Anca Vasiliu a primit în 2022, din partea Academiei Franceze, Marele Premiu în Filosofie pentru întreaga activitate. Premiul este acordat din 1987 și are nume ilustre printre laureați: Paul Ricoeur, Gilles Deleuze, Emmanuel Lévinas, Jean-Luc Marion, Pierre Hadot, Didier Franck, Isabelle Stengers, Alain de Libera, François Jullien, René Girard, Jean-François Courtine, Barbara Cassin, Jacques Bouveresse, Rémi Brague. Cu Jean-Luc Marion, Anca Vasiliu și-a dat și doctoratul, în Franța, ea fiind printre primii bursieri români ai statului francez, după 1990.
Din 2007, Anca Vasiliu este director de cercetare, predă filozofie și coordonează doctorate în filosofia antică la Sorbona și susține un seminar doctoral în filosofia antică la Centrul Léon Robin. Știe greaca veche, latina, franceza, engleza și italiana, dar publică numai în franceză cărți și studii. În 2003, a fondat revista franco-română de filozofie antică Chôra şi de atunci participă la coordonarea ei, revista fiind publicată în România, la Polirom, cu difuzare internațională.
Anca Vasiliu este însă formată la București, unde a urmat Institutul Național de Artă, specilizarea istoria artei, iar în decembrie 1989 a semnat o scrisoare, împreună cu alți intelectuali, împotriva lui Ceaușescu. A publicat și o carte despre mânăstirile din Bucovina, Architectures de l’image. Monastères de Moldavie, XIVe-XVIe, care a apărut în Italia, s-a vândut în peste 10.000 de exemplare, dar nu are încă o ediție în românește. Anca Vasiliu a povestit în mai multe interviuri ‒ fără resentimente ‒ că dosarul ei de echivalare a doctoratului francez s-a pierdut în hățișurile birocratice de la București. Și tot Bucureștiul, Institutul de Istoria Artei, unde a lucrat înainte de 1989, i-a respins, în anii ’90, o temă de cercetare, care a continuat la Paris.
Din toamna anului 2025, editura Spandugino a inaugurat o serie de autor Anca Vasiliu, după ce, în 2010, editura Polirom i-a publicat volumul Despre diafan, inițial, teza ei de doctorat. Prima traducere în seria de autor Anca Vasiliu de la Spandugino este Imagini ale sinelui în Antichitatea târzie/ Images de soi dans l’Antiquité tardive (volum apărut la cea mai prestigioasă editură specializată în filosofie, Vrin, în 2013), carte care a obținut Premiul Montyon al Academiei Franceze. Intenția editurii Spangugino este să-i publice Ancăi Vasiliu câte un volum pe an, care să aibă și lansări și să fie dezbătut în România, în prezența autoarei. Publicăm un interviu cu Anca Vasiliu; pentru acuratețea formulărilor filosofie, am preferat întrebări și răspunsuri scrise.
Ați obținut, în 2022, Marele Premiu al Academiei Franceze în Filosofie, pentru întreaga activitate. Cartea aceasta, în limba română, este prima apărută după acordarea premiului. Cum este să publici în continuare când ai primit un asemenea premiu?
Premiul din 2022 nu m-a împiedicat să public în continuare. Mai degrabă m-a stimulat, mi-a dat încredere, dar nu în exces, ci atât cât e necesar pentru ca să pot să merg mai departe pe drumul pe care am pornit demult. Un premiu îți arată că drumul parcurs nu a fost greșit ales, dar nici un premiu, oricât de prestigios, nu-ți garantează că vei ajunge până la capăt cu bine. Doar capătul drumului contează, și nu pentru cel care l-a parcurs, ci pentru cei care primesc confirmarea că pot ei înșiși să-l urmeze. Doar atunci are loc împlinirea. Premiul nu este decât o etapă, un moment care îți permite să răsufli.
După acel premiu am continuat să public: în 2023, o carte colectivă pe care am coordonat-o împreună cu o colegă de la universitatea de la Nice despre rolul imaginii în Dialogurile lui Platon (Platon et la pensée de l’image, Vrin 2023), apoi un volum monografic Démiurge du réel. Le langage de l’être dans le Sophiste de Platon (P.U.F., „Epiméthée“, 2024), apoi un volum tematic al revistei Chôra, Triades et Trinité dans l’Antiquité tardive (n° 21-22, tipărit în 2024). Erau lucrări deja în șantier. Apoi cartea Toucher par la vue. Platon, Aristote, Plotin sur la lumière et le sensible, pe care am încheiat-o în vara aceasta și care sper că va putea fi publicatà în 2026.
