Pielea ni s-a schimbat. Îmi spun asta în fața oglinzii de apă domoală pe care ne-o dăruiește adăpătoarea. Nu mai sunt vaci în sat, așa că jgheabul ăsta e al nostru, ca de altfel aproape tot ce ne înconjoară. Al nostru și al nimănui. Proprietatea celor care au rezistență și reședință aici. Fata mea, cu urme de noroi și frunze uscate în păr, se agață strâns de corpul meu, ca un animăluț. Nu mai folosim de multă vreme căruciorul, pentru că drumurile pietruite îl rup în bucăți, iar mușchii mei s-au mulat oricum pe corpul ei, pe greutatea ei și pe contururile ei, scoțând la iveală contururi noi, atletice, nemaivăzute. Nu mai sunt o femeie slabă. Sunt o schelă.
E sâmbătă dimineața și mergem să scotocim prin șanțurile din comună în căutare de plante medicinale pe care le numesc ierburi vrăjitorești, pentru ca fetița să-și cunoască neamul, să știe de unde se trage. Uite, tufa asta rău mirositoare e de virnanț; în cantități mici, ajută la sindromul premenstrual, iar în doze mari, e un abortiv puternic, unul dintre cele mai folosite pe vremea când ne dădeau foc pentru că unelteam împotriva uterelor noastre. Fata mea are un an și jumătate, iar experții știu că încă nu domină limbajul oamenilor, dar l-a învățat deja pe cel al plantelor. Recunoaște de la o distanță considerabilă portocaliul fosforescent al rujnicuțelor, știe să deosebească liliachiul nalbei de pădure și violetul de cicoare, iar azi mi-a sărit din brațe spre o tufă pe jumătate ascunsă printre rugii de mure, nevăzută în mijlocul proliferării de elemente aidoma cu care natura ne zăpăcește, și în același timp conturată de un fluid invizibil pe care-l răsfrâng prăpăstiile. Am oprit-o exact la timp cât să nu-și umple mânuțele de ciumăfaie. Ăștia nu, micuțo. Laurii porcești nu te duc pe calea cea bună. Provoacă amnezie anterogradă. Și burundanga e un soi de laur. O foloseau odinioară vrăjitoarele ca să zboare, aplicându-și unguente afrodiziace cu bețele lor de mătură, iar azi o folosesc bărbații ca să ne violeze.
M-a privit cu atenție, dar nu s-a îndepărtat de pericol, așa că am ridicat-o în aer cu noii mei mușchi de atletă și am luat-o pe drumul de întoarcere. E sâmbătă dimineața, iar cu câteva luni în urmă ne-am fi petrecut-o iscodind rafturile dintr-un Tiger: gume de șters în formă de iepuraș, iepurași de plastic, tufe de plastic în ghivece sub formă de iepurași, nici un iepure primprejur. Acum apar în ritmul pașilor noștri; ne salută în zigzag, îi salutăm și noi la rândul nostru. „Țe fați?“ Astea sunt primele cuvinte din limba noastră comună și așa le zicem și animalelor din pădure: Țe fați? Nu mai suntem consumatoare, nici obiecte de consum. Suntem doar în trecere pe drumuri de țară, la fel ca voi.
Spun că ni s-a schimbat pielea pentru că într-adevăr suntem diferite. Avem luciul argintăriei uzate, valoarea metalului care nu-i de decor. Vreau să spun că abia dacă ne facem duș o dată sau de două ori pe lună, la adăpătoarea aia de apă sterilă ca gheața; folosim hainele bune de schi și afișăm o frumusețe de netăgăduit pentru că nu mai e nimeni să ne-o pună la îndoială. Când ni se murdărește părul, ne punem făină de grâu, care absoarbe grăsimea, iar apoi suflăm tare până ce praful se volatilizează în jurul nostru și semănăm cu niște stafii. De când am scăpat de la oraș, tot ceea ce facem e o joacă. Joaca de a grebla frunzele uscate din grădină. Joaca de a uda tufele din seră. Joaca de a ne scoate căpușele umflate din glezne. Suntem ceea ce am fi cu toții dacă nu ar exista mereu cineva care să ne privească, dar mereu e câte cineva, mereu. Săptămâna trecută a venit în vizită o femeie care zicea că e tehniciană la primăria de care aparținem – am observat că, în ultima vreme, asistenții sociali nu-și mai spun așa, după modelul poliției secrete – și ne-a lăsat câteva sticle de apă îmbuteliată și niște formulare, ca să-o înscriu pe fetiță la creșa comunală.
– Dacă e o problemă transportul, vă poate lua autobuzul școlar, mi-a zis, iar mie mi-a venit să râd, pentru că dacă transportul nu ar fi fost o problemă, nu am fi locuit într-un sat-fantomă. Ultimul nostru vecin, un domn de 87 de ani care trăia cu o cățelușă setter, pe care o numea cu dispreț Vulpița, s-a mutat la oraș pentru că i-au refuzat prelungirea carnetului de conducere, iar aici, fără mașină, te poți baza numai pe propriile picioare. Nu ne-a păsat, pentru că era un bătrân foarte antipatic, care se plângea că găinile noastre se aciuau prin casele pe care rudele lui le părăsiseră cu mulți în urmă, dar nedreptatea e nedreptate, chiar și când își varsă cruzimea asupra acelora pe care nu-i iubim.
