Există puțini poeți contemporani care știu să sondeze în adâncurile tragismului colectiv – unii o fac furibund, alții sunt plini de patos, iar cei mai mulți se împotrivesc sau chiar se aliniază normelor socioculturale, fiind cel mult reacționari. Foarte puțini cunosc mecanismele fine, echilibristica subtilă dintre puritate și putere, dintre revoltă și stoicism. Poezia lui Constantin Iftime este la prima vedere o poezie politică, fermă, abrazivă, aparent explozivă, dar care se preschimbă prin diferite mecanisme textuale într-o implozie atent controlată.
Această atenție la transformarea unui text aparent incisiv, violent, „așezat în pagină orgolios“ (Ștefan Manasia) într-unul introspectiv, chiar melancolic, nu este întâmplătoare. Scriitorul Constantin Iftime are un istoric de reușite, fiind autorul volumelor de poezie Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta (2012), Elefantul de câmpie (2014), Zlătunoaia pentru toți (2014), alături de romanul Copiii sălbatici (2016), respectiv Eseul carnivor (2013) și Confesiuni violente (convorbiri cu Nicolae Breban) (1994). Poezia se face remarcată prin luciditate, fatalism, prin tonul contestatar și critic, iar pe alocuri printr-un caracter ermetic, poemele fiind deconstructiviste până la disoluție, criptice prin hiperrealism – acel gen pictural și arhitectural, care conform lui Jean Baudrillard „simulează ceva care nu a existat niciodată cu adevărat“. Poezia lui Iftime pare scrisă pentru a fi rostită pe ton contestatar, cu o meticulozitate vecină cu revolta, din amvonul unei biserici protestante, ori pe ritmul unei piese de rock progresiv, cum ar fi „We are the pigs“ al trupei britanice Suede. Nu fac această afirmație în mod întâmplător – cuvântul „porc“ este folosit de mai multe ori în text, în mod comic, porcul făcând parte din familia de mamifere intitulată Suidae.
Volumul Inoxidabil (apărut în 2024 la Casa de Editură Max Blecher) este gândit ca un triptic, prima parte fiind marcată de o creștere graduală, lentă a intensității artistice. După aproximativ treizeci de pagini lucrurile se limpezesc: sâmburele dur (metalic) al Inoxidabilului începe să se întrevadă, discursul atinge temele majore, grave; poetul este capabil să ademenească prin stranietate și să fixeze prin dimensiunea tanatică, prin revelație și metaforă într-un stil care duce inițial cu gândul la Ioan Es. Pop – „Mintea mea răscolită de iminența morții,/ Răscolită de moartea urâtă a pisoilor înecați în uncrop./ Erau patru pisicuțe albe,/ Și-un singur pisoiaș negru.“ Deloc întâmplător, primul act se încheie cu versul „prima zi a trecut“. În Punctul Omega al lui Don DeLillo, prima parte a romanului prezintă experiența unui tip care urmărește „24 Hour Psycho“ – o instalație video a artistului scoțian Douglas Gordon, bazată pe celebrul film al lui Hitchcock. Prin urmărirea atentă a cadrelor care se derulează precis 24 de ore, privitorul trăiește în anularea timpului fizic real, ori mai bine zis într-o suspendare a acestuia prin imersiunea în realitatea filmului. Constantin Iftime încearcă același lucru: fiecare poem pare un cadru, un frame dintr-o imagine unitară, stranie, de parcă zeci sau chiar sute de versuri ar fi fracțiuni de secundă. Aici stă precizia și ingeniozitatea volumului: nu contează despre ce este discursul, cine critică sau de ce, vital fiind modul în care se spun lucrurile, fie ele proclamate în piața ideilor, ori spuse în șoaptă „pe fundul râurilor mari“ de unde privim „noi, cei săraci și liberi“.
A doua parte este deschisă prin resemnare și acceptarea războiului iminent („E un război undeva lângă noi“). Poetul ne dezvăluie cele două lumi existente, care se vor ciocni inevitabil: prima, purtată de „Un vânt feudal,/ Un vânt snob, ce cutreieră lumea rustică“, versus cea de-a doua, guvernată de „Legile consecvente și slabe“. Această coliziune fatidică ne va arunca în haosul post-apocaliptic pentru care ne-am pregătit îndelung („Urâți,/ Gata să distrugem o istorie“) și din care „Vom ieși […] printre dărâmături“. În poemul „O prelungire de creier a îmbelșugatei naturi“ există o coborâre în biologic, de-a dreptul sapolskyană. Dar spre deosebire de Sapolsky, vina individuală continuă să plutească în aerul îmbâcsit de cutume și clișee, paradoxal protector – omul este damnat, viața îl îmbolnăvește, iar bunătatea „ia ce vrea“. În alte poeme, vocea se scufundă în scepticism și mizantropie, găsindu-și bucuria în clasici (Eliot, Pound, Williams, Auden). Pe alocuri, Iftime seamănă cu un Dr. Strangelove îndrăgostit de bomba atomică („Există și alte locuri secrete“) – Rusia este tranșată, la fel și America („Rusia trage dopul de la colac“, „Chemăm America să-i bată. Fură și mai mult.“) Poetul este mai rece și mai dur decât Războiul Rece; are și de ce: societatea, cultura, individul se prăbușesc sub ochii săi și ai congenerilor – în curând, generația Beatles va fi substituită, dar Iftime nu este contestatar – el nu critică schimbarea, ci nedreptatea. Adoptând atitudine critică asupra letargiei sociale, cu vigilitate și virilitate, poemele sale înfruntă finalmente problema existențială a războiului cu propria moarte („Războiul cu moartea nu a trecut“).