Cartea Imagini ale sinelui, publicatà la Spandugino, m-a pus însă față în față cu o responsabilitate la care nu reflectasem suficient de atent în 2010 și în 2017 când au apărut primele cărți traduse în română. Știam că ecoul premiului din 2022 a fost destul de important în România și că o nouă carte publicată în românește ar putea să atragă mai multă atenție decât primele lucrări traduse, adresate mai degrabă specialiștilor. Mai știam că franceza a devenit, din păcate, o limbă tot mai puțin cultivată în România în rândul generațiilor tinere. Din această pricină, doream ca această carte (alegerea ei revine editurii) să fie „ca și scrisă“ în română, să fie cât mai accesibilă, cât mai apropiată de potențialii cititori, chiar dacă ea rămâne o lucrare de tip academic.
De ce Antichitatea târzie? Ce v-a atras la această perioadă?
Este o perioadă lungă de aproape șase secole și complexă, ca orice perioadă de tranziție, în care moștenirea Antichității clasice, grecești și, apoi, cea romană se extinde pe o arie geografică mult mai vastă, înglobând Orientul Apropiat și Mijlociu, Nordul Africii și Europa occidentală. Practic, Mediterana devine acum bazinul Imperiului și al culturii imperiale; capitalele, centrele culturale, școlile și bibliotecile se multiplică. Atena și Roma rămân centrele de prestigiu, dar Alexandria, Antiohia, Pergamul, Constantinopolul sunt tot mai importante și mai bogate, devenind mai atractive decât Atena și tinzând să înlocuiască vechile școli.
Cultura tradițională se confruntă cu lumi, tradiții și culte religioase noi și este obligată să se reinventeze, să dialogheze, să învețe să se deschidă spre orizonturi culturale nebănuite. Religia tradițională integrează culte necunoscute până atunci, iar din secolul al IV-lea ea intră în concurență directă cu creștinismul, care devine religie oficială și va domina cultura și mitologia clasică încă de la începutul secolului al V-lea, după scindarea Imperiului Roman și închiderea prin decret a marilor temple, care erau adevărate centre, deopotrivă religioase, artistice și științifice. E o epocă fascinantă prin violența ei, dublată de o vitală efervescență intelectuală și de o capacitate de reinventare în confruntarea cu modele culturale noi.
În acest context, filosofia, care rămâne încă disciplina de prestigiu a tuturor intelectualilor și oamenilor politici, se confruntă cu necesitatea de a transmite ideile și doctrinele școlilor clasice de gândire: platonismul, aristotelismul, stoicismul, epicurismul, dar și de a inventa metode de cercetare a textelor, de învățământ, de clasificare și de sistematizare a informațiilor și de reînnoire a metodelor de analiză, care să permită accesul la texte ce provin din culturi și genuri de scriere diferite (tratate, romane, poeme filosofice, autobiografii, scrisori, controverse teologice, exegeze etc.).
Marile texte ale filosofiei clasice sunt editate, clasificate și comentate. Practic, până azi datorăm cunoașterea Antichității clasice muncii de conservare, sistematizare, traducere (în latină și siriacă, iar mai târziu în arabă), editare și comentariu a pedagogilor și filosofilor din această perioadă.
Evul Mediu va moșteni o parte din această muncă de transmitere a marilor texte clasice, iar Renașterea va redescoperi Antichitatea în amploarea ei și va face un nou și remarcabil efort de sistematizare și de traducere, efecte care se vor simți în epoca Luminilor, apoi în modernitate. Antichitatea târzie este, în felul ei, o epocă premodernă și constituie singurul nostru releu pentru reconstituirea Antichității arhaice și clasice.
Bogăția de texte din Antichitatea târzie este inepuizabilà. Sunt încă mulți autori necunoscuți sau foarte puțin cunoscuți, multe texte care așteaptă încă să fie studiate sau care ar mai putea fi descoperite. Fără medierea școlilor neoplatoniciene care au comentat neobosit și divers Dialogurile lui Platon, și fără aportul savanților care au preluat tezaurul științific al tratatelor lui Aristotel, nu avem cum să intrăm în contact direct cu textele vechi.
