Prima ta amintire cu bunicul e învăluită într‑o ceață ciudată, pe care uneori ai impresia că ai inventat‑o tu. Nu aveai nici cinci ani, locuiați încă sus, deasupra hotelului Jana, vă uitați la Bevča
cea care își ieșise din matcă și se revărsase peste terenul de sport de la școală, până la parcare. Îl țineai pe bunicul de mână în timp ce sub voi o apă înspumată, maronie, lingea fațadele blocurilor. Bunicul urmărea totul în tăcere, apoi, deodată, a arătat în sus, spre un stol care făcea rotocoale pe cer, și a spus:
– Le vezi? Sunt debusolate pentru că n‑au unde să aterizeze. De obicei zboară fără probleme peste apă. Sunt foarte istețe, reușesc să se întoarcă exact în același loc an de an.
Le‑ai privit cu gura deschisă, înghițind fiecare cuvânt al bunicului.
– Închipuie‑ți numai, să fii o rândunică atât de mică și deodată să se schimbe totul sub tine. Știi, natura le‑a dotat cu o busolă proprie, o bucățică mică, mică de metal, aici, în cioc, care le ajută să zboare distanțe enorme chiar și fără să vadă. Dar atunci când aterizează, trebuie neapărat să vadă.
Și‑a mutat degetul după pata neagră care, la intervale regulate, cobora scoțând un țipăt lung, disperat.
– Acolo, uite! Sigur încearcă să găsească locul în care aterizează de obicei.
Înghiți în sec. Astăzi percepi altfel ecoul acestei amintiri, mai acut. Știi destul de clar că niciunuia dintre voi nu i‑a trecut atunci prin minte – tot ceea ce a spus se aplică exact la fel și în cazul oamenilor; și încercăm neîncetat să ne întoarcem la noi înșine, înapoi la niște locuri care nu mai sunt de mult aceleași. Ai zece ani. În afară de tonele de cărți citite și de faptul că nu prea vorbești cu nimeni, nu e nimic ciudat la tine. Nu același lucru îl poți spune despre Marián, băiatul care s‑a mutat la voi în clasă la jumătatea anului școlar. Marián era tăcut, purta niște blugi ciudat de strâmți, avea păr lung, negru. De fapt, atunci, prima oară când l‑ai văzut, ți‑ai zis că e întruchiparea profesorului Plesneală. Cu părul negru, slinos, nasul coroiat și tenul palid. Doar că în loc de ten palid avea pielea întunecată, cu pete mărunte albe. Stătea picior peste picior și la școală își petrecea tot timpul de unul singur. Mirosea bizar, iar gâtul lui alungit părea, de la distanța băncii tale, un gât de fată. În perioada aceea, toată clasa își îndreptase atenția către Marián. Ceilalți băieți îi vărsau regulat coșul de gunoi în ghiozdan, iar la sala de sport îl îmbrânceau intenționat. Mai târziu, la vestiar, ai observat că avea vânătăi pe tot corpul. Era numit homo și poponar, mergea ca o rață futută și era o pizdulice neagră.
– E mai rău ca o fată! strigau colegii în pauze în timp ce profesorii se îndreptau spre cancelarie sau mai degrabă se prefăceau că nu aud nimic.
Aceleași cuvinte le împrăștiai și tu în jur, în timp ce sperai ca nimeni să nu observe că stăteai picior peste picior și că în vestiar te uitai la trupurile transpirate. Totuși, încă îți aminteai. Știai cum e să fii de cealaltă parte. Până nu de mult, tu fuseseși ținta unor astfel de cuvinte. Și tu fuseseși poponar. Tocilar. Și multe alte chestii. Și tu te întorceai acasă cu cureaua ghiozdanului
ruptă sau cu tricoul sfâșiat.
În această amintire, stai în bancă și te uiți absent pe fereastră. Marián se întoarce de la tablă după ce profesoara l‑a ascultat poate prea mult. Mirosul puternic de balsam al hainelor lui ți s‑a întipărit în memorie. Chiar înainte să se așeze, Filip, din banca din spatele lui, îi răstoarnă scaunul. Timpul nu se oprește. Timpul accelerează, Marián ridică brațele în aer și se lovește cu
capul de marginea băncii. Lovitura surdă e urmată de duduitul scaunului. O bufnitură înăbușită. Liniște. Totul se petrece mai repede decât reușește creierul tău să proceseze. Îți amintești mai
degrabă succesiunea sunetelor decât mișcarea propriu‑zisă. Mai mult decât reacția celorlalți, balta de sânge care se scurge din corpul băiatului. Din corpul fragil care nu corespunde normei,
așa cum nici corpul tău n‑o face.
