Alt fel de călătorii

Start

Eram în tren undeva în inima Tokyo-ului, spânzurat cu o mână de bară și învârteam în creier, precum niște bile de oțel în palmă, cuvintele „jurnal de călătorie“, doar-doar voi atinge starea de grație în care rândurile îmi vor curge relaxat din buricele degetelor atunci când mă voi așeza la calculator. Ultima oară am fost în România, pe cine să intereseze așa ceva? Știu, un autor în pană de inspirație e unul dintre cele mai neinspirate moduri de a începe un text, dar vă jur că așa s-a întâmplat.

Îmi tot repetam deci în minte „jur-nal de că-lă-to-ri-e“ ca un rebusist care nu găsește cuvântul potrivit, când am văzut-o pe doamna așezată în fața mea cum ridică privirea către mine și cum i se mișcă buzele, dar încâlceala de gânduri din mintea mea i-a ținut cuvintele departe de parcă mi-aș fi tras peste cap un sac plin cu bumbac. Nu îmi vorbise în japoneză, asta era clar, deci n-avea ce să fie altceva decât engleză, acea engleză specifică vorbită în Japonia, sau Japanglish. „Sorry?“, am zis. „Oh, am crezut că sunteți francez“, a zis ea într-o engleză limpede. „Am locuit acolo mulți ani și franceza e specială pentru mine.“

Am jucat cartea străinului până la capăt și am schimbat câteva replici în engleză, m-a întrebat dacă sunt în vacanță, am mințit și i-am spus că da, apoi fiecare s-a întors pe norul lui de gânduri. Doamna a închis ochii și a mers așa o vreme cu un zâmbet senin pe față (lucru rar în trenurile japoneze). Suntem acolo unde ne sunt gândurile, nu-i așa?

M-am trezit și eu, tot în Paris, se făcea că eram acolo prima oară, tânăr și sărac, adică exact opusul a ceea ce sunt în prezent, pentru că lucrurile s-au schimbat fundamental între timp, în sensul în care prima parte s-a dus și a doua s-a agravat. Pentru că bugetul meu avea frică de bilet de avion, călătorisem către Marele București cu autocarul, care s-a și stricat pe drum. Țin minte că la graniță (prietenii anti UE se ling pe buze acum), ne-au întrebat dacă avem instrumente muzicale. Am pufnit. Ce prostie, cine naiba se duce la Paris cu instrumente muzicale, doar nu face cineva contrabandă cu așa ceva?

Abia la prima călătorie cu metroul parizian am înțeles întrebarea, când s-a urcat un grup de cetățeni cu un aer familiar, cu un acordeon, o vioară, o ministație de amplificare alimentată de la o baterie de mașină, toate montate pe un cărucior elegant de cumpărături și au început într-o limbă care numai franceză nu era, să cânte așa:

Hai sărută-mă un pic
Să te mângâi pă buric
Sunt profesor în amor
Și nu obosesc ușor.

Două trei stații, două trei melodii, după care unul se plimba cu o pălărie pe la fiecare și zicea cu încrederea în sine cu care conduci cu o bere-n mână: „Pur la muzic! Silvu ple! Pur la muzic, madam e mesio!“ După care coborau și urcau alții, tot români și tot așa, până când am înțeles că toate calele autocarelor care ajunseseră înainte mea fuseseră doldora de instrumente muzicale. Sau, la câți bani făceau, sigur ei își permiseseră să ia avionul.

Pentru că bani făceau. Francezii scoteau portmoneul acela special de mărunțiș și, la fiecare tură, cel puțin doi trei cetățeni dăruiau artiștilor cel puțin doi trei euro. Mai vreau să zic că în cele două săptămâni cât am stat, puțin înainte de Crăciun și puțin după revelion, între show-urile lăutărești a urcat un june francez îmbrăcat cât de cât impecabil și a ținut cu dicție și impostație următorul discurs: „Doamnelor și domnilor, vă rog să mă iertați dacă vă deranjez. Nu sunt bolnav, nu sunt în incapacitate de a munci, nu am niciun handicap. Sunt actor, nu am de lucru, nu îmi doresc să muncesc altceva și am nevoie de bani pentru sărbători. Dacă doriți să donați, vă mulțumesc anticipat.“

Era, cum spuneam, de sărbători. Galeriile Lafayette și Printemps se duelau în decorații de Crăciun și în care împodobește vitrinele mai dihai. Francezii erau toți și mai francezi și șfichiuiau din joie de vivre pe străzi, în bistrouri și se pupau cu foc prin gări. Și într-o zi, într-un vagon zăngănind prin măruntaiele Parisului, s-au urcat trei lăutari trăgând căruțul cu boxele și bateria de mașină după ei. N-au cântat nimic cu voce, probabil vocalul se resimțea după tot sezonul și s-au rezumat la instrumental.

