Eu mă gândesc la prima excursie a mamei mele cu Dacia lu’ unchiu. La poza cu ea lângă statuia lui Hercule pe care am refăcut-o 30 de ani mai târziu și pe care abia aștept să o scot și să o pun în album lângă a ei. La multă istorie zăcândă în toate clădirile care se prăbușesc încet, dar care sunt încă frumoase. La râu și cascade. La toți oamenii cu care am vorbit, oamenii care vând cafea la aparat sau care au magazine și case pentru cazare, care râd și fac glume și vorbesc cu mine despre Insula iubirii. La toate pisicile de pe stradă pe care le-am luat în brațe și, cel mai important, la grădina plină de ardei și roșii a unei bunici blânde.
Toate astea spun: am stat o săptămână la Herculane și mi-a plăcut atât de mult, încât aș fi stat o lună. Am plecat într-o duminică dimineață, la 5, cu trenul. CFR-ul care ar trebui să facă șapte ore, dar care face cel puțin opt. Primul șoc: gara nu e în stațiune. Gara e la vreo zece minute de ea. Există două opțiuni: concurezi cu toți ceilalți oameni pentru un taxi sau aștepți microbuzul care vine din jumătate în jumătate de oră. Eu și prietenul meu am făcut echipă cu un domn mai în vârstă, care părea de-al locului și am mers cu un taxi până în centrul stațiunii. E construită majoritar pe de-o parte și alta a șoselei, deci este lungă și dreaptă. Ne-am cazat într-o garsonieră pe strada Trandafirilor, într-un cartier micuț și liniștit, cu un măr lângă bloc și două magazine mixte, de colț. De la geamul garsonierei se văd munții între blocuri și e o priveliște pe care aș vrea să o văd în fiecare dimineață. O garsonieră cu o canapea extensibilă, duș, baie și o chicinetă care ne-a ajutat să ne simțim mai puțin turiști.
La o foarte mică distanță de noi sunt aceste patru hoteluri masive, în stilul modernismului socialist, Diana, Dacia, Minerva și Afrodita. Sunt destul de impunătoare, emană din toți porii atmosfera anilor ’70 și, din ce am citit prin recenziile de pe Google, oferă aceleași condiții ca prin anii ’90, dar e fascinant să le vezi înșirate în spațiu și timp, pentru că nu par din epoca asta. Dacă traversăm strada, ne teleportăm direct în Mamaia anilor 2000. Terase cu mici, bere, oameni care vând fructe, miere, jucării, tot felul de briz-brizuri, muzică populară live de la două terase vecine, clătite, înghețată, șaorme, costume de baie, pietre prețioase, inele, bețișoare parfumate, langoși. Ăsta e momentul în care îți dai seama că ești complet întors și blocat în două timpuri succesive și trebuie să alegi. Apoi, dacă mai mergi vreo zece minute și treci Podul Roșu, apare o a treia variantă. Un timp liniștit, pe strada Izvorului, tăcut și netulburat de zgomotele centrului. Case vechi, întreținute, uneori cu covoare atârnând pe garduri, oameni bătrâni care stau în fața porții și un drum liniștit spre centrul istoric, unde se află faimoasa statuie a lui Hercule și alte clădiri care stau să cadă. Plus Muzeul Băile Apollo și un tataie care vinde înghețata copilăriei, care ne-a lăsat să îi aducem 2 lei mai târziu și apoi a fost surprins că ne-am întors. Muzeul e în stare de degradare, dar vezi înlănțuiți pe pereți oameni importanți din „cultura“ românească, tip Vadim Tudor sau Ceaușescu, cu mențiunea: obișnuiau să frecventeze băile. Sigur le-au oferit vindecare (oare singurul loc în care Vadim nu striga la nimeni?), dar puțin emoționant să calci prin aceleași băi pe unde se desfătau regi, prințese, scriitori, preoți și președinți. Incluziune, diversitate.
Dacă mergem puțin în față, găsim o bisericuță cu o doamnă foarte drăguță care a mai ținut-o deschisă cinci minute pentru noi, iar și mai în față de-atât este Hotelul Roman (care îți cere 3 lei ca să mergi la baie, weird flex, but ok), alte băi și Parcul Național Domogled. Centrul istoric e mic, dar cochet și total opus față de noul centru colorat și zgomotos. Ne-am tot plimbat prin el, a tot fost un loc de tranziție de la stațiune la nestațiune, la ieșirea din ea și ajungerea într-un loc demn de Insula Mako, poate o mini reconstrucție a ei, Cascadele Cernei. Cascade la scară modestă, dar e un loc în care poți să înoți, să sari de pe stânci, să citești o carte la soare. Arată foarte mitic, foarte feeric, e mult mai izolat decât toate celelalte locuri în care se poate face baie. Noi ne-am pus la soare, am intrat timid în apă, pe pietrele alunecoase, am căzut (eu), am înotat (el) și am dat titluri celor câtorva persoane care erau pe lângă noi (jumping-man, smoking-woman, reading-man). Mi-aș face acolo un mic cort și m-aș muta departe de tot, să văd muntele în stânga și-n dreapta și să intru în apa rece când arde soarele.
Ne-am și urcat pe munți. Există multe trasee montane, de la începător la intermediar și avansat, luați-vă încălțări, totuși, că vă umpleți de toate cele. Am văzut Izvorul Munk (până în ziua de azi îl citesc ca muncă cu K și nu am o pronunție clară pentru el în capul meu), platoul Coronini, Grota lui Șerban. Sunt priveliști care-ți taie respirația la propriu, pentru că mie până la grotă mi-a ieșit sufletul și am înjurat tot drumul, vrând să mă opresc, dar nu mi s-a permis. A meritat, în cele din urmă. Din ce am înțeles de la localnici, urși nu au, dar au vipere. Noi nu ne-am întâlnit decât cu oameni, din fericire.
Cred că Băile Herculane se scrie așa, dar se citește: loc liniștit între munți cu oameni care au afaceri mici sau mari, magazine mixte care sunt mixte în adevăratul sens al cuvântului, nu găsești legume și fructe, dar găsești băutură scumpă și conserve sau borcane de la Lidl, oameni în vacanță, deci care nu au vreo supărare vizibilă, terase cu mâncare și limonadă bune, vânzători ambulanți de cafea și langoși, doamna de la bibliotecă pe care n-a mai vizitat-o nimeni de mult și care ne-a povestit puțin despre istoria stațiunii, localnicii cu care poți povesti despre orice oricând, puiul de pisică al cărui năsuc mirosea a ton, toate petrecerile cu muzică live, grădina de ardei pe lângă care am trecut în fiecare zi și în fața căreia am rămas măcar un minut să o miros, garsoniera modestă în care m-am simțit mai de-a locului, toate străzile pe care le-am învățat. E despre o vacanță de oameni mari, dar nu foarte mari, care văd multă viață și dragoste într-un loc relativ abandonat. Stațiunea Băile Herculane are o inimă mare care poate să ne cuprindă pe toți și abia aștept să mă întorc, să-i aduc și mai mulți oameni noi.
Imagini: © Ronan Thiel