– N-am de gând s-o duc la creșă sau la grădiniță până când nu va fi obligatoriu, i-am spus asistentei sociale care-și zicea tehniciană, iar ea a început să-mi dea dreptate cu un soi de afectare ce părea să-mi dezaprobe mai degrabă cuvintele decât să mi le încuviințeze.
– Dar despre înscrierea în registru, ce zici? Dacă v-ați declara domiciliul, v-am putea furniza servicii de utilități. Ați avea lumină și apă curentă. Măcar atât, nu? Nu-mi trebuie decât buletinul. Gândește-te la fetiță…
Femeia ni se adresa dintr-un colț al verandei care fusese invadat de cucută și mi-a trecut prin minte că ea, cu pardesiul ei fin și jargonul de asistenți sociali, ar fi fost dintre aceia care o confundă ușor cu pătrunjelul. Mi-a venit o idee, dar m-am abținut. Am tras aer în piept și m-am abținut. Am făcut ceea ce-i spun fetei mele să facă atunci când o doare ceva: mi-am fixat privirea pe silueta îndepărtată a munților și am așteptat până când cerul a fost brăzdat de un vultur. Până atunci, aveam să fim din nou singure. Libere și neidentificate. Nelocalizabile.
Ieri am văzut o șopârlă de aceeași culoare cu a lăstărișului. Trecea pe drumul de colb cu un semn în formă de stea pe spate, dar s-a topit printre elementele aidoma ei, de cum a ajuns la semănături. M-a făcut să mă gândesc la un lucru pe care-l intuiam de mult. Că deja nu mai sunt o femeie. Sunt un animal care se camuflează pentru că pielea îi este partea nevăzută a pământului. Cu noroiul adus de pe munte, desenez un trifoi cu patru foi pe fruntea fetiței și ne despărțim de reflexia noastră, pentru că poziția soarelui în înaltul cerului, aproape de clopotniță, nu ne așteaptă și mai sunt încă multe de făcut. Trebuie hrănite găinile și tăiat lemnul pentru foc și fiert apa și încălzit piureul de legume tari ca pârloaga. Cu fiecare asfințit, cu fiecare nouă vâlvătaie, mă tem ca flăcările să nu se întețească prea mult și să dispară ceea ce construim peste zi, dar știu și că frica asta e ancestrală și fără leac, conștiința subtilă a cărnii care-și amintește de carnea dinainte care a ars pe rug și-mi spun că locuința noastră nu-i decât un nod dintr-o rețea extinsă care ne leagă de pământul acesta, de alte femei și alte fetițe, care nu-și dau numele la niciun recensământ și care aleg de bunăvoie vremea rea să scape de pericol, de amenințarea unei evacuări. Orașul ne-a expulzat, dar câmpul ne primește, pentru că inerția lui este cea care estompează limitele dintre ce-i înăuntru și ce-i în afară. Pielea ni se mai schimbă, ca să imităm câmpuri noi, dar, inexplicabil, simt că noi două am trăit dintotdeauna și vom trăi mereu în satul ăsta.
Aixa de la Cruz (n. Bilbao, 1988) este autoarea romanelor De música ligera (451 Editores, 2009), La línea del frente (Salto de Página, 2017) și Cambiar de idea (Caballo de Troya, 2019). A publicat și Modelos animales (Salto de Página, 2015), un volum de povestiri, și o colecție de scurte eseuri despre feminism intitulată Diccionario en guerra (La Caja Books, 2018). Are un doctorat în teoria literaturii și predă scriere creatoare la Escuela de Escritores. De asemenea, contribuie regulat la revistele La Marea și Periódico Bilbao.
Silvia-Alexandra Ștefan este lector universitar doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A tradus opere literare din spaniolă în română, printre care Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo (Pandora M, col. Anansi, 2022) și proza scurtă Planul de rezervă, de Aixa de la Cruz (Literomania, 2021). Lucrările ei academice sunt publicare în volume și reviste de specialitate.
Programul european CELA – Connecting Emerging Literary Artists este o platformă dedicată formării și lansării scriitorilor, traducătorilor și coordonatorilor de proiecte culturale literare aflați la început de carieră.
Proiectul încheie în 2023 cea de-a doua ediție, desfășurată pe parcursul a patru ani, în care participanții au avut ocazia de a se cunoaște, de a lucra împreună, de a participa la cursuri de specialitate și de a călători la festivaluri literare europene.
Această ediție CELA a reunit 30 de scriitori, 79 de traducători și 6 coordonatori de proiecte culturale literare din zece țări: Belgia, Cehia, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, Slovenia și Spania. Fiecare țară este reprezentată în proiect de câte o organizație culturală care promovează activitatea literară și care coordonează echipa locală: Vlaams-Nederlands Huis deBuren (Bruxelles), Passa Porta (Bruxelles), České literární centrum (Praga), Scuola Holden (Torino), Wintertuin (Nijmegen), Krakowskie Biuro Festiwalowe (Cracovia), Câmara Municipal de Óbidos (Óbidos), Asociația Editorilor din România (București), KROKODIL (Belgrad), Goga (Novo Mesto), Escuela de Escritores (Madrid).
Prin dezvoltarea și susținerea acestei platforme, CELA contribuie la o mai bună comunicare între organizații culturale europene din țări subreprezentate în traduceri și la un schimb de bune practici între piețele literare ale acestora.
CELA este un proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene.
Mai multe detalii despre proiect și participanți sunt disponibile pe pagina: cela-europe.com
Imagine reprezentativă: W. Eugene Smith
