Alexandru Solomon: „Dacă Arsenie Boca va fi canonizat, cultul lui va dispărea“

Start

Am reușit să-l prind pe Alexandru Solomon într-un „pit-stop“ la București, în timpul periplului său prin sălile de cinema ale țării, alături de Arsenie Boca. Viața de apoi, cel mai recent documentar al său. Se întâmpla la câteva zile de la scrisoarea publică a Arhiepiscopiei Sibiului care cerea scoaterea filmului din programul Festivalului ASTRA Sibiu 2023 și de la prompta ripostă a organizatorilor festivalului împotriva oricărei tentative de cenzură. În ziua următoare, Alexandru Solomon urma să meargă la Alexandria, unde proiecția avea să fie urmată, ca de multe ori, de o sesiune de Q&A. La puțin timp după interviul cu mine, Solomon avea să intre în direct la Radio Guerrilla, unde Liviu Mihaiu avea să-l șicaneze cu aluzii la alogenitatea sa; iar seara avea să se viralizeze în social media scrisoarea deschisă a regizorului Nicolae Mărgineanu care relua afrontul anti-ebraic la adresa lui Solomon și atacurile imprecative la adresa filmului. Pasămite un ne-român, ne-creștin ortodox nu ar avea dreptul să răscolească o chestiune atât de intim românească. Reascultând înregistrarea interviului, plină de râsete și ironii senine, m-am gândit că am prins tocmai liniștea dinaintea furtunii.

Era senzația de împăcare și de seninătate pe care mi-o lăsase chiar vizionarea filmului. Un film pe care l-aș califica drept plin de umanism și, mai profund încă, de dorința de a înțelege umanitatea.

Arsenie Boca. Viața de apoi tratează două fenomene spirituale de maximă intensitate ale ultimelor decenii, chiar a ultimilor ani: pelerinajele în general și cultul lui Arsenie Boca în special.

Cred că nu comit vreun spoiler dacă precizez că personajele filmului sunt, alături de realizatorul însuși, un număr de pelerini (cât să încapă într-un autocar), selectați din listele caselor de casting, într-o paletă de categorii sociale reprezentativă pentru participarea la pelerinaje, dar și pentru aderarea la cultul „părintelui“. Adică oameni fel de fel: femei, bărbați, mai tineri, mai în vârstă, cu mai multe sau mai puține studii. Ei nu joacă roluri (decât, mă rog, pe ei înșiși), ci reacționează firesc, fără scenariu. Uneori citesc în fața celorlalți maxime de ale părintelui sau documente de arhivă referitoare despre viața acestuia. Uneori alcătuiesc niște tablouri vivante, care sunt mai mult prilej de meditație colectivă. Per total, un documentar plin de reflecții de natură spirituală împletite cu lumesc, un demers experiențial, dominat de duhul proteic, greu de cuprins, al lui Arsenie Boca.

Arsenie Boca – încă un subiect incomod, dar stringent, pe care ți-l propui ‒ după celelalte din filmografia ta…

Mi-am pus singur problema legitimității mele de a face acest film. Mi s-a părut că, deși nu sunt creștin ortodox, ci sunt cetățean român de altă etnie și credință, poziția mea e legitimă, pentru că fenomenul religios ortodox din România ne influențează pe toți; nu selectează cetățenii după declarațiile lor din sondajele statistice. Mi se pare că e atât de puternică instrumentalizarea fenomenului religios pe plan politic, cultural, încât ne afectează pe toți. Inclusiv pe mine. Și cu atât mai mult un minoritar are un cuvânt de zis și pe terenul ăsta. Am încercat să înțeleg de unde vine această întoarcere majoră socială din ultimii treizeci de ani înspre ortodoxie.

Ai cerut autorizații înainte să filmezi, ai anunțat autoritățile despre ce urmează să faci?

