În perioada aceasta, în jurul Zilei Internaționale a Cititului Împreună, ne-am gândit să publicăm un mic material despre ce citim în timp ce facem on- și offline-ul revistei noastre. A ieșit un „album“ interesant și pestriț, poate și un portret al fiecăruia dintre noi.
Péter Demény, redactor-șef
Am citit despre români. Dar nu oricum, ci în biografia lui Kálmán Mikszáth despre Mór Jókai, cel mai titrat prozator maghiar al secolului al XIX-lea. O carte foarte bine adusă din condei, scrisă cu iubire, nu cu leșinul unui scriitor mai tânăr, dar bătrân și el la vremea respectivă (a murit în 1910, la 63 de ani, iar biografia, cu titlul Viața și epoca lui Mór Jókai, a apărut cu trei ani înainte de moartea lui). O capodoperă delicioasă.
Am zâmbit în multe locuri, dar nicăieri așa de larg ca în paragraful în care se povestește că la lucrările impozantei colecții Monarhia austro-ungară în scris și în imagini Jókai a protestat citind că românii au origini latinești, spunând că „asta nu e adevărat!“ La care înțeleptul prinț Rudolf a răspuns, probabil zâmbind și el sub mustață: „Oricum ar fi, lor le face plăcere să spună asta, iar pe noi nu ne deranjează cu nimic.“
Interesantă anecdotă, mai ales că, deputat fiind, scriitorul Omului de aur declară hotărât că „vrem drepturi egale pentru toate naționalitățile“ și declară asta sincer: nu era un naționalist. Era, în schimb, un om cu păreri impresioniste: ultima experiență l-a influențat cel mai mult. Dar întâmplarea este elocventă poate și pentru că l-au deranjat originile elevate ale românilor.
Pe de altă parte, Mór Jókai scrie cu reală simpatie despre moți în Sărmanii bogați; unul dintre personaje, „Iuon“ – cum îl numește el – fiind chiar personaj principal, și nu prea știu locuri „naționaliste“ în opera lui. Trebuie să acceptăm că niște stereotipii pot fi amuzante dacă nu duc la ură și excludere.
George Cornilă, redactor
Lecturile mele sunt de obicei haotice și cuprind cărți care așteaptă de ani buni pe o listă sau într-un teanc de presupuse priorități, cărți de care am nevoie pentru documentare și cărți care-mi pică cu tronc brusc și pentru care simt deodată o poftă imperioasă. Mi-am început anul cu obișnuitul amestec de scriitori români și străini, de beletristică și nonficțiune – modernism experimental, realism magic, naturalism, istoricism, criminalistică, neuroestetică.
În tot acest amalgam există însă o notă dominantă. Documentându-mă pentru un text a cărui acțiune este întrucâtva legată de Amazonia am parcurs, cu creionul în mână, o serie de lucrări etnografice și de zoobotanică, totodată căutând cărți de autori brazilieni, încrezător că acestea mă vor ajuta să înțeleg mai bine lumea aceea străină și pestriță prin care bâjbâi, viața cotidiană, mentalitățile. Am reușit să fac rost de o duzină de romane și colecții de proză scurtă semnate de scriitori ca Jorge Amado, Mário de Andrade, Aluísio Azevedo, Machado de Assis și alți câțiva. Am citit Cizme, robă, cămașa de noapte de Amado, Macunaíma lui Mário de Andrade și O Cortiço de Azevedo, trei cărți cum nu se poate mai diferite una de cealaltă, de la satira mușcătoare din prima la fantasticul halucinant al celei de-a doua și la realismul social din cea de-a treia.
Nu știu cât timp îmi va lua să le parcurg pe celelalte ținând cont că trăim într-o lume cu atât de multe cărți și orice metodologie îmi este invariabil deraiată de impuls, sau când vor ajunge la mine alte câteva volume care mă interesează: lucrări de von Humboldt și Alfred Russel Wallace, Brasilien: Ein Land der Zukunft de Zweig sau jurnalele lui Theodor Koch-Grünberg. Mă mai gândesc și la o scurtă incursiune în copilărie recitind 800 de leghe pe Amazon și Minunatul Orinoco – Jules Verne este, la urma urmelor, germenul triplei mele pasiuni pentru citit, scris și călătorii, și încă am în bibliotecă splendida ediție cu ilustrații din colecția originală Hetzel.
Timp să fie. Și pace. Și cafea.
Cristina Bălașa, redactor
În bucuria de a mă întoarce mult în urmă când polinoamele, integralele, progresiile, limitele și matricele îmi spuneau mai multe despre „înăuntru“, „în afară“ și „dincolo“ decât orice (altă) structură lingvistică, 2025 m-a prins citindu-l pe Fernando Blasco în Secțiunea de aur și nu numai. Constantele matematice – încă un studiu care-mi confirmă cât de mult un limbaj se poate apropia de altul, chiar până la o definiție comună. Pentru că poveștile n-au margini, întâlnirea dintre Luca Pacioli și Leonardo da Vinci continuă și în secolul XXI, în orice librărie, anticariat, bibliotecă ș.a. Pe rafturile mele, iepurii lui Fibonacci aleargă printre elefanții lui Tabucchi și eu sunt când cititoarea care își imaginează un algoritm al mișcării, când personajul-martor al jocului, când scriitoarea care schimbă povestea.
Îmi tot imaginez lumi și alte dimensiuni și intru hotărâtă în „noile teorii ale astronomiei“ unde Stirling îmi vorbește despre „hollow bodies“ și mintea mă duce la „corpul fără organe“ ca apoi Guattari și Deleuze să mi-l amintească pe Gheorghe Crăciun și, printr-un pact cu textul, încep un jurnal de lectură.
Mereu e poezie. Uneori „Vlum vlum ambulanța tlactolu avacatolu pompielii“1 – vulnerabilitate, prezență, precizie și Simona Sigartău –, alteori „S-a terminat. Dacă un cerc se poate termina vreodată”2 – pasărea măiastră, geometria poeticii și cuvintele-arme.
Tânjesc la un concediu sabatic de lectură, lectură și iar lectură. Până atunci, dimineața devreme și seara abia ivită le păstrez pentru studii despre deliruri, civilizații și paradisuri pentru că altfel, fără cărți, „Toată puterea mea e trântitul unei uși“3.
1 Simona Sigartău, Singuri sub râsetele familiilor perfecte, Casa de Editură Max Blecher, 2024, p. 47.
2 Ben Corlaciu, Elanul interzis, Casa de Editură Max Blecher, 2024, București, p. 166.
3 Simona Sigartău, op. cit, p. 100.
Imagine: Pablo Picasso’s portrait of his daughter Maya
