Alex Moldovan, absolvent de filosofie și autor de cărți pentru copii, s-a născut și trăiește la Cluj-Napoca. A debutat în 2014 cu volumul Olguța și un bunic de milioane, apărut la Editura Arthur. Succesul cărții l-a transformat într-un scriitor foarte iubit de copii și l-a determinat să continue poveștile despre Olguța, din care acum este în curs de apariție al patrulea volum. Atunci când nu scrie, sigur îl găsești prin școli, unde merge să se întâlnească cu cititorii săi, sau postează recomandări de lectură pe contul său de TikTok, unde are deja 7 000 de abonați. Nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, fără a se teme că-i va enerva pe adulți, însă o face cu seninătate, bonomie și umor. Și crede că onestitatea cu care își tratează cititorii l-a făcut să aibă succes.
Ai debutat în anul 2014 cu Olguța și un bunic de milioane într-un moment în care nu prea erau multe de spus despre literatura română contemporană pentru copii. Cum arăta la acea vreme domeniul/peisajul? Îți amintești?
Îmi amintesc perfect. Era un peisaj arid, în sensul că 90% dintre cărți erau traduceri, în principal din engleză. Editurile se fereau să publice autori români, probabil considerându-i insuficient de valoroși sau de vandabili. Între timp, editurile și-au schimbat atitudinea, încercând să atragă cât mai mulți scriitori și cititori în zona aceasta. Au apărut burse de creație, revistele își deschid paginile recenziilor de cărți pentru copii, iar de anul acesta avem Premiile Cărturino, oferite de lanțul de librării Cărturești, care vor răsplăti, sper eu mulți ani de acum înainte, munca scriitorilor și ilustratorilor români. Sunt mici pași spre normalizare, sper să urmeze și alții.
Cum a fost receptată Olguța? Te-a surprins valul de entuziasm cu care a fost primită? Și din ce motiv crezi că s-a întâmplat asta?
Cred că a fost o surpriză pentru toată lumea. Probabil ține de felul în care am ales să-i tratez pe copii: cu onestitate. Nu încerc să-i păcălesc, să le vând gogoși, așa cum nu-mi place să le dau sfaturi sau să le țin lecții. Încerc să le vorbesc fără fandoseli, ca unor egali. Poate ai observat cum se raportează mulți adulți la copii. Fie îi privesc de sus, luându-i de proști, fie sunt mieroși, luându-i de proști incapabili de nuanțe. Simți asta în tonul vocii. În ambele cazuri e un comportament fals, prefăcut. E o judecată care li se aplică și scriitorilor de cărți pentru copii. E.B. White are unul dintre cele mai faine statementuri literare pe care le-am citit: „Anyone who writes down to children is simply wasting his time. You have to write up, not down“. Asta cu atât mai mult cu cât destui autori scriu cărți pentru copii destinate părinților, nu copiilor, pentru că, nu-i așa, ei sunt cei care le cumpără. Așa că se folosesc de toate tertipurile posibile pentru a le ajunge acestora la suflet. Așa cum n-aș vrea să văd o școală croită după chipul și asemănarea părinților, n-aș vrea să citesc nici literatură pentru copii sub forma manualelor de bună purtare sau a cărților de dezvoltare personală. Detest direcția asta. Orice părinte enervat de o carte de-ale mele înseamnă un cititor-copil în plus. Eu scriu pentru copii, nu pentru adulți. De la început mi-am propus să scriu niște cărți pe care mi-ar fi plăcut să le citesc la vârsta lor. Până la urmă, copiii trebuie să aibă ultimul cuvânt, nu criticii și nici părinții, și asta e tot ce contează.
Olguța a ajuns acum la al treilea volum publicat, al patrulea în curs de apariție. Ai ales ca protagonist o fată. N-ar fi fost mai simplu să scrii din perspectiva unui băiat?
Tocmai, că ar fi fost prea simplu. Ce să zic, îmi place să-mi complic viața.
Când ai terminat primul volum aveai în minte o continuare? O să te oprești la un moment dat din scris despre ea?
