Alin Ușeriu e omul care a imaginat Via Transilvanica, iar de atunci o gândește, o crește și o trăiește zi de zi. Fondator și președinte al Asociației Tășuleasa Social, ONG de mediu cu 25 de ani de activitate, a văzut în centenarul din 2018 șansa de a răspunde la o nevoie concretă: României dezbinate – pe cât de pasivă, pe atât de festivist-lozincardă – îi trebuia un proiect construit în durată, care să-i aducă împreună pe oameni nu sub semnul unei amenințări, ci al unui bine trainic care să trezească țara la viață și să-i descopere frumusețea adeseori trecută cu vederea. Așa a luat naștere Via Transilvanica, „Drumul care unește“, un traseu de lungă distanță care în șapte ani de existență și în trei de la inaugurarea efectivă a pus pe harta lumii o Românie altfel decât cea de la știri. Însumând 1 600 de kilometri jalonați cu borne de andezit sculptate de tineri artiști, Via e o cărare care atrage drumeți de pe mai multe continente, ia premii internaționale și, cel mai important, îl confruntă cu el însuși pe cel care pornește la drum.
În după-amiaza înnorată de noiembrie în care am stat de vorbă, Alin Ușeriu avea în față pădurea de conifere pe care a plantat-o acum 18 ani împreună cu voluntarii de la „Tășu“. Drumeț pasionat și om de bine cu voce de bas și chip care amintește de Brâncuși, mi-a povestit cu generozitate despre drumul de la idee la viziune, despre contract social și politici publice, despre gustul de zamă de pe cale, cu leuștean și cimbrișor, despre sunetele cirezilor și mersul desculț pe cărare, despre cele două sensuri ale cuvântului „grijă“, despre intuiția la lucru și anxietatea ca putere, despre încredere, admirație și despre cum adevărații lideri sunt aceia care văd prin ceață și prin întuneric.
Tocmai ați încheiat o călătorie dus-întors pe Via Transilvanica, însumând aproape 3 000 de kilometri parcurși pe jos în 141 de zile. Cum v-a schimbat drumul?
La un drum de lungă distanță, totdeauna există o luptă între corp și minte. În primele zile, corpul se răzvrătește, iar mintea e depășită de situație. Dar tocmai acesta e farmecul. Durează cel puțin o săptămână până când mintea înțelege și corpul vede că e bine ce i se întâmplă, iar aici intervine partea spectaculoasă: inima. Inima care e sinceră și îți spune lucruri pe care nu mai ai cum să le eviți. La acest drum dus-întors, după două săptămâni și jumătate, m-am oprit și m-am dus la tata, după 44 de ani de când s-a despărțit de mine. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut conștient în ultimii 25 de ani. Un lucru pe care până acum n-am putut să-l fac – nici în terapie, nici în rugăciune. Dar acest drum de lungă distanță m-a dus în situația în care inima n-a mai vrut să mintă. Singură, mintea n-ar fi reușit.
Însă mă întorc la plecare. Țin minte că mă uitam în urmă, către Drobeta. Era o zi de iunie, foarte călduroasă, și aproape că m-a cuprins deznădejdea. M-am gândit: „Nebunule! Unde te-ai pornit? Ai 55 de ani, cum să mergi 3 000 de kilometri pe jos?“ Dar probabil că antrenamentul din celelalte trei drumuri de lungă distanță pe care le-am parcurs – Via Transilvanica în 2022, Michinoku Trail, din Japonia, în 2024, și Camino de Santiago, din Bordeaux până la Porto – m-a ajutat să fac switch-ul și să intru în traseu atunci, pe loc. Am devenit, din prima zi de călătorie, un vagabond al drumului.
Și mai e ceva. Fiecare om care face un drum de lungă distanță primește o lecție. Dacă îi respecți modul de întrebuințare, ajungi la capăt același care ai fost și la plecare, dar în cea mai bună versiune a ta – una reală, nu fantezistă. La un moment dat, zilele de arșiță devin totuna cu zilele de ploaie îndelungată, drumul la deal e la fel ca drumul la vale și nu mai ocolești, nu mai cauți varianta ușoară, ci te bucuri de orice îți răsare în cale. Și s-ar putea ca în cel mai banal loc de pe drum să trăiești unul dintre cele mai frumoase momente din viața ta.
