Când, în iarna lui 1983, profesorul de Filozofie marxistă ne-a întrebat cine vrea să citească 1984, de Orwell, în original, am fost printre primii care au ridicat mâna. Omul a părut să își noteze, conștiincios, numele celor interesați și ne-a promis că ne-o va aduce săptămâna următoare, să decidem între noi cine o ia primul la citit. Ca în glumele cu ardeleni, m-am gândit dacă era bine ce făcusem ulterior; seara, i-am spus tatei. A râs, cu râsul lui despre care nu știam niciodată dacă e de bine sau nu (sau poate nici el nu știa), și m-a asigurat că, de vreme ce ne-o împrumută proful de marxism, nu suntem în pericol. Profesorul s-a ținut de cuvânt: ne-a adus un teanc de fotocopii gri, pistruiate de pureci și cu urechi la pagini, puse într-un ziar îndoit. Așa erau, pe-atunci, fotocopiile în circulație: nimeni nu comenta calitatea imprimării. De altfel, locuiam și studiam într-un mare oraș transilvănean, unde existau, știam asta, două „xeroxuri“, eventual accesibile muritorilor de rând, dacă mituiai inginerii răspunzători de ele. Unul dintre ingineri, fie-i țărâna ușoară, se lăsa mituit cu țuică de prune. Iar cei care-l mituiau își asumau riscul că vor fi turnați, poate, chiar de inginerul respectiv – sau de gealații lui, cu care mânuia aparatul cel rar. Așa cum noi, studenții care primeam o copie xerox a romanului lui Orwell de la proful de marxism, știam că e foarte posibil ca însuși proful să ne fi întins o capcană, să ne dea apoi în gât la „organe“. (Notă de actualizare: mi-am cerut dosarul de urmărire de la CNSAS, nu ne-a turnat…)
Am citit, așadar, 1984, într-un weekend. Toți știam – și nimeni nu știa de unde știe – că e una dintre cărțile interzise de regimul comunist din România, că nu se găsește în nicio bibliotecă publică din țară și că, dacă cineva ți-o trimite din Vest, ai toate șansele să ți se confiște la controlul vamal (uneori, înainte ca tu să apuci să te prezinți la Poștă, ca să ridici pachetul și să asiști la respectivul control). Romanul lui Orwell nici nu era o excepție: lista cărților străine interzise în România comunistă era mult mai lungă: cei care aveau de-a face (?!) cu literatura (o studiau, o predau, scriau despre ea… o citeau pur și simplu, din pasiune diletantă) își compilau, fiecare, lista personală, pornind de la zvonuri, inferențe sau experiențe directe.
Îmi amintesc de cărți astfel împrumutate pe care le-am citit în câte o noapte, pe repede înainte (a doua zi trebuia să restituim exemplarul, hărtănit de atâta circulație), cu ochii usturând de oboseală, dar incapabili să renunțăm la șansa lecturii. Șansă? În ce consta șansa respectivei lecturi? De ce să vrei neapărat să citești o carte pe care nu o vei putea cita niciodată, despre care va trebui mai ales să taci și care te va întări în convingerea că ești prizonierul unui coșmar în derulare, fără sfârșit? Adesea, astăzi, în dezbaterile globale despre „cum să facem lumea să citească mai mult“, întâlnesc îndemnul, dat de specialiștii într-ale motivaționalului: „Make reading a meaningful experience for the reader“, și mă ia râsu-plânsu. De ce ne ofereau „meaningful experiences“ lecturi nocturne, chinuite, sub amenințarea reclamației la Securitate, dintr-alde Czesław Miłosz sau din Albert Camus (din care se tradusese mult, dar era interzis Omul revoltat...) sau din George Orwell? De ce le căutam cu atâta pasiune? De ce nu ne gândeam mai mult la stările noastre de „interior wellness“, de ce nu eram mai grijulii cu noi înșine, de ce eram nepăsători față de igiena somnului personal, de ce nu făceam mindfulness cu ochii la peisaj (orașul cețos, văzut din balconul pustiu al locuinței reci și întunecate)?
Nu sunt întrebări retorice. Ba, chiar, sunt întrebări la care mi-e greu să ofer răspunsuri sintetice și substanțiale. Le reiau, aici, mai ales pentru că am intrat – la nivel global, de astă dată, pentru că globalizarea, world-ing is word-ing (sau invers?), world literature, networking și planetary problems… „țațo, mă-nnebunesc!“ – am intrat, cred, într-o vreme comparabilă cu aceea pe care, în mic, am mai trăit-o, unii dintre noi, și ne-o amintim: o vreme când interzicerea cărților devine tot mai frecventă. De arderea lor – ce să mai vorbim, nu e decât o metaforă literalizată. Pe listele cărților puse la indexuri (politice, partinice, religioase etc.) apare, din nou, romanul lui Orwell.