Da, am sperat că va fi o serie, deși n-aveam certitudinea că va fi publicat. Cartea asta a avut un destin sinuos. Am scris-o după ce editura Arthur a inițiat Trofeul Arthur, un concurs de manuscrise destinat scriitorilor și ilustratorilor români. Am participat plin de speranță la ediția din 2014, iar când s-au publicat rezultatele am fost devastat. Nu doar că nu câștigasem trofeul, dar nu câștigasem nici măcar premiul pentru categoria de vârstă la care participasem. A trebuit să treacă un an până când editura a decis totuși s-o publice și încă unul până să și apară. Iar de acolo lucrurile s-au întâmplat oarecum de la sine. De încheiat o s-o închei când o să mă plictisesc de ea, pentru că atunci cu siguranță și cititorii se vor plictisi. Sper să pun capăt poveștii după volumul al cincilea. Nu poți reîncălzi aceeași ciorbă de multe ori și, în plus, am alte proiecte la care lucrez.
„Olguța“ a devenit și piesă de teatru. Ce a presupus pentru tine dramatizarea sa și cum ți se pare spectacolul?
Inițiativa i-a aparținut prietenei și regizoarei Delia Gavlițchi, care m-a bătut la cap mult timp să facem din „Olguța“ o piesă de teatru. Pentru mine a fost o muncă de-a dreptul colosală. Am rescris practic cartea, condensând-o în trei tablouri și adaptând-o la un nou spațiu. Delia a avut o idee de milioane. De ce să creăm niște decoruri și o scenografie întreagă pentru o piesă care se desfășoară în Cluj, când locuim în Cluj? Așa că a gândit o piesă itinerantă. Actorii se plimbă prin centrul orașului, iar publicul îi urmează peste tot, ascultând la căști fragmente preînregistrate pe care le accesează scanând un cod QR. Mi se pare că a ieșit super. Și, spre bucuria mea, toate reprezentațiile de până acum au fost sold-out. E cea de-a doua dramatizare a unei cărți scrise de mine, după „Băiețelul care se putea mușca de nas“, care s-a jucat la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea, în regia Selmei Dragoș.
Al patrulea volum e în curs de apariție. Ne spui ceva despre el?
Nope. Doar că se numește Olguța și aventura din Orient Express, că e ilustrat de același József Vass care a ilustrat și celelalte volume și că va apărea la Editura Arthur, ca restul volumelor, cel mai probabil în luna mai, la Bookfest.
Ești foarte atent la recenziile pe care le fac cititorii cărților tale. Care a fost cea mai amuzantă, cea mai aberantă, și care cea mai emoționantă?
Recenziile încep de la „Cea mai bună carte ever!!!“, „Olguța îi modelu meu în viață“, trec prin „O carte foarte frumoasă care te ține în suspans și urmărește aventurile unei fete normale la început“, și ajung la „Mă simt prost că dau acestei cărți două stele, când autorul e pe aici, și pare un tip simpatic“, „Pot spune ca mi s-a părut destul de dubioasă. Singurul lucru care chiar mi-a plăcut este că a fost amuzantă. Cam atât“, „Cartea a fost pur și simplu teribilă. Olguța este o copilă nesimțită și narcisistă de 12 ani care se crede mai bună ca toată lumea“. O elevă din Bistrița m-a rugat de curând să-i răspund la câteva întrebări, justificându-și alegerea așa: „V-am ales pe dumneavoastră deoarece mi-ați arătat că fiecare carte este la rândul ei o vietate“. Ce frumos, nu? Mă amuză cei cărora nu le vine să creadă că sunt autor român și mai ales că sunt viu. Pentru mulți, scriitorii sunt morți, sunt niște portrete alb-negru din manualul de română sau atârnate în sălile de clasă. Însă cele mai emoționante sunt mărturisirile copiilor cum că au început să citească datorită uneia dintre cărțile mele. Puține lucruri se pot compara cu asta.
Mergi foarte des în școli, te întâlnești cu cititorii cărților tale. De ce o faci?
