Linia Kármán (Polirom, 2023) este romanul care încheie trilogia satului C. Este în egală măsură o poveste despre căutarea identității, despre obsesia trecutului și a viitorului, o operă despre transformare și transmutare, în care narațiunile întrepătrunse curg și cresc în acel continuum temporal, acel timp fluid specific literaturii Andreei Răsuceanu.
În primul interviu acordat revistei MATCA, spuneai că ești pasionată de geografia literară și că ai scris două cărți bazate pe metoda geocriticii. Ne poți explica puțin aceste concepte și cum se aplică ele în Linia Kármán? Te întreb și pentru ca titlul tezei tale de doctorat, Cele două Mântulese, m-a dus cu gândul la „Mis dos países“, titlul primului capitol din roman și totodată al filmului realizat de unul dintre personaje.
Nu am avut intenția de a aplica vreun concept în literatura mea, iar dacă spațiul, geografia joacă un rol important, este pentru că m-au pasionat mereu orașele, cu viața lor secretă. De fapt, locurile, în general, pentru că mi se par niște receptacule de energii, și mi se pare că ne influențează pe nesimțite existența, uneori chiar și destinul. De asemenea, cred că spațiul în care trăim pătrunde la un moment dat, imperceptibil, în scrisul fiecăruia, n-aș spune că e un fel de condiționare, dar există întotdeauna o amprentă, un indiciu legat de asta. Aș zice că există un fel de comunicare misterioasă între locuri și literatură. Eu am pornit de la această idee inclusiv când am început studiile de geocritică, după ce o experimentasem deja în propria mea proză, unde și acum Bucureștiul (iar mai nou, în romanul Linia Kármán, Galațiul) deține un rol central. Tot așa s-a format satul C., pe rudimentele diferitelor spații ale copilăriei mele, pornind de la imaginea idealizată a satului în care și-a trăit copilăria bunica mea paternă și pe care eu nu l-am văzut niciodată. Practic l-am recreat din imaginație, ajutându-mă de poveștile ei.
În aceeași idee, de ce numele-litere? (C., M.) Există ceva dincolo de ele, mai mult decât ambiguitate și mister?
În cazul locurilor, al satului C. de fapt, am vrut să evit un reflex pe care știu că orice tip de cititor îl are, acela de a identifica, de a suprapune pe o hartă reală un spațiu imaginar. C.-ul este un astfel de spațiu, care a luat naștere în imaginația mea, și el nu poate fi localizat cu precizie, chiar dacă există niște vagi coordonate geografice. Cred că o identificare cu oricare dintre locurile care mi l-au inspirat ar fi restrâns semnificativ posibilitățile de interpretare și ar fi făcut din C. un loc ca oricare altul, nu un spațiu ce ține de o geografie sacră cu mult mai adevărată decât orice geografie reală, dacă e să împrumutăm ideea lui Mircea Eliade.
În cazul personajelor, într-adevăr, mi-am dorit să creez ambiguitate, să-l contrariez pe cititor. Dar a fost vorba și de un fel de nehotărâre, pentru că numele poartă în ele indicii importante, o simbolistică pe care am vrut doar s-o sugerez, nu s-o fac explicită.
În ce mod te-a condiționat România ca scriitoare? Cum sunt influențate povestea și viața personajelor de locul în care se desfășoară acțiunea? Bănuiesc că sunt tot elemente de geografie literară.
Eu sunt foarte legată de locul în care m-am născut și în care scriu, de tradiția literară din care fac parte, dar nu privesc aceste lucruri ca pe niște condiționări. Nu sunt, în general, condiționată în scrisul meu de ceea ce este specific unui spațiu sau unei epoci, sau de tendințe, trenduri, mode etc., pentru că nu cred că literatura adevărată trebuie să se supună, să se conformeze, să urmeze niște direcții. Dar firește că sunt multe elemente ce țin de identitatea noastră, de specificul lumii și spațiului geografic în care trăim care au intrat în scrisul meu. Și, pe lângă ele, o parte din literatura scriitorilor care m-au precedat. La rândul lor, și personajele mele trăiesc aici, în România sau în Principate, în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea sau în lumea contemporană, în comunism, în timpul nesfârșitei tranziții românești și sunt tributare unui mod de viață, unei gândiri și unei istorii.
