. Adică, în așa fel încât să îți răspund și la întrebare, indiferent cât de mult va fi lumea saturată de imagini, întotdeauna va fi loc de emoție și mereu fotografia va avea capacitatea de a schimba ceva.
Ai început cu fotografia pe film și ți-ai developat pozele în propria cameră obscură. Cum ți-a format acest proces privirea și răbdarea ca fotograf?
Eu fac fotografie din 1992, de pe vremea când nu existau aparate de fotografiat digitale. O mare parte din cariera mea am lucrat pe film, nu doar pentru mine, ci și pentru toate publicațiile, sau pentru toate proiectele în care am fost implicat pânăsă zicem, în 2004-2006, când treptat am trecut pe aparatură digitală. Nici măcar nu am trecut de drag pe digital, ci pentru că m-a forțat industria, nu am avut de ales. Așadar, începutul despre care vorbești este de fapt o reîntoarcere la origini. Mereu mi-a plăcut filmul, mi-au plăcut procesul și responsabilitatea tehnică pe care o implică atuncicând lucrez cu el. Filmul educă un fotograf. Faptul că există un cost per cadru, faptul că e nevoie de o anumită rigoare tehnică și faptul că feedbackul nu este imediat îl fac pe fotograf să gândească mai mult și să declanșeze mai puțin, lucru care este ideal în meseria asta, pentru că cele mai bune imagini se fac întâi cu capul, apoi cu aparatul foto. Ideal e ca fotograful să aibă capacitatea de a „gândi“ imaginile înainte ca ele să se întâmple, iar apăsatul pe butonul de declanșare să fie o „trivialitate“, o ultimă etapă, cea mai banală dintre toate etapele unei fotografii bune.
Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat odată cu trecerea la digital?
Pe lângă rapiditate, costuri și feedback imediat, cred că digitalul l-a ajutat pe fotograf să cucerească teritorii de necucerit pe film. De exemplu, mă gândesc la zona de low light pe care nu prea o putea accesa pe film. Am văzut fotografii de fotojurnalism fabuloase realizate la lumina unei lumânări sau la lumina lunii, context imposibil (sau foarte greu) de atins pe film. Poate că digitalul a ajutat și la naturalețea sau firescul unor imagini, în sensul că fotograful a avut loc și spațiu de experiment, a avut șansa de a fotografia mai mult, de a sta mai mult pe subiect, de a încerca variante, de a explora. Lumea filmului e de fapt o lume plină de restricții, în comparație cu digitalul, iar asta nu e rău, pentru că de aici vine creativitatea. Pe film trebuie să te descurci cu puțin, să înțelegi piedici și praguri peste care nu poți trece cu ușurință, ci cu creativitate sau cu soluții inedite.
Te-a schimbat digitalul ca fotograf în felul în care alegi momentul, editezi sau îți construiești poveștile?
Da, cu siguranță. De exemplu, mi-a dat posibilitatea să am mereu un aparat de fotografiat la mine și să îl folosesc mai mereu. Pe film nu mi-aș fi permis o abordare similară, pentru că nu aș fi reușit să acopăr costurile. Îmi place ideea asta de a fotografia viața, cumva aleatoriu, fără prea multe gânduri și responsabilități, dar îmi place venind din zona filmului, fiind educat „pe film“. De exemplu, nu pot spune că o parte dintre colegii mei mai tineri, care și-au desfășurat activitatea exclusiv pe digital, chiar se bucură de fotografie, fie și digitală. Nu cred că poți avea aceleași repere, că poți să „dansezi“ cu aceeași grație pe scena fotografiei, fără să fi venit „din film“.
Mai simți nevoia, din când în când, de lentoarea și ritualul filmului sau digitalul a devenit limbajul tău natural?
Da, bineînțeles, nici măcar nu am renunțat la film, chiar dacă mai trag așa doar pentru mine. Sigur că, din punct de vedere comercial, sunt în zona digitală cu totul, dar nu pentru că vreau eu asta, ci pentru că așa o cere piața. Totuși, trag des pe film, o fac pentru mine și pentru o rubrică specială pe care o țin – găsesc asta ironic –, pe Instagram.
Foto © Alex Gâlmeanu