Pentru că mi se pare vital să-mi cunosc publicul. Cititorii tineri diferă de cei maturi și n-ai cum să-i cunoști decât petrecând timp cu ei. Nu merg niciodată cu un discurs dinainte pregătit și asta din două motive: n-aș ști să-l fac și nu mi-ar plăcea. Întâlnirile sunt interactive, sub forma unor sesiuni de întrebări și răspunsuri. Adică îi rog să-mi pună întrebări despre citit, scris sau despre orice au chef – despre viață, în general. Și cu cât sunt mai trăsnite întrebările, cu atât sunt mai trăsnite și răspunsurile. Asta mi se pare cea mai potrivită formulă, pentru că așa nu mă plictisesc nici eu, nu se plictisesc nici ei. La început, unii sunt reticenți, cum e și normal. Nici mie nu mi-ar fi plăcut să vină încă un adult care să-mi vorbească o oră decât dacă asta m-ar fi scăpat de o oră de mate, franceză sau chimie. Dar până la urmă ne înțelegem și iese bine. Pe de altă parte, ies încărcat de energie de la întâlnirile astea. Sigur, mie mi-e ușor să mă întâlnesc din când în când cu niște elevi plictisiți de rutina zilnică. Dacă ne-am vedea mai des, elementul de noutate ar dispărea, iar pacea dintre noi s-ar strica. E ciudat, dacă stai să te gândești: nu mi-a plăcut niciodată școala și m-am străduit să mă țin cât mai departe de ea. Dar karma is a bitch, right? Ăsta o fi blestemul meu, să ajung să-mi petrec atâta timp în școala pe care am detestat-o din toată inima.
Ce te întreabă de regulă copiii cu care te întâlnești? Te inspiri din întrebările lor pentru povestirile tale?
„De unde vă vine inspirația?“, „Există Olguța în realitate?“, „Când ați început să scrieți?“, „Cât câștigă un scriitor?“, „Când va apărea volumul 4?“, „Aveți copii?“, „Aveți animale?“, „Ce sport vă place?“, „U Cluj sau CFR?“, „Adidas sau Nike?“ și, desigur, „V-a plăcut școala?“. De fiecare dată când le zic că nu mi-a plăcut, răspunsul meu provoacă ropote de aplauze sau măcar chicoteli. Și nu-i doar o încercare de a le câștiga bunăvoința. Chiar nu mi-a plăcut.
Olguța și un bunic de milioane (primul volum) a fost tradus anul trecut și în limba maghiară de Péter Demény. Un spațiu cultural în care oricum aveai acces, pentru că știu că mergi mult și în școlile cu predare în limba maghiară din Transilvania, dar care acum îi ușurează Olguței accesul la mai mulți cititori. Cum ai primit vestea traducerii ei și cum e s-o vezi transpusă în altă limbă pe „Olgica“?
Îți dai seama că am fost încântat, mai ales că urmează să apară și al doilea volum la aceeași editură, Cerkabella, din Budapesta. E o bună ocazie de a mai deschide niște portițe spre cultura țărilor vecine. Pentru doritori, cartea poate fi cumpărată din lanțul de librării Cărturești. Asta e cea de-a doua traducere a Olguței într-o limbă străină, după ce a fost tradusă în Macedonia de Nord.
Ai publicat și un prim volum dintr-o distopie adresată adolescenților, Casa, tot cu o protagonistă. Care este povestea acestei Case? De unde ți-a venit ideea? Ai început să scrii la al doilea volum?
Casa e un roman distopic pentru categoria Young Adult (14+ ani), care se petrece în România anului 2045. Asta chiar a fost o provocare. Adolescenții sunt un public extrem de dificil. Îi prinzi greu și îi pierzi rapid. Acesta e probabil motivul pentru care nici nu prea avem autori români care să scrie pentru ei. Întâlnirile pe care le-am avut cu cei care au citit-o mi-au oferit suficiente motive de optimism ca să încep să strâng idei pentru volumul al doilea.
Ai scris și un volum de povestiri, Povestiri de citit pe sub bancă, făcând astfel trecerea spre proza scurtă. Cum ți se pare acest gen? Îți place sau preferi romanul?