Cât de importantă este pentru tine tradiția literară a țării noastre?
Este importantă, poate la fel de relevantă ca istoria personală, familială. Cred că nu poți evolua fără să știi de unde vii, ce anume te-a precedat. De fapt, toate personajele mele trăiesc cu obsesia trecutului și a viitorului totodată, a ceea ce au moștenit și a ceea ce vor lăsa în urmă, pentru a se înscrie în conștiința generală, pentru a rămâne în memoria urmașilor. Pisania pe care o lasă două dintre personajele mele, ctitorele Stanca și Maria, pe o biserică bucureșteană, nu e altceva decât un mesaj transmis generațiilor viitoare, unul care le ipostaziază în felul dorit. Dar are loc și o confesiune, e un semn, o încercare de apropiere, de comunicare. Și ce altceva este, la rândul ei, literatura, sau cu ce este gestul de a scrie diferit de cel al ctitorelor?
Întorcându-mă la întrebare, cred că scrisul nostru e traversat, conștient sau nu, de literatura dinaintea noastră, pe ea se clădește edificiul oricărei cărți noi, pe fundația deja solidă pe care au pus-o scriitorii importanți care ne-au precedat.
Față de celelalte romane din trilogia satului C., O formă de viață necunoscută (Polirom, 2022) și Vântul, duhul, suflarea (Polirom, 2023), Linia Kármán reprezintă pentru tine un apogeu creativ sau doar o etapă? Ai știut de la început că vei compune o operă din trei volume?
Nu, nu am știut, mi-am dat seama după primul roman că nu epuizasem toate poveștile legate de satul C., în primul rând, dar și că personajele mele își continuau drumul nestingherite, cum se întâmplă deseori, ducându-mă cu ele în noi zone ale existenței lor. Mi-am dat seama că temele mari ale primului meu roman – o viziune transistorică, o obsesie a memoriei și a recuperării identitare, a trecutului care camuflează indicii legate de viitor – continuau să mă preocupe și că descoperisem o nouă metaforă care să le exprime și mai sugestiv. Vântul, duhul, suflarea – cei trei termeni aparent sinonimi se referă la acel suflu, la respirația primordială care însuflețește lumea, la biblicul ruah. Am avut destul de devreme titlul și abia apoi a început să se dezvolte cartea. Nu știu dacă Linia Kármán reprezintă un apogeu sau o etapă. Eu cred cu tărie că de fapt cărțile au nevoie de timp pentru a se așeza și e greșit să le judeci locul la cald, după publicare. Am avut de altfel tot felul de întâmplări surprinzătoare legate de percepția și de receptarea lor. S-a spus despre Linia Kármán inclusiv că e cea mai bună carte a mea, dar cărțile au viața lor, își găsesc singure drumul până la urmă. Și în ierarhii, și în inimile cititorilor.
Povestea a fost planificată înainte să începi să scrii?
În cazul fiecărui roman în parte, da. Pornesc întotdeauna cu un plan destul de bine stabilit, mai mult sau mai puțin detaliat, deși mă îndepărtez deseori de el. Totuși, simt că fără o structură clară și elaborată scrisul nu ar fi decât derivă, întâmplare, iar eu cred că romanul, mai ales, e în primul rând construcție. Oricât de bine ar fi scrisă o carte, oricât de profund ar fi mesajul și câtă forță ai regăsi în personajele ei, dacă e scrisă „la inspirație“, fără o schemă bine gândită, pur și simplu nu se susține, e ca o clădire fără fundație. Cred că cel mai important e să găsești echilibrul între construcție, ceea ce e premeditat, elaborat, și doza de spontaneitate și inspirație absolut necesară pentru ca un text să nu pară „făcut“.
Privind înapoi, ți s-a modificat modul de a scrie, voit sau nu? Spuneai că totul începe cu inspirația și cu starea specială în care trebuie să intri pentru a scrie.
Cred că întotdeauna scrisul se modifică, de la o carte la alta, dar amprenta unui scriitor, dacă o are, rămâne și îl face recognoscibil cititorilor. Fiecare carte are tonul ei, un stil adecvat la subiect, la tipul de poveste pe care o spune, în cazurile ideale, cel puțin. Mi-am dat seama, în timp, că, dacă vocea pe care o cauți nu apare după primele pagini scrise la o carte, aceasta nu-și va găsi nici mai departe coerența, pe nici un plan, va părea „făcută“, căznită. E important să auzi cu claritate primele fraze dintr-o carte, să intri în lumea ei știind foarte bine ce și cum vrei să spui.