Și atunci, cum să nu îmi amintesc lectura mea dintâi, nocturnă, grăbită, când mi s-a întâmplat și ceva ce m-a surprins și pe mine, atunci, pe loc, întrucât nu mă puteam controla, eu – care fusesem întotdeauna mândră de autocontrolul meu, ca și de experiențele mele de lecturi „dificile“: am plâns. Am izbucnit în hohote zgomotoase, disperate, de neoprit, la… scena torturii cu șobolani, firește (firește?). S-a trezit, de zgomot, mama, în camera alăturată, a venit la mine, iar eu plângeam zguduită de frisoane, nici nu îi puteam explica de ce plâng, nu înțelegeam ce anume din mine urlă așa în fața unei pagini de carte. Mama nu s-a dezmințit, m-a liniștit, s-a asigurat că m-am oprit din plâns, m-a învelit mai bine și m-a lăsat să îmi văd de carte, a doua zi trebuia să o dau mai departe. Ceea ce am făcut. Desigur, dacă aș reveni atent asupra textului lui Orwell, cu mintea mea de azi, aș putea argumenta ce anume din felul cum era scrisă scena, iar nu neapărat scena în sine, mă impresionase atât de grozav.
De-atunci, însă, 1984 a rămas pentru mine cartea îngrozitor de bine scrisă și oribil de premonitorie, despre infern. Când am ieșit prima dată din țară, în 1992, și am găsit romanul în librărie, în engleză, mi l-am cumpărat pe loc, indiferentă la economiile impuse mie de bursa amărâtă ce mi se dăduse (OK, confession time: de fapt, mi-am luat acolo, pe loc, nu un roman englezesc, ci două: 1984, pe care-l știam, și Lolita lui Nabokov, pe care n-o găsisem de-mprumut, niciodată). Apoi, am descoperit memoriile Lenei Constante (Evadarea tăcută, Evadarea imposibilă) și, la scenele amenințării cu tortura șobolanilor, am plâns mocnit, ca la o reîntâlnire, la fel de emoționantă, cu o durere foarte mare, nevindecată, veche…
Știu, firește, că nu din cauza „torturii cu șobolanii“ e interzis, azi, Orwell, de voitorii de bine și de temătorii de idei critice ai lumii noastre globalizate. Ea nu e „decât” semnul discret al puterii literaturii de a înscena oroarea, de a figura, pe înțelesul tuturor, într-o comună visceralitate a spaimelor noastre primare, răul îndreptat de om asupra aproapelui său. Nu este, aceasta, o idee consolatoare, nici „creatoare de wellness“, cum se zice azi că ar trebui să fie literatura. Și tocmai de aceea cred că trebuie să o evocăm – preț de o amintire de lectură pasională („ale tinereții valuri… “, veți zice), preț de o relectură, preț de o scenă intimă din comunismul românesc (cu cărțile lui interzise), preț de o reflecție critică asupra interzicerii cărților.
Salut, în acest sens, un experiment artistic recent, propus de britanicul David Shrigley (artist celebru și performer redutabil): o ediție realizată de el a romanului lui Orwell, o carte-obiect, o carte „artistă“, publicată într-un tiraj de 1250 de exemplare, la prețul de 495 de lire sterline bucata, toate – numerotate și semnate de mâna artistului. Performanța nu e lipsită de ironii „de parcurs“: David Shrigley spune că, în 2017, când a demarat proiectul, și-a dat seama că, din 2020, romanul lui Orwell nu va mai fi „păzit“ de legile drepturilor de autor și că oricine va putea publica noi ediții dintr-însul (pentru mai multe detalii despre proiect, v. https://www.bbc.com/news/entertainment-arts-67218454). Dar ironia primă a experimentului său stă în… sursa hârtiei pe care a fost imprimată ediția aceasta din 1984 (la o fantastă editură, numită „Pulped Fiction“). În 2017, spune Shrigley, la magazinele de caritate din Anglia (de genul Oxfam shops), începuseră să se adune teancuri dintr-o carte anume, donată în (tot mai) multe exemplare, de cei care-și făceau curat prin case. E vorba despre Codul lui Da Vinci, romanul de succes al lui Dan Brown. Până-ntr-atât, încât un asemenea magazin de caritate a pus un anunț în vitrină, rugând donatorii eventuali să NU mai aducă romanul lui Dan Brown, că nu se vinde deloc și oricum au cantități mari dintr-însul. Din motive asupra cărora nu mai adast acum, Shrigley ne sugerează că 1984, una dintre cele mai de succes cărți ale lumii moderne, e opusul cărămizii de succes a lui Dan Brown. Iar dacă pe vreuna din listele recente de cărți interzise figurează, cumva, Codul lui Da Vinci, atunci voi spune, parafrazându-l marele brit, că „De zic minciuni, și-s însumi dovedit/N-am scris în veci“… și nimeni n-a citit.
Imagine reprezentativă: U.S. Department of Energy (Source)_Business activity at Oak Ridge