În proza scurtă mă simt de departe cel mai confortabil, pentru că pot controla mai bine textul. Așa am început de fapt să scriu, postând mici texte pe blogul meu, cu o frecvență care acum mă înspăimântă. Sunt un cititor avid de proză scurtă, iar autori ca Daniil Harms, Raymond Carver sau Lucia Berlin ocupă un loc special în inima mea. Efectiv nu-mi dau seama de ce ajung să scriu cărți tot mai groase, cu multiple fire narative, cum sunt Casa sau romanul de aventuri în patru (!) volume cu care mă lupt de câțiva ani. Oricum, am terminat de curând un alt volum de povestiri, în care dau o față umană câtorva figuri de domnitori din istoria poporului nostru, folosind umorul. Iar dacă supraviețuiesc reacțiilor la acesta, o să încep lucrul la niște povestiri de citit pe sub plapumă și, de ce nu, pe sub apă.
Ai în plan să scrii și literatură pentru adulți?
Am pe undeva material pentru un volum de flash fiction pe care poate îmi voi face cândva curaj să-l public, însă nu-i nicio grabă. Mai am câteva cărți începute și, în plus, ca autor de cărți pentru copii, am cel mai mișto public pe care mi l-aș putea dori.
Există un moment în biografia ta în care ai știut precis că vrei să devii scriitor?
Cred că da. Prin clasa a treia, îmbibat de romanele de aventuri pe care le devoram, am început să scriu și eu unul. Norocul a făcut să fiu un copil cu picioarele pe pământ și să realizez după vreo zece pagini că nu făceam decât să copiez un scriitor pe care-l adoram, Jules Verne. Chiar n-avea rost să mai scriu și eu în stilul cuiva care avea deja vreo treizeci de cărți traduse la noi. Am pus totul pe pauză și am mai așteptat vreo treizeci de ani pentru a reîncepe lucrul la un alt roman de aventuri.
Ce te determină să scrii? Ce înseamnă scrisul pentru tine?
O să-ți spun un lucru despre care n-am mai vorbit public. Vara trecută am ajuns la Urgențe cu un puseu de hipertensiune care s-a manifestat sub forma unui fenomen numit epistaxis. Pe românește, îmi curgea masiv sânge din nas. Cei de pe Salvare m-au felicitat: după părerea lor, evitasem la limită un AVC. În seara următoare am pățit exact același lucru, singur într-un apartament din București. Știi care a fost primul meu gând (mă rog, după cel că voi muri prin străinătățuri)? Că scena asta ar merge de minune în deschiderea volumului 2 din Casa! Cam asta înseamnă scrisul pentru mine.
Cum scrii, când scrii, ai obiceiuri sau superstiții legate de scris? Trebuie să se îndeplinească un cumul de factori ca să te apuci de scris?
A fost o vreme în care scrisul era legat de niște așa-zise condiții ideale: câteva obiecte dragi, tăcere absolută, un anumit moment al zilei sau o cameră goală. Viața m-a vindecat între timp de prejudecata asta păguboasă. N-am zis-o eu primul: cea mai mare piedică pe care și-o poate pune un scriitor e să aștepte momentul în care Universul conspiră să-i ofere condițiile ideale. Dacă Universul conspiră, e puțin probabil s-o facă pentru a te ajuta, ci mai degrabă pentru a-ți băga bețe în roate sau a te pune la punct. Singurul lucru de care am acum nevoie e un laptop, o tabletă sau un telefon încărcat. Mai ales după ce în viața mea a intrat Alex mic, am ajuns să scriu în autobuz, în timp ce-l plimbam cu căruciorul, când găteam sau îl băgam la somn. Condițiile alea minunate s-au dovedit fandoseli, scuze care să-mi justifice lipsa de chef sau de concentrare. Dacă vrei să scrii, scrii. Au scris oamenii în închisori, cu siguranță c-o putem face într-o casă în care trăiesc și se joacă propriii copii. Iar când există și un cumul de facturi pe care scrisul trebuie să le plătească, rețeta e garantat să funcționeze. Dacă m-a învățat ceva experiența paternității, a fost să nu-mi mai plâng atâta de milă.
Ești foarte prezent pe rețelele de socializare, știu și că de anul trecut ți-ai făcut un cont pe TikTok. Cât de importante sunt ele pentru succesul cărților tale?