Iar la sfârșitul celor 141 de zile mi-a fost clar că mă despart de un prieten bun: drumul, singurul lucru stabil în tot acel timp, care mi-a spus ceva despre mine, despre țara mea, despre tatăl meu.
Înțeleg că experiența drumețului pe Via Transilvanica e o confruntare cu sine, o luptă corp la corp din care ia naștere ceva.
Pleci într-o misiune, până la urmă e vorba despre o cucerire, iar persoana ta nu se lasă așa ușor cucerită. Însă oricât de bizar ar părea, de la un punct încolo începe să ți se pară că, mergând încet, de fapt îi depășești pe cei care aleargă. Inclusiv pe tine, acela care erai tot o zdroabă ca să ajungi undeva, ca să câștigi mai mult, ca să fii mai bine conectat, mai respectat. Dintr-odată, tu, mergând încet, ajungi înaintea celui care se zdrobește în halul ăsta.
Cu ce limite se confruntă cei care se angajează la un asemenea traseu?
Cu limitele fizice. Noi am încercat să facem traseul foarte sigur, iar ghidul Via Transilvanica este unul dintre cele mai bune din lume. Tășuleasa Social e o organizație matură, care a făcut un proiect matur pentru o societate pe care noi ne-o dorim matură. Dar înainte să pornești la drum trebuie să ai un pic de antrenament și să citești ghidul, ca să cunoști modul de întrebuințare al unei naturi cu care noi, astăzi, am cam pierdut legătura. Altfel, ai încurcat-o: obosești, te sperii, faci bășici.
Ce senzații ai pe Via? Cum ar arăta un rezumat senzorial al drumului?
Prima care îmi vine în minte e senzația tactilă. Toți drumeții de lungă distanță știu că există un moment, pe la mijlocul zilei, când te descalți. E obligatoriu ca picioarele să-ți rămână sănătoase și e un ritual foarte frumos descălțatul ăsta, când îți eliberezi picioarele din închisoare, într-un contact foarte frumos cu pământul. Știam aproape fiecare loc de pe Via Transilvanica unde mă descălțasem data trecută, în 2022. Chiar dacă m-am pierdut de vreo două ori, știam pe unde am umblat prin iarba de după ploaie, sau prin iarba uscată, sau pe mușchiul din pădure, sau prin frunzele căzute mai spre toamnă. Această împământare e una dintre senzațiile tactile pe care nu le-aș uita toată viața mea. Și cred că e un lucru pe care, oriunde l-aș face, m-ar reconecta rapid cu drumurile de lungă distanță.
Apoi, mai e gustul de zamă de pe drum. Comunitatea asta de ospitalieri, Mariile astea, tanti astea care dintr-odată pot să-ți deschidă lada de zestre, patrimoniul lor culinar, care este incredibil de vast. Niciodată n-o să găsești un restaurant care să-ți dea 300 de feluri de zămuri care la 20 de kilometri distanță să fie complet diferite, cu alt gust, de la leuștean sau de la cimbrișor. Sau gustul înghețatei la doi lei – o chestie la pungă pe care altfel n-ai cumpăra-o nicicum – pe care o găsești în lada frigorifică din ultimul sat, la sfârșitul unei zile de drum. Incredibilă! Fericire pură!
Și mai este un sunet foarte aparte, pe care eu nu l-am întâlnit în multe țări – în Japonia deloc, iar în Spania doar în câteva situații –, sunetul unui melanj cultural alcătuit din oameni și animale. În special, sunetul vacilor. Vaca îți dă o imagine de tihnă. La un moment dat, ea se așază și se pune pe rumegat – ceea ce și tu trebuie să faci, obligatoriu, pentru că la un drum de lungă distanță ai de rumegat niște lucruri pe care le-ai adunat, trebuie să le interiorizezi. E o limpezire a minții despre care vorbește foarte multă lume, iar eu o confirm cu vârf și îndesat. Și sunetul acesta e foarte românesc, foarte recognoscibil, dar, din păcate, dispare odată cu această lume rurală, ea însăși pe cale de dispariție, spre care Via Transilvanica deschide o fereastră.
Vedeți în Via Transilvanica un proiect multigenerațional?