Știu că se vehiculează ideea conform căreia scriitorul adevărat schimbă cu ușurință registrele, stilul, poate scrie orice fel de roman, „se reinventează“ etc., dar eu nu prea regăsesc aceste caracteristici la scriitorii cu adevărat importanți. Mai degrabă regăsesc un stil recognoscibil, un mod de a vedea lumea și literatura consecvent, puternic, susținut, e adevărat, uneori cu mijloace diferite, în cărți care să le poarte amprenta.
În ce privește continuitatea și disciplina necesare construcției unei serii de romane, cum ai trecut de această dată prin procesul care transformă viața în scris? Altfel spus cum, când și unde ai creat Linia Kármán?
E o întrebare foarte bună. Și eu m-am gândit mult dacă procesul scrierii unei cărți e radical diferit de la un volum la altul, cum se construiește de fapt structura unei narațiuni și, mai apoi, a unei serii de narațiuni care să se afle într-o relație de interdependență, chiar dacă sunt în același timp de sine stătătoare. Cel mai sincer răspuns ar fi că nu știu cum s-a creat rețeaua de legături, de conexiuni dintre cele trei cărți. Ea a fost elaborată, construită până la un anumit punct, dar de la un moment dat totul a început să se lege în mod firesc, ca și cum ar fi acționat cu de la sine putere – personajele, textul însuși. Poate că sună straniu, dar acum mi se pare că am avut mereu aceste cărți în mine, exact în forma în care au apărut, și eu doar le-am pus pe hârtie, ca și cum mi-ar fi fost dictate. E desigur o senzație dobândită după o îndelungată intimitate cu textul, dar rămâne întotdeauna și altceva, un element care scapă mecanismelor rațiunii și ale conștientului. Acesta cred că este sâmburele secret, miezul de foc al literaturii.
Modul în care au fost receptate primele două volume a influențat concepția/scrierea celui de-al treilea? A existat o sincronizare între lansarea pe piață a primelor două părți și munca ta la partea a treia?
Da, într-o anumită măsură am urmărit textele care s-au scris despre cărțile mele și m-am gândit la ce s-a spus în ele. Nu cred însă că verdictele altora pot influența cu adevărat scrisul cuiva, cel puțin nu în cazul meu, decât în mică măsură. Ideea celui de-al treilea volum o aveam deja când scriam la al doilea și am scris cartea exact așa cum am crezut că trebuie s-o fac pentru a închide trilogia într-un mod în care lucrurile să capete sens în context și desenul tuturor întâmplărilor să se contureze la final. Nu cred că aș schimba ceva fundamental nici acum, când am imaginea de ansamblu.
Privind înapoi, cum ai descrie procesul de scriere a acestei ultime părți a trilogiei? Fără efort, lin de la început sau din contră, ai avut momente de îndoială, cu rescrieri?
Eu am scris întotdeauna cu o anumită ușurință, odată finalizate documentarea, pregătirea cărții și planul ei. Momente de îndoială există întotdeauna, dar de rescris, nu rescriu niciodată, mi se pare că orice intervenție semnificativă pe text îl falsifică, îl face să sune artificial, îi strică ritmul. Asta se întâmplă în cazul meu, nu cred că e ceva general valabil. Am observat, în timp, că ceea ce scriu dintr-o suflare, cu un ritm bun, sub puterea inspirației iese cel mai bine.
În ce măsură te detașezi de narațiunea terminată? Care e parcursul tău de la scriere la produsul editorial?
Mă detașez greu, dacă mă detașez vreodată. De fapt, nu prea m-am detașat din moment ce am scris o trilogie… Cumva, totul a venit de la sine, continuarea poveștii a decurs firesc, narațiunile s-au continuat unele pe altele, chiar dacă uneori numai la nivel de mesaj. Cred că sunt printre acei scriitori a căror operă e una singură, cărțile se leagă prin nenumărate și invizibile fire într-un singur tot.
Femeile din roman par a se cuprinde una pe alta, ca într-o păpușă rusească. Te regăsești sub eticheta „scriere feminină“?