Datorăm Antichității târzii accesul la marii „clasici“. M-a atras deci vivacitatea fecundă și savantă a acestei perioade, veșnica punere în perspectivă a textelor în contexte noi, capacitatea de prelua din gândirea predecesorilor ceea ce răspundea întrebărilor noi pe care și le puneau intelectuali din alte epoci, școli și centre decât cele tradiționale. Este ceea ce facem și noi azi: sistematizăm, edităm, traducem, analizăm, comentăm, interpretăm, predăm și, mai ales, învățăm să gândim împreună cu savanții de acum două mii de ani. Ca să mă joc cu cuvintele, aș spune că post-modernii de azi se pot împărtăși fecund din experiența pre-modernilor de atunci.
Ce pot spune lumi actuale autorii pe care îi analizați în carte – Apuleius, Plutarh, Grigorie de Nazianz, Plotin, Porfir, Grigorie de Nyssa? În ce raporturi sunt aceștia cu Antichitatea greacă, cu Platon, cu Aristotel?
Apuleius e școlit la Atena; e deci un platonician latin de la mijlocul secolului al II-lea care a scris tratate de sistematizare a ideilor și doctrinelor din Dialogurile lui Platon, dar care este, în același timp, cunoscător al stoicismului dominant în Imperiul Roman și al cultelor orientale. Latin și elenofon, el scrie, deopotrivă, filosofie și romane cu iz filosofic.
În aceeași epocă, Plutarh refondeazà și conduce Academia de la Atena, repunând bazele studiului filosofiei platoniciene și fiind totodată atras și el de religiile orientale.
Mai târziu, egipteanul Plotin se stabilește la Roma, la mijlocul secolului al III-lea, și fondează o școală de filosofie platoniciană, devenind cel mai strălucit și mai original dintre filosofii Antichității târzii. Considerându-se el însuși drept succesor al lui Platon, el predă, dupà cum povestește elevul său, Porfir, având toate marile texte de filosofie deschise pe pupitru, în special tratatele lui Aristotel și cele ale comentatorilor lui cei mai importanti.
Sirianul Porfir este discipolul lui Plotin și editorul textelor acestuia; este el însuși platonician, dar și comentator al lui Aristotel. Cât despre Grigorie de Nyssa si Grigorie de Nazianz (a doua jumătate a secolului al IV-lea), ei sunt printre cei mai importanti teologi creștini și fac parte din a doua generație de după primul conciliu de la Niceea si instituirea Credo-ului. Deopotrivà teologi și filosofi, ei au fundamentat conceptual învățătura creștină și au transformat-o într-un sistem de gândire capabil să se confrunte cu marile sisteme ale filosofiei clasice. Sunt printre cei mai importanți teoreticieni ai creștinismului.
Ce ne pot spune ei, azi? Ne pot învăța, fiecare în parte și fiecare în felul lui, să gândim clar și să răspundem întrebărilor pe care ni le punem și provocărilor la care suntem permanent expuși.
Ați scris o foarte frumoasă caracterizare a cărții, scriind că aceasta este construită „în jurul întrebărilor despre identitate, despre ceea ce este propriu, despre imaginea pe care ne-o facem despre noi înșine, plecând de la trup, de la anumite aspecte vizibile ale acestuia și de la anumite acțiuni ale lui reflectând opțiunile din viața sa, precum și imaginea despre sine destinată altora (ceea ce se numește în mod obișnuit «portret», iar în acest caz «autoportret»)“. Ne punem aceste întrebări. Ce răspunsuri primim?
Toată cartea este construită în jurul acestor întrebări și a răspunsurilor pe care le dau diferitele genuri de texte filosofice prezentate. De la tratate de filosofie, comentarii și rescrieri ale modelelor clasice de Dialog sau de discursuri retorice, până la inventarea unor genuri noi pentru acele secole (precum „viețile“ oamenilor celebri, portretul și autoportretul sau autobiografia, controversa teologică cu doctrine considerate „eretice“ pe tema trup-suflet), multiplicitatea genurilor permite multiplicarea răspunsurilor și semnifică, în același timp, că tema raportării la sine și a definirii acestuia în raport cu trupul, sufletul, gândirea, conștiința, destinul, reprezintă un subiect propriu acestei perioade. În această epocă de tranziție se situează premiza exploziei de interes modern pentru problema identității sinelui.