Noi așa l-am gândit. Era 2018 și toată societatea căuta un proiect care să vorbească despre Unire. Dar a fost și pentru noi un moment de maturitate: Tășuleasa Social împlinea 18 ani, iar Via a beneficiat de un culoar de oportunitate, pentru că tuturor le era sete să bea din această apă care unește. Noi ne-am intitulat proiectul „Drumul care unește“, dar nu ne-am dus la Alba Iulia doar cu ceva generic, cu o pancartă, cu o hartă care să arate ce frumos ar fi dac-ar fi. Noi ne-am dus cu toate resursele noastre – 47 000 de euro, o avere pentru o ONG în 2018 –, care la vremea respectivă veneau din vânzarea cărții 27 de pași a fratelui meu, Tibi Ușeriu. Cartea unui bandit ajuns erou național a deschis această cărare, un proiect devenit ambasadorul țării. Noi n-am avut niciun sponsor când am pornit proiectul. Toți sponsorii au venit după ce s-a creat acest val uriaș de emoție în jurul lui.
Practic, ce-am vrut noi și ce vrem în continuare e să avem un proiect care la nivel global să se bată cu drumurile de lungă distanță. O cărare pe care noi, românii, să nu ne pierdem, prin care să ne putem afla mai ușor identitatea și prin care să putem privi în trecutul nostru.
Cum se împacă viziunea în durată cu transformările prin care trece lumea rurală?
Sunt conștient că e un pericol de dispariție, dar ceva trebuie făcut. Noi aducem aceste sate în atenția publică și sperăm ca zecile de mii de oameni care au fost acolo și le-au apreciat, care au văzut valoarea intrinsecă a proiectului, să ne ducă spre o politică publică. ADN-ul nostru e în gospodăria rurală, dar de la colectivizare încoace n-au mai existat politici publice care s-o ocrotească. Via Transilvanica oferă un circuit social și arată că o parte din ceea ce este prins în tăvălugul acesta al progresului trebuie protejat.
Și așa apar în discuție autoritățile. Există Legea 288/2024 pentru traseele pedestre de lungă distanță din România, întemeiată pe experiența Asociației Tășuleasa Social. Pe 24 iulie 2025, au fost adoptate normele metodologice. Lucrurile stau bine doar pe hârtie sau și în realitate?
Într-adevăr, aici este o zonă de mâhnire și de neînțelegere. Eu cred foarte tare într-un dialog, cu condiția să fie ferm. Trebuie să avem un dialog, pentru că altfel nu dezvoltăm nimic.
Din câte am înțeles eu mergând – și acum chiar sunt un cunoscător al țării, pentru că am făcut-o de trei ori în diagonală, pe jos –, noi nu mai avem, de la Regina Maria încoace, deci de mai bine de 100 de ani, un contract social încheiat cu liderii acestei țări. Nimeni nu vrea să-l facă, iar cei mai vulnerabili sunt locuitorii din zonele rurale, care au fost puternic neglijați și au sfârșit prin a-și pierde încrederea.
La fel s-a întâmplat și cu Via Transilvanica: avem o lege care a trecut în cvasiunanimitate de anul trecut, din noiembrie, și am așteptat normele metodologice, care în mod normal ar trebui să simplifice aplicarea. Când în sfârșit au venit am fost foarte bucuroși, apoi, când ne-am uitat mai bine la ele și am încercat să le respectăm, ne-am dat seama că metodologia complică atât de tare legea din Parlament, încât nici până astăzi nu am putut omologa traseul. Și ne va fi imposibil s-o facem și în următorii zece ani, dacă nu se schimbă ceva. Deci dacă noi, cu o experiență de șapte ani, nu putem, în țara asta care are nevoie ca de aer să-și vândă sustenabil patrimoniul natural și cultural, atunci cine ar putea s-o facă? Legea care ar trebui să ușureze lucrurile le împiedică complet.
Via Transilvanica există și fără acest certificat de naștere din partea autorităților, funcționează și tocmai a luat EcoTrophea, un premiu foarte râvnit al Asociației Germane de Turism, unul dintre cele mai prestigioase organisme de profil la nivel european. Ambasadoarea noastră la Berlin se lăuda cu Via Transilvanica, dar autoritățile naționale n-o recunosc, fiindcă prin normele metodologice pe care le impun fac imposibilă omologarea ei. Au apărut lucruri aberante, cum ar fi că ni s-a cerut să facem o hotărâre de consiliu local pentru că trecem 36 de metri printr-o unitate administrativ-teritorială. Iar în lipsa unui cadru legal, reprezentarea noastră în teritoriu e îngreunată de faptul că nu avem nicio măsură coercitivă. N-ai cum să oprești un proiect fără cusur, care până la urmă e în beneficiul țării. N-ai cum să trimiți visătorul direct pe eșafod.