În fața mea era așezată o femeie trecută de toate tinerețile, ca doamna japoneză de mai devreme, frumoasă ca un trandafir uscat, perfect conservat. Ținea în poală, aproape acoperită toată de ele, una peste alta, pungi de cadouri pe care erau scrise nume care mai de care mai sonore, de parcă femeia strânsese în brațe tot festivalul de modă de la Paris. Era o zi proastă pentru muzicieni, se pare, nimeni nu zornăise niciun portofel. Trupeții s-au consultat puțin între ei și înainte să coboare, au mai ciupit o dată corzile și au mai umflat o dată burduful. Au cântat cinstit, lăutărește, de foame și de frig, de dor de ce-a fost și n-o să mai fie, „Le temps des fleurs“.

Doamna încărcată de cadouri ca un pom de Crăciun s-a întors către geamul întunecat și a privit așa în gol, parada peretelui din tunel. Aș vrea să știu ce-a văzut acolo, aș vrea să știu de ce din ochi i-au curs atunci lacrimi rotunde și grele ca perlele de la gât, de ce nu le ștergea și le lăsa să se rostogolească pe pungile din hârtie lucioasă sau pe cele din hârtie kraft, care le absorbeau cum absoarbe asfaltul stropii ploilor de vară. Aș vrea să știu de ce când cântecul s-a terminat, a prins toate sacoșele într-o mână, a scos portofelul și l-a golit în pălăria lăutarului.
Dar nu știu, n-o să aflu niciodată și poate e mai bine așa. „Mersi, madam! Pur la muzic!“

Iar doamnei japoneze care m-a interpelat în franceză, domo arigatou gozaimashita! Îi mulțumesc că mi-a arătat că și acum ceea ce caut e, precum dumneai, chiar sub nasul meu. Dacă ea m-a luat drept turist, chiar și după șaisprezece ani de locuit în Japonia, nu cumva pot călători și când nu călătoresc?

În loc de răspunsuri, întrebarea a chemat după ea altele. De la ce distanță încolo (în kilometri) se cheamă că (te) călătorești? Ce vehicule se califică la categoria „mijloc de transport  în scop turistic“? În ce locuri trebuie să ajungi pentru ca umbletul tău să se poată numi călătorie, iar locul în care ajungi, destinație? Nu cumva țintind la iluzoriile călătorii mari, exotice și departe, le ratăm pe cele care se ascund, modeste, în acțiunile, deplasările sau repausurile noastre de zi cu zi?

Ați început aceste rânduri cu așteptarea că veți citi niște impresii de călătorie, povești despre oameni și obiceiuri din locuri foarte îndepărtate, despre mirări și descoperiri, arome și gusturi, sunete și muzici nemaiauzite. Devoratul jurnalelor de călătorie sunt și ele un fel de a călători prin procură, necostisitor și la modă. Vă voi spune puțin despre cum am împăcat pe la treizeci de ani călătoria cu munca, aceste două eterne rivale, precum amanta și soția, și cum am trăit într-un frumos, dar scurt ménage à trois cu ele lucrând ca fotograf pe un vas de croazieră din Alaska în Brazilia.

Atunci îmi pare că am atins apogeul pribegiei, în America de Sud, când vasul aluneca de-a lungul coastei și oprea la câteva zile în Ecuador, Peru, Chile, Argentina, Uruguay și retur. Atunci, când într-o dimineață am coborât mahmur în port, am oprit un trecător și l-am întrebat: „Nu vă supărați, în ce țară sunt?“ Mai mult decât întâlnirile cu locuri, mă fascinează cele cu oameni. Dacă zic că am întâlnit pe vas zeci de mii de oameni, nu greșesc: la fiecare două săptămâni aveam de a face cu un calup nou de 2500 de turişti. Multă lume, puțini oameni. N-am ținut minte mulți, dar tipul ăsta care râdea tot timpul e unul dintre ei.

Râdea așa, cum să vă zic, din suflet, firesc, nu ca hoții. Nu mima. N-avea nimic de demonstrat. Se oprea întotdeauna în galeria foto să schimbe câteva vorbe, apoi pleca mai departe fredonând. Avea ceva în el care te făcea să crezi că a câştigat la loto, a aflat secretul nemuririi, are puterea de a se face invizibil şi tocmai a fost în cabina de schimb a corpului de balet de la Moulin Rouge sau de la Victoria’s Secret sau că are acasă crescătorie de peştişori de aur. Nu ştiu ce avea, dar ceva avea.

Între noi fie vorba, acum când povestesc îmi amintesc că în vremurile alea se formase așa un obicei între noi, ăștia de lucram pe vas, ca după ce ne salutam, să ne plângem nițeluș și de nefericire. Eram tare nefericit pe atunci, dar naiba să mă ia dacă știam de ce, eram tânăr și dacă asta nu era de ajuns, mai eram și în America de Sud. Domnul acesta m-a luminat.