Nu, cred că e vorba aici despre o veche prejudecată de care ar fi trebuit să ne eliberăm până acum. Cred că de cele mai multe ori e vorba despre o intenție răuvoitoare în însăși formularea amintită, care sugerează că există o distincție între literatura masculină, cea care contează, puternică, cu miză, dacă vreți, și cea feminină, aruncată de la bun început într-un fel de minorat, pentru că s-ar ocupa de teme mărunte, fără detenta celei masculine etc. E un gest pur misogin.
Cât despre literatura mea, cum am mai spus, sper ca deopotrivă criticii și cititorii (și până acum așa s-a întâmplat) să perceapă și să urmărească temele care mă preocupă: o viziune transistorică, o obsesie a memoriei ca enorm depozit identitar al nostru, recuperarea istoriei personale și punerea ei în relație cu Istoria mare, uneori un comentariu implicit despre literatură, rolul și mijloacele ei.
De fapt, crezi ca există o scriere feminină și o scriere masculină?
Cred că există literatură de calitate și literatură proastă, talent și impostură, originalitate și imitație etc. Literatura nu are identitate de gen.
Femeile din carte suferă, se luptă tot timpul, iar de cele mai multe ori, bărbații profită de ele. Este tema violenței împotriva femeilor una centrală?
Nu aș generaliza în acest fel, pentru că am nedreptăți multe personaje masculine, unele dintre ele aflate chiar în centrul acțiunii. Cred că, în afară de cazul lui Sofi, unde este vorba despre abuz și violență domestică în cadrul unei povești de dragoste din tinerețe transformate într-o căsnicie toxică, restul relațiilor dintre bărbați și femei sunt dominate de ambiguitate, ca și în viață. Există, în centrul celei de-a doua părți, un personaj masculin care corespunde imaginii unui pater familias, a cărui autoritate nu are însă nimic tiranic, ci vine împreună cu o înțelepciune blândă și o psihologie fină. E vorba despre Iacomo, întemeietorul familiei ale cărei rădăcini Iana vine să le caute, după atâția ani petrecuți departe de țară. Iacomo, un italian sărac care ajunge în Moldova pe la jumătatea secolului al XIX-lea, e adeptul unei filozofii stoice, care percepe viața ca fiind adânc integrată în natură, într-un continuum din care cu toții facem parte și căruia nimeni nu i se poate sustrage. Gândirea lui e moștenită și de fiul său, Ioviți, dar și de nepotul său, Radu, care este tatăl celor două surori, Ioana și Sofi. Felul în care el îi explică Ioanei ce este moartea e plin de inteligență și de tandrețe, rămânând în memoria copiilor ca un adevăr de necontestat. Radu e totodată una dintre imaginile emblematice ale tatălui. Și Sandu e un personaj pozitiv, chiar dacă duce cu el o încărcătură traumatică și e insuficient de întreprinzător în viziunea Ioanei. Nici Șerban, tatăl Ianei, nu se încadrează deloc în profilul profitorului. Nu mi-am creat personajele pe dihotomia bun-rău și nu cred că așa ar trebui înțeleasă cartea.
Te identifici cu vreun personaj din Linia Kármán?
Cred că cel mai mult mă identific cu Iana. Aveam și eu, la vârsta ei, aceleași trăsături, unele s-au și păstrat: un fel de intransigență, de directețe în relațiile cu ceilalți, obstinație, o mare curiozitate intelectuală, un război personal cu lumea din jur, o nemulțumire care m-a dus mereu mai departe, nevoia de a mă exprima creativ. Dar cred că sunt puțin din fiecare personaj al meu, întotdeauna e așa.
În ce măsură scrisul este o formă de terapie/auto-vindecare?
Cred că, așa cum se întâmplă în orice formă de terapie, o primă fază o constituie cea a confruntării cu zonele de adâncime în care de obicei evităm să coborâm. Deci e o etapă care presupune tulburare, răscolire, revenirea la un istoric al traumei pe care cu toții îl purtăm în noi. Așa cum am mai spus-o, scrisul (de literatură) e pentru mine un fel de plăcere dureroasă, pentru că inevitabil are loc acest transfer, al unor obsesii, temeri, angoase personale în textul scris. Cred că asta se întâmplă oricărui scriitor, pentru că de fapt scriem întotdeauna despre noi. Dar după o perioadă, am observat, totul se schimbă, percepția noastră se modifică, are loc, dacă nu un proces de eliberare sau de vindecare, măcar de înțelegere profundă a lucrurilor așa cum s-au întâmplat. Și asta e deja foarte mult.