Documentarea pentru filmul ăsta a presupus participarea la pelerinaje organizate de diferite asociații în decurs de trei ani. Inițial m-am gândit să fac filmul așa: pornind din autocar, cu o cameră mică, singur printre pelerini. Din acea perioadă a rămas o mică porțiune, unde am și o discuție cu un preot, pe care l-am întrebat direct dacă am legitimitatea de a face acest film. Și el îmi răspunde: Dumnezeu poate vorbi prin orișicare, chiar și printr-un măgar. Și, deduc eu, și prin mine.

După aceea, am descoperit că la mânăstire la Prislop, stareța este destul de restrictivă în privința filmărilor. Am încercat să obținem autorizație de filmare, nu s-a putut. E bizar, pentru că, dacă mergi în pelerinaj acolo, vezi că multă lume filmează cu telefonul: pelerinii se filmează pe ei înșiși, filmează slujba, transmit live. Dar eu nu am vrut să încalc interdicția. Au fost locuri unde s-a putut filma și locuri unde nu s-a putut. Un loc unde s-a putut este Sâmbăta de Sus, mânăstire la care se referă și scrisoarea Arhiepiscopiei Sibiului.

Se știa că tu ești cel cu protestul de la Patriarhie?[1]

Unii oameni știau. Ceea ce am descoperit în pelerinaje este că oamenii de acolo sunt destul de diverși. Nu e așa cum ni se arată la televizor: pelerini de obicei de la țară, femei în vârstă, cu batic, fără educație sau cu educație precară, oameni pe care nu îi întreabă, de fapt, nimeni niciodată nimic. Plecam și eu în pelerinaj cu ceea ce știam de la TV. Și stereotipul ăsta a fost contrazis la primul pelerinaj: a venit la mine un tânăr de până în 25 de ani, student, care mi-a zis „te apreciez foarte mult pentru gestul de la Patriarhie și îmi plac filmele tale“. După aceea, am cunoscut oameni feluriți. Am încercat să reproduc în castingul meu de personaje ceea ce am văzut în aceste pelerinaje, să reproduc toată această diversitate de educație, de mediu social și, mai ales, de motivație de a merge în pelerinaj.

Nu ți-e teamă că mulți dintre cei care critică filmul, fără a-l fi văzut, îl asimilează cu acele reportaje pitoresc caricaturale de la televizor?

Sigur, au fost multe păreri ale unor oameni care ziceau că și filmul meu e depreciativ față de pelerini în general, față de oamenii care participă la film, că e o batjocură și așa mai departe.

Tu ai avut intenția de a redresa acea imagine deformată și când colo…

S-a înțeles contrariul, da. Dar știi ce se întâmplă? Unii dintre oamenii educați și credincioși care nu se recunosc în personajele filmului aleg să audă numai declarațiile mai extravagante ale acestora, dar nu și pe acelea de bun-simț și mai profunde. Le aud numai pe alea trăsnite – să zicem! – și spun că tot filmul e așa (extravagant, trăsnit), ceea ce e fals. În același timp, cred că le e rușine de acești oameni. Aud deseori: de ce nu ați invitat să apară în film oameni învățați, teologi, preoți, academicieni, care să vorbească despre subiectul ăsta? Or, mie mi se pare că filmul vorbește despre evlavia populară, cu toate fațetele ei, și că prea puțin contează dacă ai doctorate sau n-ai nici bacalaureatul. Credința transcende toată această discuție. Cum s-a văzut și în întâlnirea aceea cu studentul, care era un om cultivat, deschis, chiar rebel împotriva instituției Bisericii. Totuși, el mergea în pelerinaj, pentru că asta era credința lui. Cu această credință a oamenilor filmul nu poartă niciun război, din contră.

Când ai făcut selecția pelerinilor din film, a fost o cerință ca ei să fi participat deja la pelerinaje?

Să fi participat la pelerinaje, să fie interesați de Arsenie Boca, să aibă o relație mistică personală cu el. Așa erau cam toți, dar am ales și oameni care nu erau neapărat credincioși, ca să fie echilibrată reprezentarea. Au și fost oameni care nu au mai făcut neapărat pelerinaje, dar aveau dorința de a merge.