„Sunt realist“ ne spune poetul. „Stau de vorbă cu lucrurile“. Acest dialog cu lucrurile, cu faptele istoriei și nedreptățile ei se materializează prin poezie. Poezia este ca o bară de oțel inoxidabil cu ajutorul căreia putem strivi barbarismul, fără să fie nevoie de vreo zvâcnire a unui mușchi, ori de vreo contracție a unei falange pe trăgaci. Bomba atomică, fără să fie de fapt menționată (într-un mod subtil și grațios, care duce cu gândul la poeta daneză Inger Christensen), este agățată de tavanul acestei lumi, fiind capabilă oricând să ne propulseze în preistorie: „Dacă nu suntem atenți/ Vom deveni bătrânii care am fost/ Acum un milion de ani,/ Murdari, urâți, criminali,/ Uscățivi și drepți ca o lumânare,/ Vom conduce lumea/ Cu o mână de fier“. Partea a doua a tripticului se încheie cu versul „De data asta am să-mi revin“ – lumina a întârziat să apară, cinismul atinge apogeul, poemele fiind dense ca un spectacol de încrâncenări, paradox și tragism.
Cea de-a treia parte (și ultima) începe printr-o întoarcere în memorie – un înot stil bras, vara, la sat. Această inserție autobiografică este surprinzătoare; se simte după îndelungi frământări fibra sensibilă a poeziei, afectul – „Eram plasat într-o poziție extrem de vulnerabilă“. Totuși, vulnerabilitatea nu este exploatată, ci doar expusă. Constantin Iftime știe că nu trebuie să se agațe de fragilitate pentru a încheia volumul; el caută să ducă demersul până la capăt cu putere și raționalism, într-o manieră matură, prin cotituri existențiale. Poezia sa nu este blândă, nu trebuie să slăbească, să devină siropoasă (sappy, cum ar zice americanii), ci să se îmbrace în noi straturi de realism dur.
Finalul cărții, în afară de neașteptata referire la Svidrigailov (Arkady Ivanovich Svidrigailov), enigmaticul răufăcător din Crimă și pedeapsă, include un poem-manifest adresat lui Mario Benedetti – romancier și poet uruguayan, cunoscut pentru apartenența la grupul Generación del 45, dar și pentru viziunile sale politice stângiste, care au avut drept consecință exilul de după lovitura de stat din Uruguay, 1973. Conștient de demersul său obscur, criptic („Îi urăsc de moarte pe cei care nu înțeleg nici cât de puțin ce vreau să spun aici“), poetul adoptă o atitudine critică față de stânga intelectuală, mai precis acea stângă de caviar, cultivată îndeosebi în mediile universitare. Finalul seamănă cu o moarte programată (un biolog i-ar zice apoptoză apoteotică) în care pătura socială anterior menționată este supusă purificării prin distrugere, pentru ca altă stângă – cea autentică, dedicată progresului, născută din suferința veritabilă („Al celui din miezul fulgului, cioplit de Dumnezeu, topit murdar pe o plită putredă“) să îi ia locul („Înapoi la barăci! La poezie, boilor!“).
Ajuns la finalul acestei cronici, nu pot să nu remarc greutatea poeziei lui Iftime; există în acest volum multă tensiune, multe versuri schizo (mi-a fugit de multe ori gândul spre Ashbery), multă neliniște și revoltă aparent nefondată. Cred că aici stă măiestria volumului – în ceea ce psihologii ar numi disonanță cognitivă – un concept care constă în incongruența dintre două gânduri diametral opuse. Efectul este garantat: disconfortul pe care îl resimți citind cartea nu face decât să îi augmenteze propria realitate într-o progresie ad infinitum de angoase existențiale. Totuși, nu trebuie să ne îngrijorăm, poetul știe să dilueze discursul, să îl domolească, fiind capabil de dualitate: cum altfel ai putea să preconizezi o viitoare revoluție industrială care ne va decima, dar în același timp să ții în palmă o busolă în nordul țării, care la rândul ei să îți arate nordul, nordul, nordul… „acolo unde-i mai frumoasă tristețea lumii“.