Aș vrea să ne întoarcem totuși la oameni, pentru că, până la urmă, Via Transilvanica e o poveste cu, pentru și despre ei. E un proiect care a adus împreună oameni foarte diverși – drumeți, voluntari, sponsori, restauratori, arhitecți, artiști, aderenți la programul de membership „Oamenii drumului“. Ce au ei în comun, ce împărtășesc?
O nevoie uriașă de a ieși la lumină. Cred că pentru noi tranziția a fost un mit al peșterii care a avut mereu ca ingrediente sărăcia, corupția, frica, delăsarea, depopularea. În ultimii 35 de ani – de fapt în ultimii 85 –, societatea noastră a funcționat într-o frică permanentă de ceva rău care s-ar putea întâmpla. Tot timpul a trebuit să reparăm câte ceva: un incendiu, o catastrofă, o urgență, un război, o pandemie. Am ajuns să funcționăm ca niște mici pompieri nebuni care umblă cu găleata de apă în căutarea unui incendiu care, de fapt, nu se stinge. O societate care funcționează numai reactiv nu va fi în stare să găsească soluții clare în situații cu adevărat periculoase.
Eu am priceput asta în primii zece ani de Tășuleasa Social și am căutat un proiect care să nu mai depindă de spaima, de frica, de lehamitea noastră, ci să ne adune în baza valorilor. Cu cât stăm mai mulți împreună în baza unor valori, cu atât ele devin mai stabile. Pe unii îi interesează zona rurală, pe alții protecția mediului, pe alții patrimoniul, pe alții anduranța sau sportul, iar pe alții îi interesează să vândă produse de munte. Pentru mine asta înseamnă o societate vie, ideea asta de proiect cu autocombustie proprie pe care, după ce l-ai făcut, să fie ca un copil viu, să-i bată ceva înăuntru, o inimă. Asta am obținut eu: această inimă bate, este complexă și mă învață foarte multe lucruri.
Sigur că și pe Via Transilvanica trăiesc bătrâni într-o singurătate cruntă, trăiesc copii cu părinții plecați în Spania, sigur că și acolo e sărăcie. Dar noi nu vrem să prezentăm asta. Noi nu le vindem spaima, singurătatea, sărăcia, ci mergem acolo să ne cunoaștem, într-o admirație reciprocă. Și această admirație începe să construiască legături, valoarea înseamnă o înflorire a încrederii noastre unul în celălalt. Iar cu această încredere putem să intrăm într-un plan de acțiune.
În călătoria pe Via Transilvanica din care tocmai m-am întors am întâlnit milionari, conducători de companii care fac jumătate din PIB-ul unei țări și care participau la viața asta simplă. Mergeau, mâncau o zamă, noaptea se recuperau repede și a doua zi nu făceau nimic altceva decât cu o zi sau cu două în urmă: să meargă mai departe.
Ce le spuneți celor care n-au pornit încă pe cale?
Dacă ești membru în comunitatea „Oamenii drumului“, te-ai pornit deja. Eu asta încerc să le spun: nu contează neapărat numai participarea fizică. Eu, până la a merge pe Camino de Santiago acum zece ani, m-am gândit 15. Până la urmă, ce trece nu se pierde. Via Transilvanica de-asta am făcut-o, ca să dăinuie, pentru că pe tine trebuie să te păstreze undeva: te păstrează într-un sertar mic, cu catifea roșie, și la un moment dat te scoate și te poartă prin acest univers. Iar treaba asta s-ar putea să fie acum sau mai târziu, cu copilul sau cu iubitul, singură sau cu gașca de prieteni. Am văzut oameni de toate felurile: oameni cu cancer care au pornit în timpul tratamentului, oameni care s-au despărțit, oameni care s-au întâlnit pe Via Transilvanica și s-au căsătorit.