Ți‑e rușine de tine; sunt imagini la care nu‑ți place să te întorci, la care revii doar când în jurul tău e liniște și întuneric și nu ai de ales. Oare îți dădeai seama încă de pe atunci cât de mult te afecta și pe tine întreaga situație?
Bunicului îi plăcea să susțină că singurul lucru bun pe care l‑a făcut Hitler a fost să‑i bage în lagăr pe țigani și pe homosexuali. În lumea lui, cuvintele nu aveau niciun impact asupra trupurilor către care ținteau, întotdeauna era vorba doar despre faptul că, în sfârșit, își permitea să spună cu voce tare adevărul.
– Ce dracu’, doar suntem liberi, nu? zbiera nervos spre televizor de fiecare dată când nu‑i plăcea ceva, de îndată ce apărea cineva care aducea vreo obiecție.
Nu percepea durerea pe care o provoacă o expresie, impactul comparabil cu al unei lovituri în cap. Cuvintele nu pot face viața imposibilă, nu pot provoca inflamații ale memoriei.
– Astea sunt prostii, spunea mama, aducându‑și alinare cu aceste cuvinte în special sieși.
Bunicul nu făcuse nici măcar o dată legătura între ce spunea și pumnii în față pe care îi primise chiar nepotul lui.
Azi știi deja că, la fel de ușor cum cuvintele pot deveni arme, limbajul se poate preschimba în violență. De multe ori o lovitură de pumn nu este decât o propoziție pe care o poate înțelege oricine.
Atunci, pe Marián l‑au luat și toată clasa a rămas în stare de șoc. Nimeni nu spunea niciun cuvânt, nimeni nu îndrăznea să se miște. A doua zi însă, lucrurile s‑au desfășurat în ritmul obișnuit. Nici măcar nu te‑ai oprit la banca goală și te‑ai prefăcut că nu auzi țipetele din biroul directorului, unde mama băiatului voia să i se explice ce se întâmplase.
Câteva luni mai târziu, Filip – care a reușit să scape prin cine știe ce minune – te-a lăsat fără suflare în sala de sport. Marián se întorsese deja și erau cu toții mult mai atenți în preajma lui, așa că Filip era furios. Diriga îl așezase intenționat în bancă cu Marián, „trebuie să învățați să vă respectați unul pe celălalt“, ordonase, și cu asta încheiase subiectul. Filip se văzuse astfel nevoit să‑și verse pe altcineva furia acumulată și frustrarea venită din plictiseală. Când s‑a întâmplat, trebuia să faceți săritura în lungime, ți‑a venit rândul, ai început să alergi, ai numărat pașii, încă trei, încă doi, ai întins mâinile în față – și chiar înainte să te desprinzi, Filip ți‑a pus piedică. Sângele din buza mușcată avea aceeași culoare cu cel proaspăt înregistrat în memorie. Era mai puțin, dar chiar și așa, gustul său neplăcut îți face și astăzi corpul să tremure.
Îți amintești vara în care totul s‑a frânt. Întunericul din spatele ferestrei apartamentului străin, căderea de cu o clipă înainte; felul în care unele lucruri se leagă între ele chiar dacă tu nu vezi
asta. Și atacul bunicului, și chipul supărat, nefericit, al mamei. Îți amintești zilele de dinainte și zilele de după și din nou îți trece prin minte: sunt unele lucruri pe care nu le‑ai spus încă nimănui.
Niciodată nu ai crezut în povestirile bazate pe un singur punct de vedere. Dacă ieri te‑ar fi întrebat cineva, ai fi răspuns că din amintirile despre bunicul tău nu poți scoate nimic decent – pe scurt, sunt mult prea multe lucruri despre care nu ai habar. Sunt atâtea chestii pe care nu ți le amintești. În plus, nu totul are legătură cu el. Amintiri care lipsesc, goluri în memorie.
Dar dacă răspunsul este în altă parte? Dacă, de fapt, cheia se află chiar în acele goluri, dacă e suficient să introduci în ele niște imagini fără nicio legătură între ele și să demonstrezi că până și
poveștile aparent străine una de cealaltă se întrepătrund.
Mama ta a fost cea care a făcut din nou om din bunicul tău. Din toată familia, ea a fost singura dispusă să aibă grijă de el. Să înțeleagă că oamenii se pot schimba. Să‑i dea o a doua șansă. La
fel cum ai primit și tu atunci, cum ai primit și tu de atâtea ori și cum o să mai primești de atâtea ori în viața aceasta. A jertfit pentru voi doi o bucată din ea, iar tu, nici până în ziua de azi, nu poți pricepe de ce.