Multiplicitatea răspunsurilor e dificil de rezumat. Ele se situează de-a lungul câtorva axe: diferențierea de trup și distanțarea de acesta; raportul inextricabil dintre privire, introspecție și gândire dialectică; raportul cu celălalt prin dialog sau prin descoperirea celuilalt în sinele propriu, ca un alter ego, sau ca fiind omul așteptat, căutat, dorit; relația dintre identitate și diferența imanentă sau transcendența identității, altfel spus, articularea dintre firea umană și modelul divin al acesteia din perspectiva antropologiei creștine; în fine, raportarea arheologică la urma trecerii, la impresia lăsată, la ceea ce supraviețuiește material sau imaterial sinelui. Am încercat să structurez aceste răspunsuri selectând patru unghiuri de analiză a acestora și mai multe exemple textuale și anecdotice.
Dacă pornim de la Apuleius, ce rol are oglinda și oglindirea?
Oglinda este obiectul care nu răspunde întrebării privitoare la identitatea sinelui, ci doar se preface că răspunde dacă privitorul nu știe să analizeze diferența dintre oglindire, imagine și capacitatea reflexivà pe care doar sufletul și gândul o au cu adevărat. Oglinda este instrumentul revelator al diferenței. Acelasi rol îl joacă și limbajul; precum oglinda (cu care este, de altfel, comparat), discursul poate fi drept sau înșelător, semănând fie sămânța adevărului, fie pe cea a confuziei. Primul capitol al cărții prezintă, sub forma jucăușă a unei parabole, ambivalența oglinzii. În disputa la tribunal dintre un filosof și un fermier în jurul acuzației că filosoful are o oglindă cu care face acte de magie, filozoful apără arta filosofiei ca artă a discursului total în care se reflectă universul întreg, văzut și nevăzut, și acuză fermierul de ignoranță pentru că nu cunoaște arta distincției dintre aparență și realitatea în sine a ceea ce este, confundând posesia adevărului cu posesia averii. Diatriba lui Apuleius este un model antic de amestec de tip „post-modern“ cu aluzii la Apologia lui Socrate, la discursuri celebre ale sofiștilor, la scene de comedie latină și la autoironii împrumutate de la filosofii vagabonzi (Cinicii) sau de la autori contemporani cu Apuleius, precum Lucian. Capitolul despre Apuleius și afacerea oglinzii reprezintă intrarea în materia cărții Imagini ale sinelui: este punerea laolaltă a tuturor întrebărilor și a tuturor răspunsurilor pe care le pune și le dă problema sinelui, de la chipul oglindit și portret până la discursul interior, care caută în sine esența transcendentă a ființei.
Pentru Imagini ale sinelui în Antichitatea târzie, ați primit, în 2013, Premiul Montyon, acordat de Academia Franceză. Era primul premiu în Franța pe care l-ați primit? Ce semnificație i-ați dat?
Premiul Montyon nu a fost primul premiu primit pentru o carte. În 2009, am primit premiul Zographos din partea Asociației pentru studii grecești, o societate savantă, fondată în 1867 pentru „încurajarea studiilor grecești în Franța“, apropiată de Académie des Inscriptions et Belles Lettres care face parte din Institut de France, ca și Académie Française și celelalte Academii (de Științe, de Arte, de Medicină etc.). Premiul primit în 2009 m-a uimit. El venea din partea unei societăți savante rigoriste și tradiționale, care recompensează rar lucrări de filosofie, cu atât mai puțin o carte precum Dire et voir. La parole visible du Sophiste (Vrin, 2008) care propune o lectură mai puțin convențională a unuia din cele mai dificile Dialoguri ale lui Platon. Selecția surprinzătoare a acesti lucrări m-a încurajat mult să continui, cu atât mai mult cu cât Dire et voir era prima lucrare dintr-o serie pe care o pregăteam de câțiva ani.
Cum va arăta seria de autor de la Editura Spandugino, ce cărți și cu ce ritmicitate?
