András Visky, autorul unui roman de un succes extraordinar, Kitelepítés („Deportarea“), a tradus volumul de poezii al lui Mircea Cărtărescu – nu striga niciodată ajutor (Humanitas, 2020). Cartea a apărut la Editura Bookart din Miercurea-Ciuc. L-am întrebat pe Visky despre aventura și bucuria traducerii, despre deosebiri și asemănări, despre Iov și Dostoievski. Sau a răspuns fără să-l întreb. 😊
Ai tradus un volum de poezii al lui Mircea Cărtărescu pentru editura Bookart din Miercurea-Ciuc. Mă gândesc că ai citit și proză scrisă de el. Care ar fi cea mai puternică senzație de deosebire dintre aceste două genuri pe care ai resimțit-o în cazul lui?
Volumul de poezii tradus de mine (nu striga niciodată ajutor,Humanitas, 2020) este o cezură cât o prăpastie în scriitura lui Mircea Cărtărescu. Această poezie este deosebirea însăși. Diferă atât de mult de poezia lui, adunată în integrala de poezie publicată în 2015 sub titlul ferm, hotărât și oarecum provocator – Poezia, și diferă, desigur, și de Levantul, nevorbind aici și de proza lui. Datorită acestei diferențe asumate volumul a reușit să fie receptat atât de scandalos. Cum însă nașterea acestei cărți este foarte aproape, în timp, de Solenoid, motivele celor două opere se suprapun aproape perfect. Se și amplifică reciproc, cred. Amintesc două dintre acestea: maladia ca expresie a fragilității umane și naratorul sau vorbitorul ca nepoet, respectiv nescriitor.
Ai scris o postfață cu titlul Iov conectat la plămâni artificiali. Ai putea să elaborezi un pic?
Această poezie pune problema etică a estetizării suferinței, o chestiune filosofică (sau chiar teologică, dacă vrei) atât de acută de după cel de Al Doilea Război Mondial. Volumul este un experiment extrem al anti-poeziei. Poate un scriitor să se comporte „ne-scriitoresc“, să nege fără inhibiții ritualurile impuse de industria „literaturii mari“, să-și permită kitschul sau deconstrucția nemiloasă a accepției noastre evlavioase a esteticului? Pe mine m-a fascinat această împotrivire, atitudinea adolescentină a celui care se sperie în mod sincer de situația unei dispariții fără semnificații „profunde“, dramatice sau chiar cathartice. Nici urmă de ironie radical-postmodernistă în carte, figurile de stil specifice genului sunt alungate în infernul narcisist al creatorului care cică subzistă prin operă. Cartea este scrisă de un Iov care nu mai crede în poezie. Este un performance al magicianului literaturii care își arată publicului ființa total dezgolită. Nu există consolare ultimă, în contradicție cu cartea lui Iov, nepoezia deci este hotărâtă să estompeze toate ecourile posibile în conștiința cititorului.
Cu cine l-ai asemăna pe Cărtărescu poetul, în afara personajului biblic?
E o poezie aparte, repet, necărtăresciană. În timp ce îl traduceam, mi-am adus aminte din când în când de poezia lui Charles Bukovski. Minimalismul care tânjește după platitudine. Kitschul, fiind privat de cea mai mică atingere ironică, nu se salvează. Pentru că celui ce vorbește îi este imposibil să perceapă un univers poetic cu ecouri persistente. Nu neagă nimic, pentru că nu există nimic de negat. Ca și atitudine, ar putea fi un Beckett din Fizzles, dar nu este, în condițiile în care licențele poetice sunt refuzate cu consecvența proprie misticilor anahoreți.
Ai avut clipe în care ai simțit că n-ar fi trebuit să accepți provocarea?
Nicio clipă. Am tradus cele o sută de texte în timp ce îmi scriam romanul. Limbajul acesta simplu și pe alocuri plat m-a ajutat enorm. Nu m-a lăsat să alunec într-un registru al retorismului ce spune cuvinte despre cuvinte, marea ispită a unui protestant ce confundă cu ușurință logosul ca eveniment singular cu cuvintele frumoase spuse despre cuvinte frumoase, fără sens, la nesfârșit. A fost o serie de exercitia spiritualia indispensabilă la momentul respectiv.
Ce crezi că suntem când nu scriem? Oameni sau versuri?
Chiar când scriu încerc din răsputeri să nu scriu, iar când nu scriu, încerc din răsputeri să rămân lizibil. Poezie nu suntem, sau dacă totuși – da, atunci suntem versuri prost scrise. La un moment dat, pe pagina lui de Facebook, Cărtărescu îl parafrazează îndoielnic pe Dostoievski într-o postare despre frumusețea care salvează lumea. Dacă există totuși această frumusețe salvatoare, aceasta nicidecum nu izvorăște din noi.
Imagine: © Cristi Popescu