Petrec mult timp pe Facebook și pe TikTok. Nu îl pierd, îl petrec. Așa cum unii ies la plimbări în natură, gătesc sau fac sport, eu îmi deschid o bere, dau drumul la muzică și scrollez. Mi-am făcut cont de TikTok când mi-am dat seama că majoritatea cititorilor mei sunt acolo. Mi s-a părut de-a dreptul necesar s-o fac. Copiii ăștia își petrec viața pe TikTok și nimeni nu-i mai poate opri. Ce facem, stăm și ne lamentăm că ne zăpăcește internetul copiii? Îi lăsăm să se uite în continuare la filmulețe tâmpite și la toate aberațiile pământului sau le oferim conținut de calitate ca alternativă? Când mi-am făcut contul, lumea bună privea de sus această rețea. Unii sunt convinși și acum că e doar o pierdere de vreme, deși le-aș putea arăta conturi ale unor autori serioși de afară care au zeci și sute de mii de urmăritori.
Cum a început relația ta cu rețelele sociale?
Am început prin a posta recomandări de cărți și update-uri legate de ce mai scriu și în scurt timp am ajuns la peste 7 000 de abonați. Îți dai seama? Asta înseamnă 7 000 de copii pentru care cititul e cool. Și evident că ăștia nu-s toți. Ăștia mici absorb ca un burete tot ce văd și aud în jur. Dacă vrei să ajungi la sufletul și la mintea lor, trebuie să faci un efort. Ca amănunt anecdotic, apar pe TikTok în două clipuri în care arăt cum se scoate o carte din țiplă. Unul are aproape 80 000 de vizualizări, celălalt, de pe contul editurii, se apropie de 150 000. Se pare că de-aia nu deschideau ăștia mici câte o carte, că nu știau cum.
Să abordăm și subiectul cel mai „fierbinte“ al momentului, inteligența artificială. Ce crezi despre ea? Te încurcă, te ajută, o vezi luând locul scriitorilor în câțiva ani?
Sincer, nu sunt destul de deștept și nici n-am suficiente informații ca să pot face previziuni. Cel mai tare mă tem de momentul în care inteligența mea va deveni una artificială, lipsită de flexibilitate și deschidere la nou. Intru pe ChatGPT aproape zilnic, pentru că am decis să folosesc eu inteligența artificială până să-mi fure ea jobul. În volumul 4 din Olguța chiar am experimentat puțin, în sensul că am introdus două capitole scrise pornind de la idei generate cu ajutorul IA, pe care le-am dezvoltat și adaptat la context. Pentru că IA e o excelentă emițătoare de idei. N-o poți folosi deocamdată pentru a scrie orice texte, dar e de mare ajutor dacă ai nevoie de posibile direcții de explorat. Spun „deocamdată“, pentru că lucrurile se vor schimba radical. Mânuită cu cap, deja poate crea texte mai bune decât ale celor mai slabi scriitori. Într-un an, doi, părinții vor genera singuri, seară de seară, povești pe care să le citească copiilor sau care să le fie citite copiilor de aceeași IA. Și aici văd pericolul, că mulți vor consuma aceste produse incapabili să facă diferența dintre o carte gândită de om și una creată de mașină. Și vom deveni tot mai puțini cei care ne vom aduce aminte cu nostalgie că pe vremuri existau oameni care se ocupau cu inventarea de povești. Mă feresc a face previziuni sumbre legate de viitor, ceea ce nu înseamnă că n-am anumite îngrijorări. Dar când n-a fost viitorul sumbru?
Ce citești? Ce cărți din copilărie iubești cel mai tare? Dar din adolescență? Dar de acum, de la maturitate? Există scriitori pe care-i venerezi? Daca da, pe cine?
Pentru a începe cu ultima parte a întrebării, da, printre altele mă ocup și cu venerarea de scriitori. În cei patruzeci de ani de când citesc, s-au strâns câțiva preferați. O să-ți spun doar câțiva: Thomas Bernhard, José Saramago, Serghei Dovlatov, Imre Kertész, Harms, Elfriede Jelinek, Paul Celan, Michel Tournier, Ken Bruen, Ernesto Sabato, Samuel Beckett. Pe ei i-am citit succesiv și i-am recitit obsesiv. În copilărie eram înnebunit după cărțile lui Mircea Sântimbreanu, în special „Recreația Mare“, din care am și acum câteva exemplare de rezervă. Îmi plăceau cărțile de aventuri și cu umor pentru că mă plictiseam repede – nu la fel de repede ca acum.
