Andreea Răsuceanu a debutat în 2009, cu volumul Cele două Mântulese. În 2013, a apărut Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013), iar în 2016, Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului, urmat în 2019 de Dicţionar de locuri literare bucureştene (coautor Corina Ciocârlie). O formă de viaţă necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) şi Premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România. Vântul, duhul, suflarea (2020, 2023) a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), Premiul Scriitorul lunii februarie (2021) și Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea. Linia Kármán (2023) a încheiat proiectul literar al Trilogiei satului C. Andreea Răsuceanu a fost tradusă în spaniolă, franceză și bulgară. Cel mai recent roman al său, Hemiptera, abia ieșit din tipar, constituie punctul de plecare al acestui dialog.
După încheierea Trilogiei satului C., cum ai poziționa Hemiptera în ansamblul operei tale?
Pentru mine, Hemiptera marchează o schimbare față de cărțile din trilogie: de miză, de scară și de perspectivă asupra propriului scris. E un roman în care lumea se extinde mult dincolo de spațiul intim și genealogic al cărților anterioare, migrând spre o zonă mai întunecată, în care istoria, memoria și ideea de sfârșit continuu ajung să se conjuge. Trilogia satului C. era construită în jurul memoriei și al recuperării unui spațiu originar, Hemiptera e un roman despre degradarea continuă a lumii, despre contaminare, violență latentă, dar și manifestă și felul aproape imperceptibil în care sfârșitul se insinuează în tot ceea ce ne înconjoară. De fapt, e un roman despre apocalipsa care nu e un moment, un eveniment, ci o stare continuă a lumii, dar și o obsesie permanentă a omenirii. Aș spune că Hemiptera e un roman despre noi toți, aflați în fața morții și a sfârșitului lent care macină permanent lumea din jur. E un roman care reflectă timpul nostru, cu obsesiile și toate celelalte lucruri care-l definesc, iar eu am încercat să arăt că în materia lui e întrețesut și trecutul, în feluri care de multe ori ne scapă.
Titlul trimite la un ordin de insecte care trăiesc două vieți, între două lumi. Cum este aceasta o metaforă pentru personajele tale?
M-a interesat ideea acestei existențe duble, suspendate între două forme de viață, între două stadii diferite de existență. Personajele din Hemiptera trăiesc și ele între lumi: între trecut și prezent, între memorie și uitare, între ceea ce sunt și ceea ce au moștenit implicit de la cei care le-au precedat, între aici și acolo. Mi s-a părut că insectele acestea, care trec prin transformări lente și aproape invizibile, exprimă foarte bine tema romanului: faptul că schimbările decisive nu se produc spectaculos, ci pe nesimțite, prin acumulări greu de observat inițial. De fapt, ideea mi-a venit citind despre mitul cicadelor, la Platon, în Phaidros, dar și la alți gânditori și scriitori ai lumii, cu variațiunile și interpretările pe care le-a dobândit în timp. În esență, e vorba despre oameni care, la nașterea Muzelor, au fost atât de fascinați de cântec și de dans, încât au uitat să se mai hrănească și în cele din urmă au murit. Muzele i-au transformat în cicade, insecte care trăiesc aproape fără hrană și apă. Dar și mai semnificativ mi s-a părut faptul că sunt insecte care trăiesc aproape întreaga lor viață sub pământ, și abia la sfârșitul acesteia ies la lumina zilei, pentru doar câteva săptămâni.
În Hemiptera, Bucureștiul este un personaj în sine. Cum l-ai redecoperit scriind acest roman? Ce ți s-a părut mai frumos sau mai urât decât îți aminteai?
Bucureștiul din Hemiptera este cel al copilăriei mele, despre care am vrut mereu să scriu. Mi-am petrecut primii ani din viață în cartierul Balta Albă, numit astfel după groapa în care, în secolul al XIX-lea, erau aruncate cadavrele ciumaților, ca apoi să fie acoperite cu var. Firește, în copilărie locul mi se părea un adevărat paradis urban, plin de vegetație. De atunci, m-am întors periodic în cartier, curioasă să văd cum a evoluat, ce s-a întâmplat cu locurile pe care multă vreme le-am crezut singura lume posibilă. Am redescoperit astfel zona Baba Novac-Cățelu-Parcul IOR, care s-a schimbat destul de mult, din păcate nu întotdeauna în mod fericit. De altfel, ce se întâmplă acum cu Parcul IOR e revoltător, distrugerea lui accelerată și violentă e un simptom pentru ceea ce se petrece cu întregul oraș. Nu e aleatoriu faptul că unul dintre semnele apocalipsei din roman este focul care arde mocnit în diferite zone ale parcului, un fel de incendiu aproape permanent care învăluie cartierul într-o perdea de fum și cenușă. Am avut deci sentimentul unei evidente degradări accelerate, sentimentul că orașul își pierde memoria materială și afectivă. Există locuri care dispar fără urmă și odată cu ele dispare și o anumită formă de viață, care nu mai poate fi recuperată niciodată. Și aici, cum am mai spus, intervine unul dintre rolurile literaturii, de a conserva, de a păstra în memorie locurile care dispar.
Ce te sperie la București?
Cum spuneam, ușurința cu care se autodistruge. E și una dintre ideile din Hemiptera, cea de ruină vie, de haos arhitectural, de lipsă de responsabilitate față de construcția orașului. Am senzația că Bucureștiul e un oraș aflat permanent la limita unei forme de colaps – ecologic, social, moral. În Hemiptera am încercat să surprind exact această neliniște difuză, sentimentul că ceva se degradează continuu sub suprafața aparent familiară a lucrurilor. Și acesta e și el un simptom al sfârșitului, ca formă continuă de degradare.