De dimineață te trezești obosit și derutat, ai o singură întrebare în cap, o singură frază. Nu‑ți mai amintești unde ai citit‑o. Ce sunt eu pentru mine însumi de trebuie să‑mi amintesc și să mă întorc la asta atât de des? Deschizi ochii și spațiul din fața ta este un perete alb – dur, fără umbre, îi lipsesc dimensiunile și profunzimea. Închizi ochii. Altcineva decât ăsta, răspunzi în sinea ta și îi deschizi din nou.
Zgomotele din stradă se sparg în geamurile ferestrelor. Undeva sub tine orașul se scurge – mașinile care se opresc în intersecții, tramvaie și zgomot de semafor. Ritmul lui alternativ îți tulbură bătăile inimii; ceva ce‑ți face probleme de când erai mic, contracțiile mușchiului sunt deodată neregulate, intervalul dintre pulsații e din ce în ce mai lung. Jakub îți spune să mergi la doctor.
Noaptea, semaforul rămâne tăcut, cu toate astea, în memorie, zgomotul continuă. Bâjbâi pe măsuță după telefon și o suni pe mama. În pauzele dintre cuvinte se aude hărmălaia din atelier.
– Îmi dau drumul acasă abia după‑amiază, șoptește și glasul i se sugrumă un pic.
Chipul mamei reușești să ți‑l amintești. Cea mai mare parte din viața ei a fost chinuită de bunicul, doar din copilărie avea niște amintiri frumoase cu el.
– Oricum trebuie să mai termin ceva, știu că lumea nu se oprește în loc din cauza lui.
Te așezi, aprinzi veioza chiar dacă afară e deja lumină. La ora aceasta, devreme, limba în care gândești nu‑ți amintește de acel instrument agitat, periculos. E ceva cu care nu reușești nici să lovești, darămite să descrii sentimentul că bunicul a dispărut și tu nici nu ești în stare să spui cine a fost el pentru tine, cum deseori nu ești în stare să exprimi nici cine ești tu, să descrii prezența unui alt trup lângă tine, căldura acelei certitudini bizare că trupul va mai fi aici o vreme. O expirație, o inspirație, grilajul patului care trosnește.
Această certitudine se decantează în imagini și în sunetele din jur. La fel cum tempoul semaforului îți influențează ritmul inimii sau cum regularitatea țipetelor din stradă îți întrerupe
fluxul gândurilor. Dacă ceea ce nu reușești să exprimi reușești doar să schițezi, să intuiești în alinierea cuvintelor – oare este posibil să exprimi un lucru astfel încât să nu dea la iveală un alt
lucru, fărâmițat în câteva particule incomplete?
Te uiți în jurul tău prin cameră ca să te convingi. Să te apropii de adevăr. Doar că nu faci decât să evoci o altă serie de amintiri. Năvălesc brusc, incoerente, unele cu vagă legătură cu bunicul, altele cu absolut niciuna.
Ai cinci ani și tata te‑a luat cu hidrobicicleta pe barajul Plumlov. Vezi întreaga scenă din depărtare, stai pe mal și urmărești cum tu cel din copilărie traversează apa.
Tu‑copil hipnotizezi cu privirea un rechin imens atârnat de acoperișul magazinului de unde se închiriază bărci. Două personaje pornesc în întuneric pe suprafața nemișcată a apei, spre mijlocul lacului de acumulare. Tu‑copil urmărești cum dispare rechinul în timp ce imaginile din cap produc alți rechini. Plutesc pe sub suprafața apei și cu fiecare trepidație a pedalei tu‑copil îți imaginezi cum boturile lor lovesc în carenă. Tata își întinde brațul ca să arate spre silueta unui castel care se înalță în depărtare, iar de la încheietură îi zboară ceasul de mână. Traiectoria lui duce direct sub suprafața întunecoasă, în împărăția rechinilor imaginari, unde va dispărea pe fundul nisipos, câțiva kilometri mai târziu. Scena în care Inima oceanului agită sedimentele de pe fundul mării. Stop-cadru cu chipul lui Rose, stop-cadru cu echipa de arheologi, stop-cadru cu tata, care, cu o privire de fanatic, își dă jos tricoul și sare în apă spunând tu rămâi aici.
Când iese din apă, nu are ceasul. Mama ți‑a povestit asta de atâtea ori, încât nu‑ți mai amintești cum s‑au întâmplat toate și poate tocmai de aceea nu reușești să vezi amintirea asta cu propriii
ochi. Cu trecerea timpului, versiunea ei a devenit șablonul evenimentului real, iar tu ai încetat să mai faci diferența între povestirea mamei și starea inițială a lucrurilor.