Ți se pare că tot scandalul de acum e o continuare a filmului? Că trăim tot într-un mare happening?

Am avut această impresie încă de la discuțiile de după proiecții. Am fost prezent la peste douăzeci de proiecții, în cincisprezece localități, plus Bucureștiul (unde au fost mai multe întâlniri). Discuțiile din săli de după film sunt un alt film, poate mai interesant decât filmul însuși – dar pe care nu poți să-l filmezi, evident. Da, discuția din spațiul public continuă filmul. Nu mi-am dorit să fac filmul scandalului, pentru că acesta ar sufoca filmul propriu-zis. Unii mă acuză că eu am stârnit scandalul înadins, ca să fac marketing pentru film. În sensul că eu m-aș fi înțeles cu Arhiepiscopia Sibiului sau cu Centrul Cultural arădean să facem tot acest scandal…

Câtă putere de manipulare…

Am fost foarte manipulator, împreună cu toți ceilalți: cu Soros, cu Lauder… Nu râde, că oamenii cred toate lucrurile astea!

Dincolo de faptul că nu e plăcut să primești înjurături de mamă și familie, cred că filmul este cumva blocat de acest scandal. Oameni atât din zona religioasă, cât și din partea laică a societății românești zic: nu mă mai duc să văd filmul, pentru că eu știu despre ce e vorba. Aceasta arată și ceva despre publicul românesc. Un film nu e numai despre subiectul lui. Dacă aș fi putut să definesc despre ce e vorba, scriam pe o foaie de hârtie și îți dădeam ție trei propoziții – uite, ăsta e  filmul – și nu-l mai făceam. Dar publicul e înclinat mai degrabă să judece așa, orbește.

Mulți oameni, când văd eticheta documentar, se așteaptă la ceva gen Discovery. Și când văd filmul, au o reacție de tip: stai așa, ce-i asta?! Nu există riscul ca acele secvențe de meditație sau de plutire „metafizică“ să fie supraîncărcate cu valori simbolice? De pildă, atunci când camera insistă pe un cap de zimbru din rezervație, unii să interpreteze: aha, deci vrea să spună că suntem boi etc.

Bine, totul vine și pe un fond de incultură cinematografică… Cer scuze – hai să zic: de cultură precară în privința filmului documentar. În România nu există o cinefilie masivă, ca în alte țări. Eu mă gândesc că e ca în literatură: ca să poți judeca o carte, ar trebui să mai fi citit câteva înainte. Nu vreau să par arogant, dar astfel de discuții ar trebui să vină pe un teren deja prelucrat în domeniul filmului documentar.

Ar fi momentul să spunem că de mai bine de zece ani…

De șaptesprezece ani…

Mulți înainte! De șaptesprezece ani, te ocupi de un festival de film documentar, One World, care se adresează în primul rând tinerilor…

Nu numai tinerilor, cu One World ne adresăm tuturor. Toate vârstele trebuie preparate, dacă vrei să ai public. Pentru un cineast e important să aibă un public pregătit, „cinefilizat“.

Acum câțiva s-a înregistrat pe plan global o creștere a interesului pentru filme documentare. Putem fi optimiști în continuare în privința acestui trend?

Putem fi optimiști. Să vezi azi documentare, inclusiv filmul acesta despre Arsenie, pune niște probleme despre relația dintre imagine și adevăr, despre cum poți să reprezinți lumea, adevărul, prin ceva artificial. Pentru că filmul, în sine, este ceva artificial: aduci o cameră – lucrurile se schimbă.

„Imaginea contează, să știți!“

Contează foarte mult. E un exercițiu – până la urmă – de democrație extrem de necesar, cu atât mai mult cu cât azi există atâtea intoxicări. Imaginea este înghițită pe nemestecate – oamenii dau clic și… au crezut ce au văzut! Și, în același timp, sunt super suspicioși în privința imaginii, totul e considerat semifals, manipulator. Or, documentarul te pune în situația de a judeca critic imaginea, în raport cu adevărul sau adevărurile din realitate.