Scrii despre ciuma lui Caragea, despre ororile comunismului, despre violența mineriadelor. Ce indicii ale acestora pot fi identificate de un ochi atent în amalgamul definitoriu pentru orașul de azi?
Una dintre ideile centrale din Hemiptera este că trecutul nu dispare niciodată complet. El se insinuează în prezent, continuă să existe, în forme care uneori devin evidente, ies la suprafață. Orașele păstrează urmele traumelor în însăși materia lor, în arhitectură, prin prezența (sau, dimpotrivă, absența) unor clădiri, prin anumite tipuri de frică sau violență care continuă să circule imperceptibil. Bucureștiul e și un oraș al tuturor absențelor, construit din ceea ce nu se mai vede azi, dar continuă să existe în memoria colectivă: epidemii, demolări, dispariții, intervenții violente, teroare politică. Straturile lui istorice continuă să existe, chiar dacă nu le mai vedem sau nu ne mai sunt la fel de accesibile. E suficient să fii puțin mai atent când te deplasezi prin oraș, sau să citești despre istoria și literatura lui.
Crezi că locurile au o memorie a lor? Oare bucuriile și suferințele oamenilor care le-au locuit dăinuiesc după ce aceștia nu mai sunt?
Da, cred asta, de fapt cred că spațiul absoarbe, conservă urmele celor care l-au locuit. Vedem asta peste tot în oraș, cred că am avut cu toții senzația asta – că, uneori, când intrăm într-o curte sau casă veche, există acolo ceva străin, un tip de memorie care nu îți aparține, dar care continuă să existe. Într-un mod greu de perceput uneori, care nu mai ține de domeniul vizibilului, locurile păstrează emoția, temerile, dorințele, o anumită amprentă a existențelor trecute, într-un alt fel de memorie a orașului, invizibilă.
Trecutul e un refugiu sau o povară?
Cu siguranță e ambele, în funcție de context. Trecutul îți poate oferi un sentiment al apartenenței, al recuperării identitare, dar în același timp poate deveni sufocant, agresiv, atunci când invadează prezentul. De fapt, una dintre temele explorate în Hemiptera este tocmai aceasta, a imposibilității separării clare dintre trecut și prezent.
Am locuit în Titan o treime din viață. În Hemiptera, am regăsit multe locuri cunoscute. Altele însă mi s-au părut la fel de străine ca un crater de pe satelitul planetei Saturn. Ce ponderi au realul și fictivul în roman?
Acțiunea romanului se petrece de fapt în zona Baba Novac–Stejarului, adică într-un perimetru care precede intrarea în cartierul Titan, și care mie mi se pare destul de diferită, ca tip de structură urbană, atmosferă etc. Dar cred că observația ta e foarte importantă, și am mai vorbit despre asta, geografiile ficționale sunt întotdeauna altceva decât cele reale, ele cresc din materia realului, dar sunt trecute prin filtrul sensibilității, culturii, experienței autorului. E vorba, de fapt, despre o geografie subiectivă, și totodată o mitologie personală care se conturează în ficțiune, nu despre o descriere topografică exactă.
Ca metaficțiune istoriografică, scrierea ta are o dimensiune pe care am putea-o numi arheologică. Sapi în straturi de timp. Când ai pendulat între diferite perioade istorice, ai simțit o ruptură sau ți s-a părut că acestea formează un continuum?
Cu siguranță e vorba despre un continuum, acesta e și mesajul cel mai important al cărții – trecutul se sedimentează, continuă să se infiltreze în prezent. Nu am simțit niciodată că aceste epoci ar fi cu adevărat separate. Acesta e și motivul pentru care nu am vrut ca planul istoric să funcționeze ca simplă reconstituire de epocă, ci m-a interesat cum anumite forme de violență, frică, degradare etc. revin periodic, sub diferite înfățișări. În fiecare strat există ceva din cel precedent, la fel cum se întâmplă în cazul unei descoperiri arheologice – în structura ei intimă persistă urmele a ceea ce a precedat-o.
Vorbim despre un roman în care tema morții sau, în general, a sfârșitului este centrală. Crezi, totuși, că lumea va fi în cele din urmă salvată, bucată cu bucată, prin cărțile pe care le scriem?
Nu cred că literatura poate salva lumea în sens concret, dar cred că literatura poate conserva, recupera și, cel mai important, pune în discuție părți din trecutul nostru.
Zi-mi, te rog, o carte de care nu ai fi aflat dacă n-ar fi trebuit să te documentezi pentru Hemiptera.
Au fost mai multe cărți și documente descoperite în timpul documentării. De pildă, m-au impresionat profund literatura medicală și memorialistică legată de epidemiile din secolul al XIX-lea, tocmai pentru felul în care descria degradarea lentă a lumii și transformarea radicală a relațiilor dintre oameni în perioade de criză, dar și noile relații de putere.
Ai început deja să lucrezi la o carte nouă? Prin ce locuri sau timpuri vei mai călători?
Da, am în minte o temă nouă, și câteva schițe deja făcute, dar deocamdată va urma o perioadă dedicată întâlnirilor cu cititorii Hemipterei și unor noi acumulări, adică documentării, lecturilor.
Foto © Nicoleta Lupu Agency
