De multă vreme voiam să scriu o carte cu pisici, mai ales că așa mi-am petrecut timpul în ultimii patru ani, de cînd m-am mutat la o casă cu curte – salvînd și hrănind pisici de pe stradă, încercînd să găsesc oameni care să le adopte sau să ajute pisicile cu probleme. Fără să am înainte nicio legătură cu această specie pe care nici n-am iubit-o prea mult, am încercat să observ și să înțeleg cumva viața pisicească pînă cînd am ajuns în momentul în care mi s-a părut fascinantă. Sînt mii și mii de povești comerciale despre pisici – scrise, desenate, filmate, chiar nu știu ce aș putea aduce nou, e doar o încercare. Încerc să reproduc povestea maturizării unui motan de cartier, cartierul meu de la Obor, care nu știe încă ce să aleagă între viața liberă de stradă sau o viață confortabilă, dar cu limitele de rigoare, pe care i-o pot oferi oamenii. E o carte despre pisici vagaboande și despre ceea ce gîndesc ele dincolo de gardurile noastre. Toate piscile din carte sînt reale (demonstrat cu fotografii!), însă poveștile lor sînt o ficțiune, desigur.
Gașca lui Căpălău
Ne întîlnim pe la ora patru, înainte să se crape de ziuă, în locul numit La tomberoane. Înainte nu-l știam, dar mi l-a arătat maică-mea, Lola: e o curte mică și plină de jeg, între zidul unui bloc cu patru etaje care s-a construit de curînd și gardul unei curți cu verdeață și pomi pe care îți poți ascuți ghearele, cum puține sînt în Zona noastră pe care oamenii o numesc Cartier. Acolo locuiesc patru pisici pe care nu le cunosc, nu ies niciodată din curte, mama spune că o duc prea bine și nu au nevoie să vadă lumea din afară. Tot mama mi-a explicat că există pisici care trăiesc numai în Interior, la început nu am înțeles ce rost are Interiorul în viața noastră, dar am aflat mai tîrziu.
– Ține minte, ăsta e locul! mi-a zis mama Lola, cînd am trecut pentru prima dată pe lîngă el. Și ai grijă să nu întîrzii…
Nu aveam cum să întîrzii pentru că m-am postat în fața Locului încă de cu seară, cînd felinarele de pe stradă începuseră să lumineze galben, unul nu lumina deloc, era stricat și chiar acolo m-am pus să aștept pentru că era mai întuneric decît în altă parte. Nu putea să mă vadă nimeni, eram doar o umbră mică, la baza felinarului. Locul se afla pe o stradă lungă, cu multe mașini parcate și de-o parte și de alta, la o adică m-aș fi putut băga sub o mașină unde aș fi fost mai în siguranță. Totuși, trebuia să stau în fața Locului ca să repet trecerea – un salt mic pînă pe o cutie care se numește contor de gaze, apoi al doilea salt pînă pe gard pe care îl traversezi pînă la capăt, după care cobori pînă pe primul tomberon și ai grijă să nu faci zgomot cînd ajungi dincolo, nici o zdupăială, ca să nu trezești oamenii din bloc care ar putea să strige după tine sau să arunce cu diferite lucruri, nu s-a întîmplat niciodată, dar nici nu ți-ai dori, aterizezi doar pe pernuțe, silențios, ca un ninja și – odată ajuns în curte, conform lui Șchiopilă, dai un jet mic, dar foarte mic de pișat, doar stropești tomberonul, ca să-ți marchezi teritoriul, ca să știe celelalte pisici că ai nimerit bine.
– Ai înțeles? mă întrebase și Felix, zis Șchiopilă. Vrei să repetăm împreună?
– Nuu, am înțeles, i-am răspuns eu, cu jumătate de glas, măsurînd din priviri gardul.
– N-ai înțeles nimic, a rîs Șchiopilă și s-a cărat, avea ceva de lucru sub o mașină Audi.
Oricum nu puteam să repetăm pentru că abia trecuse de ora prînzului și toată strada era plină de oameni care tropăiau pe trotuare și se miroseau unii pe alții, adică se salutau, pentru că erau vecini și de mașini care treceau dintr-o parte în alta. Așa că nu mi-a mai rămas altceva de făcut decît să rămîn acolo și să aștept.
Sincer să fiu, eu aș fi vrut să aștept împreună cu mama, cu Lola, dar ea mi-a zis răspicat:
– Nu te mai ține după mine, am altă treabă! Descurcă-te singur!
Și mi-a dat cu laba peste căpățîcă, chiar de două ori, mi-a făcut acel hîșș! enervat, era clar nu mai trebuia să mă țin după ea, dar totuși m-am ținut, pînă la piațeta cu Statuie, unde era să mă duc, în altă parte, la ora prînzului cînd oamenii n-au timp de pisicile de pe stradă ca să le dea pliculețe sau bobițe sau oase de pui sau ce mai dau oamenii după ce se întorc de la vînătoarea lor, adică de la serviciu? Iar Lola a sărit un gard foarte înalt pe care eu nu pot să-l sar la vîrsta mea și am pierdut-o definitiv.
Dup-aia am fost trist pentru că toate pisicile aveau altă treabă în afară de mine. Am băut niște apă dintr-o baltă, după care am vînat niște muște pentru că mă plictiseam, exact așa cum m-a învățat mama Lola, dă cu laba, sari, dreapta, stînga, nu te lăsa!, muștele alea mari și negre sînt leneșe și proaste, dă-le cu laba și amețește-le, înghite-le, hap, hap, o mică gustare înainte prînz.
– E o sursă de proteine, drăguță! mi-a zis Pufișor. Eu pot trăi o săptămînă doar cu muște, dacă nu fraieresc vreun om ca să-mi dea pliculeț.
Imagine reprezentativă: The Hare Who Laughed Until His Lip Burst, Tom Seidmann-Freud