Deci documentarul a rămas un spațiu al adevărului…

Un spațiu al chestionării, un spațiu de gimnastică a libertății de gândire critică.

Scandalul prezent este alimentat și cu atacuri la persoană. Există zvonuri calomnioase inclusiv despre părinții tăi. Nu știu dacă e cazul să-ți spun.

Ba da, spune, sunt curios.

Că ar fi fost niște profitori ai comunismului…

Se zice că tata a fost UTC-ist. Tata nu a f3ost niciodată UTC-ist.

Ah, deci o știai pe asta cu UTC-ul…[2]

Da, se repetă: e cineva care postează același lucru peste tot, e greu să-l ignori. Tata nu a fost UTC-ist. S-a înscris în partidul comunist în 1948 și a fost exclus în 1949. După care i s-a interzis să publice sub numele lui. Nu a fost arestat, din fericire, dar nu a putut publica ani buni ca scriitor. După aceea, se zice că a fost directorul editurii Cartea Rusă, ceea ce este alt fals, prin care se sugerează că ar fi fost un colaborator al Uniunii Sovietice. El doar a lucrat la Cartea Rusă ca redactor, în aceeași perioadă cu Paul Celan, de asemenea redactor de carte la aceeași editură.

Mama, da, s-a înscris în UTC în 1941 sau 1942, în timpul războiului, când să te înscrii în UTC nu era nicicum un soi de oportunism. Din contră, era un act care îți punea în pericol existența. Mama a fost și arestată. Mătușa mea a fost torturată, a rămas toată viața cu sechele de sănătate în urma acelor torturi.[3]

Deci părinții și mătușa mea nu sunt genul de oportuniști care s-au înscris în partidul comunist în anii ʼ50, ʼ60 sau ʼ70 ca să profite. Asta dacă vrem să discutăm fapte. Dar… ce să zic?! Puterea falsului și a ideilor conspiraționiste e mai mare decât a oricăror fapte pe care le-ai putea pune pe masă.

Ai făcut un film despre tatăl tău și prietenia lui cu Paul Celan. Poate că ar fi interesant pentru mediile literare să îl faci din nou cunoscut…

Cum să fac?! Că de abia gestionez povestea de față! Filmul se află pe niște situri, este la liber, deci cine vrea – poate să-l vadă.[4]

E adevărat că ai fi declarat undeva apropo de filmul tău, Kapitalism – rețeta noastră secretă, că noi toți (românii) am fi vinovați?

Oamenii reprezentați în Kapitalism… au devenit modele de succes pentru societatea românească.[5]

În mod normal, există un soi de cenzură socială, care însă nu a funcționat în cazul lor. Și asta se vede și azi, când sunt glorificați atâția, de la frații Tate până la alți oameni de afaceri și oameni politici… despre care ni se spune că „au reușit“. Dar cum anume „au reușit“ – societatea nu pare să judece. Important e că au reușit, că-s bogați, la putere. În sensul ăsta – da, suntem vinovați cu toții de un soi de conivență.

Ei se așteptau să primească obișnuitele periuțe de la jurnaliști. Țin minte că tu îi făceai să vorbească, jucând rolul reporterului admirativ, care îi întreabă: vai, dar care e secretul succesului? Care e rețeta?

Da, dar în același timp le-am și zis care e părerea mea, relația dintre noi era deschisă. Ca și acum, în Arsenie, oamenii au știut care e poziția mea.

Așa e, ai fost sincer întotdeauna.

Sunt momente în film în care spun cine sunt, de unde vin, ce cred… și unde mă duc. Și cred că sunt, în egală măsură cu ceilalți, protagonistul sincer al acestui film cu Arsenie Boca.