La Proștița există un șantier din care va lua naștere un vad Via Transilvanica. Atunci când ați hotărât pe unde să treacă drumul, ați avut o alternativă: fie podgoriile Jidvei, pitorești, cu vin și cu poveștile Castelului Bethlen-Haller, fie acest cartier din Copșa Mică, până nu de mult cel mai poluat oraș din țară. L-ați ales pe cel din urmă. Cât e intuiție și cât e calcul în determinarea potențialului unei zone?
Cunosc exact sentimentul pe care l-am avut atunci: de o parte era, într-adevăr, frumosul, predictibilul, eventual și posibilitatea de a găsi un sponsor, iar de partea cealaltă era inima rănită a României, care este Copșa Mică. La mijloc este intuiția, dar ea are legătură cu istoria noastră organizațională, cu înțelegerea fenomenului din interiorul unei societăți, de care nu poți să-l desprinzi. Nu ne-am dorit să facem un proiect turistic, ci un lanț social care da, are și niște verigi slabe, dar care e mai mult decât o călătorie în partea frumoasă a țării. Ne-am bazat pe experiența noastră, fiindcă trebuie să treci și prin probleme dacă vrei să-ți fie bine.
Iar la Copșa Mică am avut una dintre cele mai spirituale întâlniri de pe drum, cu o fetiță romă. Ghidul nostru are un capitol despre romii de aici, scris foarte frumos și fără prejudecăți, unde noi am căutat să înțelegem ce înseamnă această etnie. Pentru că e important să fii și empatic. Fetița m-a întrebat, desigur, ce fac, unde merg, de unde vin. Era foarte interesată, dar mi-am dat seama că nu putea pricepe exact ce-i cu Via Transilvanica, așa că i-am explicat pe înțelesul ei de ce sunt plecat pentru 141 de zile. Și atunci, fetița m-a întrebat: „Și nu ți-e foame?“ A fost singurul loc de pe Via Transilvanica unde am învățat că istoria unui neam se poate spune într-o singură propoziție. Asta nu aveam cum s-o aflu nici în cel mai sofisticat loc de pe pământ.
Traseul ar fi putut fi jalonat cu niște marcaje simple, practice, însă în locul lor găsim pe cărare borne de andezit unicat, fiecare opera unui sculptor. Din nou pare că ați ales calea grea, dar cu un sens.
Bornele acestea dau unicitatea proiectului. Niciun traseu de lungă distanță din lume nu este marcat așa. Borna e un străjer și un tovarăș, un însoțitor care se transformă într-un fel de prieten și crește odată cu evoluția ta de-a lungul drumului. La un moment dat, acest prieten te părăsește: te desparți de singurul lucru stabil din viața ta cât ești pe Via Transilvanica. Dar, la aproximativ un kilometru, întâlnești o nouă bornă, care îți redă dimensiunea prieteniei, sentimentul că nu te-ai pierdut. Și bineînețeles că așa am putut ajuta și niște artiști tineri, care au început de la o zgârietură în andezit și au ajuns la un curaj teribil.
Apropiaților Via Transilvanica le e familiară o butadă: dintre frații Ușeriu, Tibi e guru, iar Alin e gura. Însă mie mi-a plăcut mai mult ceva ce scrie chiar fratele dumneavoastră în 27 de pași: „[Alin] nu face experimente pe trupul lui, ci pe mintea lui. […] Nu îl mănâncă pielea de pe talpă, ci pielea capului.“[1] Ce pune în mișcare acest tandem?
Când Tibi era „la studii în străinătate“ și „profesorii“ nu-l lăsau să iasă de-acolo, eu îl vizitam. Povestea noastră este foarte frumoasă, o poveste care trebuie împărtășită – în 2026 va apărea și un film despre noi – și care, de fapt, e și secretul acestui drum care unește, pentru că a intrat profund în sufletele oamenilor.
Noi doi am avut o copilărie dificilă, care vrem, nu vrem, ne-a apropiat foarte tare. Dar am avut și o perioadă în care n-am vorbit deloc unul cu celălalt. O perioadă în care Tibi o apucase pe un drum aproape fără întoarcere. Și știam că, dacă îl însoțesc pe drumul acesta, chiar și numai mental, el va face ceva ireparabil. Și acolo am avut o intuiție foarte bună. Ceea ce ne-a îndepărtat atât de tare, încât împăcarea noastră a fost într-adevăr foarte frumoasă.