E o listă pestriță…
Citeam de toate, aveam un apetit de neoprit pentru lectură. Bine, dacă aș fi fost expus la jocuri pe calculator, internet și alte asemenea distracții, nu m-aș fi apucat de citit. Așa că încerc să nu-i judec pe cei care n-o fac. Eram apoi fascinat de cărțile de bucate de pe vremuri, în care citeam salivând rețete SF în care se foloseau pentru un singur fel mai multe ouă și carne decât aveam eu alocate pe lună, ciocolată, frișcă și alte alimente care lipseau din magazine. Iar în adolescență pur și simplu m-am lăsat de citit. La Revoluție aveam 12 ani și ceva, iar istoria trecuse din cărți în stradă. Era incomparabil mai interesant să respir prin toți porii realitatea cea nouă decât să citesc. Și am profitat din plin de perioada aceea. Mi-am petrecut începutul anilor ’90 evitând școala și pierzând vremea cu gașca de prieteni la terasele din centru. Și nu regret deloc, perioada asta rămâne cea mai frumoasă din viața mea. Cu ocazia asta am ratat cam toți autorii canonici din manualul de română și nu i-am recuperat nici până în ziua de azi. Nici nu știu cum de mi-am luat Bacul. Am reînceput însă să citesc masiv în facultate și nu m-am mai oprit până în ziua de azi.
Ai spus că obișnuiești să recitești unele cărți. Pe care îți place cel mai mult să le recitești?
O, da, sunt un recititor feroce. Am cărți-fetiș pe care le-am citit la diferite vârste, cum ar fi Arta de a nu scrie un roman a lui Jerome K. Jerome, de vreo cincisprezece ori, Rezervația Pușkin, de cinci, Vechi maeștri parcă de șase. Noroc că nu m-ai întrebat despre filme. Ai fi surprinsă poate să afli că am revăzut North by Northwest și Operațiunea Monstrul de vreo cincizeci, șaizeci de ori. De altfel, am introdus în toate volumele din Olguța citate sau scene întregi copiate din aceste filme și din altele. Sau de audiobookuri, unde câștigă de departe Aventurile lui Habarnam, cu peste o sută de ascultări, în varianta magistral citită de Marian Râlea.
Ești și traducător literar, traduci din limba engleză, așa că o să te întreb ce-a fost mai întâi pentru tine, scrisul sau traducerea?
Primele încercări serioase de a scrie datează din perioada facultății, deci mai întâi a fost scrisul. Am început să traduc puțin mai târziu, prin 2004, dacă nu mă înșel, după ce am terminat masterul și aveam nevoie de bani. Ce să zic, niciodată n-am știut să iau decizii practice. Chiar mă certa fiul meu zilele trecute că m-am făcut scriitor și nu șofer de Uber, ca tatăl unei colege. Doar ca idee, prin 1987 m-am înscris la un curs de informatică de la Palatul Copiilor. L-am abandonat după scurt timp pentru a învăța să cânt la chitară. Asta spune totul despre spiritul meu practic.
Ești născut la Cluj, lucrezi și trăiești la Cluj, a fost (și este) acest lucru un avantaj sau un dezavantaj?
Depinde cum privești lucrurile. Sigur că da, se știe că Bucureștiul is the place to be, locul unde se întâmplă totul. Pe de altă parte, colaborarea cu cei de la editură și în general tot ce ține de activitatea mea de scriitor și traducător se desfășoară online, așa că aș putea lucra de oriunde din lume. Probabil că Bucureștiul ar fi mai avantajos pe partea de networking, dar cred că absența mea fizică e compensată de timpul pe care îl petrec pe rețelele de socializare. Altfel, îmi place Clujul, care e un sat mai mare, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea.
Să vorbim și despre Alex mic, fiul tău. E sursă de inspirație, îi citești din ce scrii, îi ceri părerea, îți testezi pe el poveștile?