Se spune că ai fi declarat – altundeva – că Securitatea nu minte niciodată.

Eu am zis asta?! Nu!

Și totuși, circulă zvonul ăsta!

Am fost acuzat că mă folosesc de documentele din arhivele Securității privitoare la Arsenie Boca – să zic așa – ca de un soi de documente valabile. Oamenii contestă valabilitatea acestor arhive, dar am explicat și mai explic o dată: arhivele Securității conțin tipuri de documente foarte diferite, pe care le-am folosit în film, în egală măsură. Pe de o parte, sunt scrisorile unor doamne adresate direct lui Arsenie Boca – scrisori care sunt super autentice și care au fost interceptate de Securitate și băgate la dosar, ca să fie constituite ca probe. Există apoi notele informatorilor, pe care poți să le pui la îndoială – și e bine să le pui la îndoială! – pentru că unii sunt foarte zeloși, vor să-i facă rău; alții pur și simplu vor să se debarasez de sarcina asta… Dar ele pot fi coroborate. Cu un pic de judecată și de gândire critică, îți dai seama ce e fals și ce e adevărat în notele informatorilor. După aceea, există declarațiile lui Arsenie Boca însuși din anchetă, care sigur că trebuie luate de asemenea cu rezerve, pentru că omul încerca să se apere, fiind într-o situație de pericol. Dar, totodată, vedem că declarațiile lui pe parcursul a douăzeci de ani nu se schimbă fundamental, deci un sâmbure de adevăr în ce spune el acolo este. Sunt documente foarte diferite, cu diferiți autori (sunt lăsate în film nume de locotenenți-majori ai Securității, dar și de informatori) și le putem chestiona, judeca. Mulți mi-au reproșat că am folosit relatarea aceea despre cum Arsenie Boca se pieptăna în barbă cu un pieptene de ebonită, ca să iasă scântei; și că asta era – sigur! – o scenă inventată, ca să fie incriminat ca manipulator. Doar că această scenă apare în mai multe note, unele încă din perioada războiului și a Siguranței Statului, deci înainte de regimul comunist.

Dar, în același timp, nimeni nu reproșează că există note ale unor ofițeri de Securitate despre momentul arestării lui Arsenie Boca, când sătenii ar fi văzut cum mașina care îl transporta s-a stricat din cauza puterilor lui magice. Documentul acela nu e chestionat, pentru că ne certifică un miracol; pe când documentul cu scântei în barbă este chestionat. Amândouă sunt evocate în film.

Dar filmul vorbește și despre legăturile cu legionarismul…

Sunt chiar declarațiile lui Arsenie Boca, în care spune că a asistat la niște procesiuni legionare – de altfel, pline de preoți ortodocși. Mitropolitul Bălan, care era mentorul și protectorul lui Arsenie Boca și care l-a instalat stareț la Sâmbăta de Sus, era în fruntea acestor procesiuni legionare. Și Arsenie Boca face parte dintr-o generație care era captivată, fascinată de fenomenul legionar. Probabil că 80% din tineretul României era așa. El nu face excepție. Totuși, Arsenie Boca (și asta se spune în film clar) nu s-a înscris în Mișcarea Legionară ca membru. Era pur și simplu captivat de la distanță de fenomen. Repet: o spune chiar el. Astfel, el se deosebește de alți mari duhovnici care au ajuns celebri înaintea lui, precum Iustin Pârvu, Papacioc, Cleopa, membri activi în Mișcarea Legionară. Ceea ce mi s-a părut mie important de spus în film este că această fascinație în jurul Mișcării Legionare a fost cauționată de persoane importante din ierarhie și că Arsenie Boca nu făcea excepție. Și că această fascinație continuă până azi.

În ziua de azi, chiar dacă ai dori să-l delimitezi de legionarism, au grijă alții să-l tragă înapoi. Filmul arată și instrumentalizarea memoriei lui Boca de către unii dintre recuperatorii ideilor legionare.