Îl vizitam la închisoarea de maximă siguranță din Germania și-i povesteam despre o lume pe care nu și-o putea imagina. El venea de la jefuit bănci într-o organizație neguvernamentală care planta copaci. Și cu atâta entuziasm i-am povestit, încât am început amândoi să credem în asta. Și miracolul s-a întâmplat. Țin să spun acest lucru: Tășuleasa Social, organizația pe care eu am fondat-o laolaltă cu alți oameni, a fost de fapt ceea ce m-a ajutat să-l salvez pe Tibi. A fost scena pe care Tibi a putut să intre și să-și joace rolul adevărat, cu mult curaj și cu multă sinceritate.
Iar cei mai mari admiratori ai acestei povești suntem chiar noi. Miracolul acesta al întâlnirii noastre îl trăim, îl respectăm și-l admirăm. E o poveste la care noi am stat, am insistat, o poveste temeinică, e o poveste ca o bornă de pe Via Transilvanica – nu-i numai așa, o joacă de vopsit gardul.
Plus cooperarea, care pentru mine este mult mai importantă decât colaborarea. În colaborare, oamenii se folosesc cumva unul de celălalt, pe când în cooperare trebuie să te pui cumva în pielea celuilalt. Și cooperarea, și colaborarea au fost golite de sens în perioada comunistă. Dar la noi, în cultura organizațională a Tășulesei, au mare însemnătate. Deci noi avem grijă unul de celălalt – ca frați, colegi, oameni ai organizației. Toți cei care merg pe Via Transilvanica se simt protejați de această grijă și devin și ei, la rândul lor, parte din ea.
Știu că grija e un cuvânt foarte important pentru dumneavoastră. Ce înseamnă ea?
Eu am o anxietate pe care n-o ascund. O trăiesc ca bărbat care a făcut lucruri, care a mers 3 000 de kilometri într-o vară, dar care, la un moment dat, a suferit de un burnout și de o tulburare de spaimă foarte severă.
Exact această grijă a fost cea care m-a îmbolnăvit – îmi făceam griji pentru toate, pentru tot universul, pentru toată țara, pentru toată familia. Dar când am început s-o privesc mai atent, mi-am dat seama că e un instinct pe care pot să-l folosesc foarte bine ca să văd lucruri pe care alții nu le văd. Multe dintre ele, sigur, pericole. Dar dacă le vedeam de foarte departe, aveam timp să acționez, să le fac un pic mai predictibile. Deci parte din această spaimă eu am transformat-o într-o intuiție organizațională foarte bună. Fiindcă cei mai buni lideri sunt, până la urmă, aceia care văd prin ceață sau prin întuneric și creează încredere pentru cei din în urma lor. Așa că organizația pe care o conduc a avut foarte mare încredere în mine. Atunci a apărut această filozofie și una dintre valorile noastre organizaționale principale: să avem grijă unul de celălalt. Anul acesta eu am plecat pe Via Transilvanica patru luni și jumătate, iar echipa m-a acoperit și a făcut ca lucrurile să funcționeze în lipsa mea. Patru luni și jumătate eu am făcut o treabă care este construită pe grija pentru celălalt.
Așa că grija nu este numai un sentiment de spaimă. Până la urmă, este și un sentiment de apartenență, de dragoste reală. Măcar această datorie să ne fie clară și să ne-o facem cât putem noi de bine, cu toată forța noastră.
[1] Tibi Ușeriu, 27 de pași. Zece ani mai târziu, Aqua Forte, 2025, p. 144.
Foto 1: Alin Ușeriu © Asociația Tășuleasa Social
Foto 2: Alin Ușeriu pe Via Transilvanica la apus © Alexandru Grigoraș
Foto 3: Marcaj Via Transilvanica © Asociația Tășuleasa Social
Foto 4: Localnic de pe Via Transilvanica – Garz Victor, Moara Serel © Vlad Dumitrescu
Foto 5: Drumeți pe Via Transilvanica © Asociația Tășuleasa Social
Foto 6: Alin Ușeriu pe Via Transilvanica, la ultima bornă din Drobeta-Turnu Severin © Alexandru Grigoraș
Foto 7: Proștița, proiect pe Via Transilvanica – șantier cu voluntari © Asociația Tășuleasa Social