Metafora cea mai potrivită pentru opera literară a unei femei este, într-adevăr, clișeul aducerii pe lume a unui copil sau există alta mai adecvată?
Nu am înțeles niciodată această metaforă, fie ea aplicată la opera unui autor sau a unei autoare. În ciuda faptului că viața și literatura au atâtea lucruri în comun, sunt de fapt fundamental diferite.
Toate cele trei titluri ale romanelor sunt semnificative și comerciale în același timp. Cui se datorează ele?
Mă bucur că vezi un potențial de atractivitate în titlurile cărților mele, e deseori o provocare pentru mine să le aleg. De obicei umblu cu o listă de șapte-opt variante și mă sfătuiesc și cu alți scriitori, editori, critici, dar în cele din urmă merg tot pe varianta aleasă de mine. În cazul romanului O formă de viață necunoscută, de pildă, foarte puțini au agreat titlul inițial, aproape făcându-mă să mă răzgândesc în privința lui. După ce a apărut cartea însă, am observat că sintagma a intrat în memoria colectivă, fiind uneori folosită și în alte contexte decât cel referitor la carte. Iar editorii mei străini – francez, spaniol, bulgar – mi-au spus că sună excelent în limbile respective. Deci cred că, până la urmă, nu m-am înșelat când am ales. În cazul Liniei Kármán am ales mult mai ușor, era deja o idee care mă obseda, aceasta a limitei, a granițelor de tot felul care ne despart. Desigur, sensul sintagmei e cel de linie convențională care desparte atmosfera terestră de spațiul cosmic. Dar pornind de aici eu am vorbit de fapt despre tot felul de limite, nu doar geografice, ci și despre cele care ne despart de noi înșine, de ceilalți, de cei pe care-i considerăm străini. Linia Kármán e deopotrivă limita dintre viață și moarte, dintre prezent și trecut etc. Am avut o lectură recentă la Berlin și mi-am dat seama că am ales bine când moderatorul întâlnirii mi-a spus că, imediat după ce a primit cartea, s-a dus să se documenteze legat de titlu, care îl intrigase.
Ce te motivează cel mai mult să scrii? De unde iți iei energia vitală pentru a crea?
Scriu pentru că nu pot altfel, oricât de banal ar suna. E un impuls, un mod de a te exprima și totodată de a comunica un mesaj celorlalți, de a intra în dialog cu ei. Energia o iau din jurul meu, din tot ceea ce trăiesc, totul devine o sursă de inspirație la un moment dat și îți dă forța necesară să scrii despre asta.
Ce ar fi Linia Kármán dacă n-ar fi carte? Un film serial, un roman grafic…?
Cred că ar fi un mini-serial, dacă cineva s-ar gândi să o ecranizeze în întregime. Altfel, oricare dintre părți ar putea fi un film sau o piesă de teatru.
Care sunt afinitățile tale literare, scriitorii sau scriitoarele care te-au influențat cel mai mult? M-aș înșela dacă aș așeza romanul tău pe același raft cu autoare precum Elena Ferrante, Narine Abgarian, Ioana Pârvulescu, Guzel Iahina?
Cum spuneam, nu cred că ar trebui alcătuit un raft separat al scriitoarelor, mai ales că printre cele menționate sunt și autoare care scriu mult mai bine decât unii autori. De ce nu o listă care să cuprindă și autori deci? Proza mea a fost comparată, în timp, cu cea a lui Gheorghi Gospodinov, Antonio Lobo Antunes, Ștefan Bănulescu etc. Pe oricare dintre aceștia îi citesc și recitesc cu plăcere.
Am început prin a aminti interviul pentru MATCA din primăvara anului trecut și aș vrea să închei referindu-mă tot la el. Spuneai: „Nu sunt genul care se uita în urmă, ci privesc întotdeauna înainte, am mereu proiecte noi, cărți noi în minte. Când scriu la un roman mă gândesc deja la următorul.“ Ne poți dezvălui puțin din surpriza pe care ne-o pregătești?
Scriu la un nou roman, am găsit și titlul, dar n-am să-l dezvălui încă.
Credit foto: Barna Nemethi