Te întorci adesea la această scenă. Îți amintești panica, percepi trepidațiile furiei care îți navighează prin corp chiar și după atâta timp. Ți s‑a părut că tata a stat ore întregi sub apă. Că au trecut zile, secole întregi, ți‑ai imaginat tot felul de scenarii: un rechin cu un picior de bărbat în gură; chipul nemișcat al tatei coborând în tenebre. Dar tata a reușit să iasă din adâncuri și să urce în barcă, unde te‑a găsit cu fața vânătă de furie și de lacrimi.
Ce e ciudat la această amintire este că există în numeroase versiuni diferite. Ești singurul care își amintește de rechinul de pe acoperișul magazinului de închiriat echipamente; singurul care a stat în hidrobicicletă în mijlocul unei mase de apă și ai lăsat în ea toată greutatea lumii copilăriei. Tata refuză să recunoască existența ceasului de mână, în locul lui, se aruncă după telefon, portofel, orice i se pare în momentul respectiv o comoditate esențială pentru viața omului. Nu e sigur dacă era o hidrobicicletă sau o barcă mică, obișnuită. Și poate că mama, care a preluat totul la mâna a doua, este până la urmă cea mai aproape de versiunea originală. Povestea ei e învechită doar de trecerea timpului, extrasă din memorie căci pentru ea întreaga întâmplare nici nu a avut loc în realitate.
Ce altceva sunt amintirile decât niște povești? Ți le aduci aminte crezând că aparțin aceleiași persoane care ai fost cândva. Le învârți într‑o sită, te sprijini de ele de parcă te‑ar ține la
suprafață. În realitate însă, de fiecare dată când le povestești, se transformă în altceva, în ceva îndepărtat.
Câteva luni după scena din barca cu pedale, altă frântură: ești cu tata la hotelul unde lucra înainte. Tata face duș în timp ce tu te uiți la Cartoon Network. Acasă nu aveți programul ăsta,
așa că nu‑ți poți desprinde ochii de ecran. În cameră e ceva ce miroase îngrozitor. Tata iese din baie, țipi la el că ceva pute oribil și‑l rogi frumos să se spele din nou pe picioare. Îți amintești că apoi a trebuit să plece undeva și tu ai continuat să te uiți la televizor până ce ecranul s‑a umplut de purici. Granițele acestei amintiri nu sunt însă cu nimic mai reale decât intersecția tuturor celorlalte versiuni salvate – o cunoști mai degrabă ca pe un text pe care îl scandezi cu voce tare, modifici anumite scene, detalii mai mici sau mai mari în funcție de persoana căreia i‑o povestești.
Imediat îți vin în minte și altele: stai cu tata lângă chiuvetă, tu ești în picioare pe un scăunel, iar el, cu picioarele fixate în podea. Amândoi aveți o spumă albă pe față pe care o dați jos formând fâșii lungi cu aparatele de ras. Al tău însă nu are lamă, dar asta nu te oprește să repeți cu grijă mișcările bărbatului de lângă tine. Imediat ce terminați, vă clătiți de spumă în chiuvetă, tata îți șterge fața cu prosopul. Apoi așază aparatul tău de ras lângă al lui, în păhărel, și întreg ritualul te umple de fericire.
Problema apare când dai timpul cu câțiva ani înainte și în grămada de fotografii pe care eul tău anxios le ia cu sine când se mută la facultate găsești scena cu chiuveta capturată cu acuratețe.
Indiferent ce arată fotografia, ce vezi este amintirea.
Încerci atunci să‑ți dai seama când a făcut cineva poza – cel mai probabil mama – și nu‑ți mai amintești nimic altceva. Cum s‑a ajuns acolo? Cel mult, simți din nou mișcările plasticului pe fața netedă, spuma din chiuvetă, diluată cu apă. Aburul pe oglindă.
Fotografia asta a devenit cumva un model al realității, un șablon pentru o amintire falsă. Prima oară ai văzut‑o când erai ceva mai în vârstă, probabil că ți‑a arătat‑o cineva sau te‑ai uitat
pe ascuns în dulap și te‑ai furișat cu mormanul de albume în cameră. Nu cumva tot ce îți amintești este greșit? Distorsionat? Poate că tatăl tău are dreptate, ai contopit la un loc mai multe amintiri. Rezultatul n‑are sens pentru nimeni altcineva.
Imagine: Anna Atkins