Într-o dimineaţă picase pe mine măgăreaţa să deschid galeria foto și aveam un cap cât toate zilele de la petrecerea care se terminase nu cu mult înainte. Mijeam ochii cârpiţi ca să văd măcar la un metru în faţă şi descuiam panourile cu fotografii, când a apărut el, cu acelaşi tonus care l-a consacrat. Mda, tre’ să fac conversație, aşa zice la manual, small talk, să întrebi turistul de una, de alta… Forma lui de zile mari pica peste mahmureala care-mi redeşteptase nefericiri mai vechi cum ar pica acum un război peste o pandemie.

Omul parcă ținea dinadins să-mi facă în ciudă, era pe cai şi mai mari ca de obicei. N-am apucat să-l întreb eu ce face, că m-a întrebat el. Am răspuns oftând: „Well, as you can see. Not much. How about you, sir, how are you today?“ Omul m-a bătut pe umăr, ce zic eu aici, aproape că m-a luat prietenește pe după umeri şi mi-a zis dezvelindu-şi toţi dinţii: „An extraordinary thing just happened to me this morning!“

Am făcut ochii mari. M-am scos. O să-i aflu secretul. M-am uitat în jur. Galeria era goală, nu era nici dracu’ la ora aia. M-am dat mai aproape: „Really? What? What happened?“

„I woke up“, a zis și a plecat fluierând mai departe, ca un om căruia i s-a întâmplat ceva extraordinar de dimineaţă.

Peste ani, când tinerețile s-au retras tiptil în amintiri, am înțeles că nu întâlnim oameni, ci povești. Și la sfârșitul fiecărei povești, dacă am ascultat cu atenție, ne vom găsi pe noi, așteptându-ne cuminți.

Altădată se făcea că eram undeva în Caraibe, era târziu, nu puteam dormi și m-am dus pe puntea 11. Era acel moment când furtuna abia încetase, sau „viața simplă care începe după plânset“, cum ar spune Max Blecher. Cerul arăta ca o pânză zdrențuită din care mai picura ici și colo câte un strop. Din boxe se auzea discret Nitin Sawney, „Homelands“. Eram singur, barul se închisese și toate petrecerile de pe vas se sfârșiseră.

În orice direcție m-aș fi uitat, apă, cât vedeam cu ochii. „In the middle of everywhere“, cum spunea un prieten, greu de găsit un corespondent firesc în română la jocul ăsta de cuvinte. În loc de panică, n-am simțit decât liniște și primul gând a fost că eram pe un vas fantomă, care însă nu se rătăcise, ci mă ducea acasă ca un cal care știe drumul. Dar liniștea a prins glas și m-a întrebat care cal. Care acasă? Chiar așa. Eram acasă. Eram un copil care se urcase pe acoperișul cetății lui plutitoare, de unsprezece etaje, numită Infinity.

După anii petrecuți pe vas m-am stabilit în Japonia. Am stat până acum în două orașe, ca un făcut, ambele porturi. Mă trezesc uneori că mă poartă pașii/bicicleta/mașina până spre mare ca să-i trag în piept aerul sărat cu gust de dor de ducă.

Cum călătorim când nu călătorim?

Nu voi intra în artificii semantice de genul: oficial, un drum cu orice mijloc de transport se numește „călătorie“, până și cele cu taxiul, care se dovedesc de multe ori adevărate aventuri.

Se spune că suntem atât de fericiți într-o relație pe cât suntem de fericiți singuri. La fel, suntem pe cât de împliniți într-o călătorie, pe cât suntem în rutina zilnică de acasă. Scopul unei călătorii, ca acela al unei relații, nu e să ne facă fericiți, ci conștienți. În călătorii oamenii nu se transformă ca prin farmec, granițele nu sunt pragurile magice dintre zi și noapte, dincolo de care partenerul să-și lepede pielea de porc și să devină prinț. Oriunde ne-am duce, vom turna în acel voiaj ceea ce suntem de fapt, vom căra cu noi plictisul și ursuzenia pe care le-am hrănit cu junk-food-ul mundanului în fiecare zi. O vacanță nici nu salvează, nici nu destramă cupluri. Nici pe noi înșine.

Nu locuiesc în Tokyo. În ziua în care am întâlnit-o pe doamna care mă luase drept francez, mergeam la aniversarea unui prieten și îmi luase cam două trei ore, cu două trei trenuri să ajung acolo. Se cheamă deci că eram un călător. Și deși anul acesta, pe 1 aprilie voi împlini, cum spuneam, șaisprezece ani în Japonia, fiecare drum pe care îl voi face la Tokyo, chiar și la Yokohama, unde am locuit vreo șase, va fi o călătorie.