În documentele din anchetă, Arsenie Boca pare că s-a despărțit de ideile acestea. El spune că le-a recomandat legionarilor care au venit la mânăstire să renunțe la violență: „să renunțe la pistol“, spune el. Mișcarea legionară a însemnat „asasinate, asasinate, asasinate“. El o spune.

Ți-ar fi plăcut să-l cunoști?

Evident. Mi se pare un personaj fascinant, cel puțin așa cum a rămas în documente, cum îl văd oamenii. Oamenii îl iubesc pentru complexitatea lui. E un influencer, cum spune cineva în film. Și asta îl face foarte actual.

Este o tânără în film care spune că și sex appeal-ul contează la Arsenie Boca.

Cum să nu? Publicul lui e majoritar feminin. Arsenie Boca e foarte actual în imaginile lui din spațiul public, dar și în felul în care a știut să lase aceste imagini. Pentru că vorbește despre spaime, frustrări, necazuri contemporane. În fond, ăsta e rolul sfinților: să aducă credința în contemporaneitate, să o actualizeze.

Te-ai simțit bine cu acești oameni? Ați rămas în legătură? A fost o vacanță plăcută?

A fost absolut plăcut. Am ținut legătura, întâi am organizat o proiecție specială pentru ei, când a fost gata filmul. Au fost foarte impresionați, cumva fericiți cu filmul. După aceea, au venit la premiera de la București, unde au și vorbit mulți dintre ei. Ceea ce mi-a luat o piatră de pe inimă este că se simt bine reprezentați în film și li se pare că și Arsenie Boca e bine reprezentat în film. Ne-au mai însoțit unii la TIFF, alții la Brașov, unde am avut o proiecție. Am vorbit zilele trecute cu un domn care apărea în film și care era cumva și el revoltat de ceea ce se vehicula în public apropo de scrisoarea Arhiepiscopiei, inclusiv de o emisiune la România TV: filmul era incriminat în toate felurile deja din promouri!

S-a vehiculat în spațiul public că oamenii aceștia sunt needucați, incapabili să se exprime, să înțeleagă fenomenul Arsenie Boca și că, în general, nu au o credință elevată. Or, mie mi se pare că asta e super jignitor față de ei. Cumva, li se spune în față că nu sunt suficient de ortodocși, că ar trebui să fie altfel, că ar trebui să fie într-un anume fel. Asta arată că nu eu îi desconsider, ci spectatorii care îi dau la o parte, zicând: nu sunteți valabili. Of, e crunt!

În 2016, ai fost profetic. Ai protestat public împotriva lui Chiril și Putin. Azi avem războiul la granițe și s-a dovedit că regimul lui Putin este o amenințare globală. Peste încă șapte ani cum o să fie?

E bine să faci profeții ambigue: Arsenie Boca așa făcea. Că, astfel, sigur o nimerești. Eu cred că, dacă Arsenie Boca va fi canonizat, cultul lui va dispărea. Pentru că va fi înglobat de instituția Bisericii ortodoxe într-un sistem canonic, dogmatic și va fi curățat de toate aspectele lui omenești, cuceritoare, pentru care îl iubesc oamenii.


[1] În 2017, Alexandru Solomon performează un happening în curtea Patriarhiei din București, ca gest de protest față de anunțata vizită a patriarhului Chiril al Moscovei, pe care îl consideră un copărtaș al abuzurilor dictatorului Vladimir Putin.

[2] UTC – Uniunea Tineretului Comunist

[3] Surorile Yvonne și Gabriela Hasan – respectiv, mama și mătușa lui Alexandru – au fost arestate în februarie 1944, pentru activități antifasciste.

[4] Eseul cinematografic Duo pentru paoloncel și petronom este disponibil pe docuart.ro

[5] Filmul tratează cariera de succes a unor magnați și moguli media precum George Becali, George Copos, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu etc.

Credit imagine reprezentativă: Sabina Costinel

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×