Nu cred că există o legătură între a fi părinte și a scrie pentru copii. Sunt mai degrabă suspicios față de autorii de literatură „serioasă“ care, odată deveniți părinți, încearcă să scrie și pentru cei mici. Nu orice poveste de noapte bună e și literatură bună, chiar dacă-și face treaba și îți adoarme copilul. Dimpotrivă, ăsta ar trebui să fie un semnal de alarmă. Nu mi-ar plăcea să adoarmă nimeni în timp ce i se citește din cărțile mele. Am început să scriu înainte să apară Alex mic pe lume, sper că o voi face și după ce crește. Pasiunea pentru acest gen n-are legătură cu el, ci doar cu mine și cu literatura. Dacă se întâmplă să-i mai citesc scurte fragmente scrise de mine nu e pentru a le testa, ci mai degrabă pentru a-l expune și la altceva decât la Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, carte de care abuzăm și pentru care avem amândoi un cult.
Întrebare clișeu: mai citesc tinerii în ziua de azi? Și dacă nu, de ce? Sau cum vezi tu lucrurile, mai ales că ai contact permanent cu ei.
Îmi cer scuze că n-o să-ți răspund tot cu un clișeu, cum ar fi politicos. Da, tinerii din ziua de azi citesc. Citesc mai mult ca niciodată în ultimii patruzeci de ani. Știu că e o opinie nepopulară, care va „triggerui“ diverși comentatori care cred tot ce citesc în ziare sau văd la TV și sunt interesați mai degrabă să-și confirma propriile prejudecăți decât să afle cum stau lucrurile.
Ce citesc ei?
Cu siguranță nu ce vor adulții și nici ce citeau cei din urmă la vârsta lor, de unde și o anumită frustrare la aceștia. Cred că în general copiii trebuie să aibă libertate atunci când își aleg lecturile. Nu merge să le vâri cu forța cărți pe gât. Dimpotrivă, cea mai ușoară cale de a îndepărta un copil de o carte e să i-o recomanzi în calitate de părinte, profesor sau educator. Contează mult trendurile, inclusiv cele de pe mult blamatul TikTok, dar și recomandările colegilor. Se citește inegal și cu precădere în mediul urban, unde avem pătura de mijloc care își permite să investească în niște cărți care au prețuri prohibitive pentru mulți și se scumpesc de la un an la altul. După știința mea, literatura pentru copii e singurul gen emergent din perspectiva vânzărilor, lucru ușor de verificat printr-o vizită în orice librărie. Avem deja nu doar autori străini, ci și români publicați în tiraje de zeci de mii de exemplare, exact ca pe vremuri. Nu doar publicați, ci și citiți, ceea ce e fabulos.
Îmi dau seama că am stat de vorbă de foarte multe ori, dar niciodată nu te-am întrebat despre pasiunea ta pentru jazz. Ce ne spui despre ea? Recomandă-ne un muzician sau un album pe care l-ai descoperit recent și care-ți place foarte mult.
Am descoperit jazzul acum vreo 25 de ani, grație prietenilor cu mai mult bun-gust muzical decât mine, iar pasiunea mi-a rămas până în prezent. La un moment dat chiar am organizat concerte de jazz, aducându-mi practic acasă trupe care-mi plăceau, cu prețul unor mici eșecuri financiare. Azi n-aș mai avea nici energia și nici timpul să mă implic în astfel de extravaganțe făcute pentru propria plăcere. Uite și o recomandare: Bendik Hofseth – Pollen and Leaves (Forest Quadrology). E un album ciudățel, ieșit din tipare, cu multe piese scurte, diverse până la limita bunului simț și cu numeroși muzicieni invitați. La cât sunt de cârcotaș, rar se întâmplă să mă mai surprindă ceva. Ei bine, albumul ăsta a reușit. De fapt, mai pun unul, ca să iasă la fix numărul de semne tipografice pentru revistă: Floating Points, Pharoah Sanders & The London Symphony Orchestra – Promises. E un album de acum câțiva ani care pur și simplu m-a vrăjit.
Vorbește-ne despre două lucruri pe care le-ai trecut pe bucket list.
Aș prefera să nu dau colțul până nu țin în mână volumul 4 și volumul 5 din Olguța. Sunt două lucruri, deci e OK, da?