În acești șaisprezece ani mi s-a întâmplat de câteva ori bune să mă uit cu ochii rătăciți pe indicatoarele din stațiile-furnicar căutând o anumită ieșire și să mă abordeze cineva cu amabilitate: sunt ok? caut ceva? La început răspundeam în japoneză, dintr-un dublu orgoliu – nu mă rătăcisem și vorbeam limba cât să înțeleg indicațiile. Mai apoi, când a mai căzut niște brumă de experiență peste mine, le intram în joc și fiecare ieșea câștigat. Ei își primeau doza de dopamină – recompensa chimică pentru că ajutaseră un străin și, în plus, își mai exersau engleza, iar eu îmi exersam iluzia călătorului.

Există totuși o uniformă a turistului. Dacă trăgeam după mine un troller sau aveam în spate un rucsac, șansele să apară un salvator sau salvatoare creșteau considerabil, deși știam exact unde merg, precum bătrâna din banc, trecută cu forța strada deși ea doar aștepta autobuzul. 

Veți spune pe bună dreptate că în Japonia e simplu să fii călător fără să-ți propui asta: masca de fier a gaijin-ului e pur și simplu de nedezlipit de pe fețele noastre cât vom trăi. În plus, un emigrant nu va cunoaște atât de bine spațiul țării de adopție încât să-i devină propriu, ba mai mult, va deveni un străin până și în țara natală (aici, există și o parte bună, va ajunge să-și facă vacanțele în România și să-i mai și placă). Mi-am amintit cum priveam lumea pe când o cutreieram, mă transformam pe loc din om, în călător. Ar fi exagerat să o numesc formulă magică, dar funcționa. „Nu știu și nu judec.“

O călătorie începe simplu, spunând „nu știu“. În tot ceea ce facem, am fi mai câștigați dacă am păstra privirea aceea inocentă a începătorului. Shunryu Suzuki, călugăr zen și fondatorul primului templu budist din afara Asiei, o spune foarte frumos: „În mintea începătorului sunt o grămadă de posibilități, în mintea expertului, foarte puține.“

„Nu judec.“ Sau cel puțin nu privesc lumea prin filtrul like/dislike, căci nu e video de pe YouTube. Când operăm doar cu aceste două manete, e posibil să nu vedem întregul, ci doar elemente scoase din context. Referitor la posibilitățile din mintea începătorului sau a expertului despre care ziceam mai sus, dacă percepem lumea prin like/dislike ne vom reduce considerabil modurile în care răspundem sau facem față provocărilor, în care vedem sau nu carnavalul din naveta zilnică, din mersul la cumpărături sau la un prieten.

Dacă simțiți că vă vine să vă urcați pe pereți de necaz pentru că n-ați mai plecat de mult nicăieri, vă reamintesc că și atunci când prindem rădăcini pe canapea suntem pasagerii unui fir de praf care numai pe loc nu stă. Nu doar că se învârte în jurul axei, se mai mișcă și în jurul Soarelui cu 30 km/s. Sistemul nostru solar se mai învârte și el cu aproximativ 220 km/s, iar Calea Lactee se deplasează la rândul ei în univers. Una peste alta, se pare că Pământul se deplasează cu viteza de circa 390 km/s și doar m-am gândit la toate date și m-a luat deja cu amețeală și m-am ținut de bară când le-am terminat de notat (am scris acest articol de-a lungul a câteva zile, prin trenuri).

Rândurile acestea nu sunt o palidă consolare pentru cei care nu călătoresc. Dimpotrivă, sunt, dacă vreți, mici exerciții de încălzire, mișcări lejere de stretching înainte de alergare. Primul suvenir pe care mi l-am cumpărat în primul port din Alaska a fost un tricou pe care scria „The journey is the destination“. Așa cum am învățat că nu destinația, ci călătoria în sine e importantă, cred că putem învăța și că pauzele dintre călătorii sunt și ele un alt fel de călătorii.

Oamenii sunt tot un fel de melci, doar că unii mai rapizi, care nu-și cară casa în spate, ci propria agenție de turism.

Un sărut e o călătorie. Să pierzi un autobuz e o călătorie. Să rămâi încuiat pe afară. Să mergi să-ți cumperi cafea în pijama. Să găsești curajul să spui nu. Să privești lucrurile pe care le cunoști ca și cum le-ai vedea pentru prima dată. În loc să înjuri drumul de pe marginea lui, să continui să mergi pe el spre locuri mai bune. Și nu în ultimul rând, cea mai la îndemână și mai fascinantă formă de a călători în timp și în spațiu e să deschizi o carte, o revistă de cultură, sau, de ce nu, să spui chiar tu o poveste.

Imagine reprezentativă: Untitled, Francis Picabia, 1917

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×