Următoarea carte prevăzută să apară la editura Spandugino la sfârșitul lui 2026 este Penser Dieu. Noétique et métaphysique dans l’Antiquité tardive (apărută la Paris, Vrin, în 2018). Este o carte mai amplă și mai complexă decât cea publicată în acest an, dar consacrată studiului unor texte din aproape aceeași perioadă cu cele analizate în Imagini ale sinelui, texte filosofice și teologice din secolele I-IV (d.C.), în care se împletesc două din tradițiile moștenite din Antichitatea greacă: cosmologia platonicianà din Timaios și cartea Lambda din Metafizica lui Aristotel. Urmează trei alte volume, dintre care Divines techniques. Arts et langage homériques à la fin de l’Antiquité (apărută la Classiques Garnier în 2016), o carte în care textele analizate (și citate în caiete speciale introduse între capitole) aparțin unor genuri diferite de tratatele de filosofie. Sunt texte retorice, epice, epistolare și poetice din secolele II-VI (d.C.), texte pentru care epopeele homerice constituie modelul „literar“ și care arată chiar și prin utilizarea hexametrului antic un fel de renaștere a idealului clasic în momentul în care declinul Antichității anunță începutul unei noi epoci culturale. Această carte e prevăzută să apară în 2027.
Să sperăm că aceste două volume (Penser Dieu și Divines techniques) vor putea să apară. Vom putea anunța, după aceea, următoarele două volume prevăzute, despre care e prea devreme să vorbim acum.
Veți reuși să publicați și în limba română volumul despre mănăstirile din Moldova și Bucovina, care a avut ediții în italiană și franceză și s-a vândut în peste 10.000 de exemplare?
Nu știu dacă volumul despre mânăstirile din Moldova și Bucovina va fi publicat în limba română. El a fost publicat în franceză, în italiană și în germană (ultima traducere a fost publicată în 1999 la Hirmer Verlag, München). De atunci, cartea s-a vândut și s-a epuizat, iar acum circulă prin anticariate fizice sau online. Reeditarea ei este complexă în primul rând din pricina ilustrațiilor. Pentru ediția originală, ilustrația a fost făcută profesional și tradițional, cu aparate de fotografiat pe peliculă argentică. Transpunerea acestor fotografii în sistemul numeric actual ar duce la o pierdere de 30% a calității lor. Deci, ar trebui refăcută ilustrația; această operație nu înseamnă colectarea unor fotografii din arhivele existente, ci refacerea campaniei de fotografiere. La aceastà dificultate se adaugă costul ridicat al editării unui volum cu ilustrații. Probabil că va trebui regândit volumul și transformat formatul „album“ într-un format mai accesibil, în care studiul să fie prioritar față de imagini, acestea fiind reduse ca număr și dimensiune. Și apoi, ar trebui adusă la zi documentația bibliografică și luate în considerare numeroasele noutăți puse în luminà de lucrările de restaurare care au avut loc între timp.
Cartea a fost scrisă acum aproape 30 de ani. Reeditarea ei nu este imposibilă, dar necesită investiția unei edituri capabile să regândească formatul cărții și să asigure costul ilustrației, al traducerii cu modificările necesare și al tipăririi. Acum mai bine de un an am vorbit despre acest proiect cu directorul editurii Cerf de la Paris, care se arăta dispus să facă o co-editie cu un editor din România pentru tipărirea simultanà a volumului în versiune francezà și în versiune română. Dar trebuie să existe un editor român capabil să asigure ilustrația și versiunea în română; deocamdată, acesta nu există. E vorba de o dificultate reală, nu de refuz sau de indiferență.
Care este cea mai mare satisfacție pe care o aveți în Franța (sunteți acolo de 35 de ani)?
Nu am orgoliul satisfacțiilor personale. Sunt mândră de studenții și doctoranzii pe care m-am străduit să îi formez și sunt îngrijorată de soarta lor dificilă, de anii de precaritate pe care trebuie să-i traverseze până când ajung să-și găsească un rost demn de pregătirea lor. Și sunt mândră de revista Chôra, revistă internațională de filosofie antică și medievală editată de Polirom, revistă anuală care s-a născut în 2003 și care numără acum aproape 20 de volume de sute de pagini fiecare. În Franța, dar și în alte țări din Europa, Chôra are acum un renume de revistă respectabilă, originală și frumoasă. Mulți din colegii mei consideră că existența ei ține de miracol. Pentru mine, fiecare volum apărut este victoria obținută la capătul mai multor luni de muncă în fiecare an. Bineînțeles, am câțiva colegi care mă ajută și sunt fideli revistei. Cred că revista ar merita să fie mai bine cunoscută și în România, chiar dacă este vorba de articole savante, publicate în franceză, engleză sau italiană. Prestigiul ei este și prestigiul României care o editează, considerând implicit că merită să ofere astfel o imagine despre ce este ea capabilă să prețuiască.
Ce înseamnă să faci filosofie, azi, în lumea europeană?
Înseamnă educație pentru inteligența umană, pentru gândirea vie și pentru responsabilitate, pentru cultura literelor și ascuțimea spiritului, pentru disciplina reflectării și teoretizàrii informațiilor, și nu mai puțin pentru rolul fondator (și nu doar distractiv) pe care-l joacă artele. Filosofia rămâne, cred, regina educației, știința care dă cheia întregului. A face filosofie doar „pentru filosofie“ este și azi necesar, cum a fost dintotdeauna, în măsura în care disciplina gândirii trebuie transmisă și, odatà cu ea, cultura, istoria, limbile, studiul textelor.
Lipsa acestei discipline, și deci lipsa educației, naște monștri. Monștri nu sunt cei „săraci cu duhul“, mărturisitori fericiți și blânzi ca niște icoane discrete ale umanității vii; monștri lipsiți de educație sunt expresii ale puterii care nu-și cunoaște limitele și care, de cele mai multe ori, se substituie justiției acționând în numele ei. Fără cultura filosofiei, a capacității de a cumpăni lucrurile și actele, și de a cunoaște cauzele și efectele lor, dialogul între oameni devine imposibil.
Ce impact mai are filosofia în Franța?
După cum se știe, în Franța, filosofia este o disciplină obligatorie pentru Bacalaureat. Aceasta nu înseamnă că foarte mulți tineri se îndreaptă apoi către studiul filosofiei ca atare în universități sau în școlile specializate, dar indică o realitate mai profundă: aceea că filosofia este consideratà o știință indispensabilă educației. În filierele de specialitate „umanistă“, filosofia este adesea asociată ca „unitate de valoare“ în studiile de drept, litere, istorie, arte plastice, arte muzicale, psihologie, sociologie. O anumită maturitate intelectuală, un anumit gust pentru creație, inovație și originalitate, o anumită propensiune pentru dialog, dezbatere, controversă, o anumită curiozitate pentru alte culturi, alte limbi, alte forme de expresie artistică (în toate domeniile), o plăcere vădită pentru citit și scris – toate aceste caracteristici perene ale francezilor vin din educatia filosofică pe care o au încă din liceu, fie că o apreciazà și o cultivă la rândul lor, fie că o resping cautând să îi vadă defectele, să o critice și să o înlocuiască, fiind astfel tot într-o postură de spirit critic, ce caracterizează, de fapt, demersul filosofic. Limba franceză este ea însăși o împletire de rigoare și de eleganță care sunt proprii acestei discipline a rațiunii și a discursului, așa cum o practică filosofia numită „continentală“, prin opoziție cu filosofia anglo-saxonă, „analitică“.
România v-a pierdut dosarul de doctorat, v-a respins un proiect academic, care a fost susținut în Franța. V-ați vedea întoarsă în România, definitiv?
Credeți că pot fi utilă în România, că aș mai putea juca vreun rol în universitate sau în vreo structură de cercetare care să necesite prezenta mea neîntreruptă în România? Eu cred că nu; cred că aș putea, cel mult, să particip punctual la proiecte științifice, pedagogice sau editoriale care nu necesità instalarea mea definitivă în România. Acest răspuns ține de realitatea situației actuale; el nu are nici o legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu dosarul meu în 1996. Nu am avut nici atunci și cu atât mai puțin acum vreun resentiment față de acea situație, despre care consider doar că nu ar trebui să se mai repete, cum, din păcate, se întâmplă încă în acești ultimi ani.
Cred că România de azi are nevoie de generațiile tinere și medii care sunt bine instruite, dar care nu sunt suficient de bine puse în valoare si nu sunt integrate cum s-ar cuveni în sistemul academic. Sunt energii locale care merită o atenție sporită, și sunt multiple oportunități de a lucra mai eficient în relație cu structuri universitare și academice europene, oportunități care și ele merită exploatate.
Suntem parte a Europei și această apartenență ar trebui să însemne mobilitate, schimburi, absorbție și dăruire de valori intelectuale. România are un potențial cultural și uman care merită pus în valoare printr-o vastă rețea de schimburi care să ridice nivelul educației în țară și să sporească interesul dialogului cu alte culturi și alte limbi, cât mai multe, nu doar una singură la care se reduce din ce în ce mai mult dialogul internațional.
