Din când în când, îi invit pe oameni pe care îi admir – scriitori, artiști și alți posesori de minți neobosite – să răspundă la un scurt chestionar despre umor. Ce îi face să râdă? Ce îi salvează prin râs? Și ce, de pe lumea asta mare, nu e un subiect de râs?
Potrivit The New York Times, Andrei Kurkov e „scriitorul ucrainean plin de umor, care n-are de ce să râdă“. L-am cunoscut anul trecut, în România – fusesem ales să moderez întâlnirile cu scriitorii străini de seamă invitați la Festivalul literar NOD doar pentru ca niciunul dintre acești distinși poligloți să nu-mi poată pronunța numele de familie. Asta e o glumă pe care am făcut-o în deschiderea NOD Evening VIP, înainte de a vorbi cu Andrei Kurkov, la Centrul cultural Reduta din Brașov, eveniment de gală în organizarea Reading is Cool & Matca. Atunci am încercat să par amuzant pentru a crea o ambianță în ton cu faima de umorist a lui Andrei Kurkov. Acest bonom cu înfățișare de uncheaș și cu un licăr șugubăț în privire și-a început însăși intervenția de la Reduta cu o glumă: „Bună seara, sunt foarte bucuros să fiu pentru prima dată în viața mea la Brașov. Nu mi-am dat seama cât de faimos și de popular este Brașovul, pentru că, de fapt, a fost aproape imposibil să ajung aici de la hotel, din cauza mulțimii de cititori care nu vin la evenimente“.
Dacă Andrei Kurkov și-a păstrat umorul în 2026, decideți dumneavoastră, citind acest chestionar.
Când a fost ultima dată când ați râs din toată inima citind o operă literară – și de ce?
Cu mulți ani în urmă. Încerc acum să-mi amintesc ce carte m-a făcut să râd. Să fi fost Micul dejun al campionilor de Kurt Vonnegut? Sau poate Peripețiile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek, pe care l-am citit de cel puțin trei ori? Nu – a fost Scurtă istorie a beţiei de Mark Forsyth.
Ce vi se pare cel mai ridicol la ceilalți?
Mustățile vopsite, costumele în culori stridente, felul în care unii țin morțiș să atragă atenția pe stradă. Dar, în același timp, le apreciez efortul. Prefer să cred că, în felul lor, încearcă să mă binedispună.
Vi s-a întâmplat vreodată să vă faceți de râs în plan profesional?
Nu încă, din câte îmi amintesc. Desigur, memoria mă mai trădează din când în când. Probabil mi s-a întâmplat pe vremea când eram elev sau student.
Ce anume din scrisul dumneavoastră i-ar putea face pe ceilalți să râdă – intenționat sau nu?
Acțiunile și reacțiile neașteptate ale personajelor mele. De pildă, atunci când Serghei Sergheici, în Albinele gri, hotărăște să redenumească străzile satului, schimbă tăblițele unei străzi cu cele ale alteia și invers.
Ce fel de umor vă definește cel mai bine?
Umorul negru, umorul care se desfășoară pe fundalul dramei, acel umor care te ajută să supraviețuiești și să-ți păstrezi mințile întregi.
Ce anume la dumneavoastră – fizic sau de altă natură – vi se pare comic?
Dragostea mea pentru cafea și whisky. Știu că iubesc aceste băuturi și, foarte adesea, nici nu le doresc, nici nu am nevoie de ele; dar simplul fapt că îmi amintesc cât le iubesc mă face să mai iau una.
Cine din viața publică vi se pare în mod tragic lipsit de simțul umorului?
Donald Trump. Este tragic de amuzant, dar nu-și dă seama de asta.
Ce figură culturală vi se pare cea mai fermecător de plină de umor?
Georg Kreisler – artistul austriac de cabaret pe care îl ador. Din păcate, s-a stins din viață cu ceva timp în urmă. La fel și Giorgio Gaber, artistul italian de cabaret politic.
V-ați pierdut vreodată simțul umorului atunci când ați ironizat public un autocrat?
Nu-mi amintesc să se fi întâmplat asta. De altfel, nu cred că am ironizat vreodată pe cineva în public.
Care este cea mai delicată situație din care v-a salvat umorul?
S-a întâmplat în 2010, când pro-rusul Viktor Ianukovici a fost ales președinte al Ucrainei. A doua zi, conduceam prin centrul Kievului și am trecut pe roșu. Am fost imediat oprit de poliția rutieră. M-au întrebat de ce am făcut asta. Le-am spus că eram atât de absorbit de gândurile mele despre o anumită persoană, încât uitasem de orice altceva. „La cine vă gândeați?“ a întrebat unul dintre polițiști. „La Viktor Ianukovici“, am răspuns. M-au privit cu suspiciune, apoi mi-au înapoiat permisul și m-au lăsat să plec.
Care este cel mai subeavluat text pe care l-ați scris?
Romanul Grădinile domnului Miciurin, o parodie a legendei fabricate în epoca stalinistă despre un botanist sovietic ieșit din minți.
Care este cel mai amuzant lucru pe care l-ați scris?
Grădinile domnului Miciurin și Moartea pinguinului.
Ce vă făcea odinioară să râdeți, dar astăzi nu mai este considerat „corect politic“?
Bancurile despre lagărele de concentrare naziste, care făceau parte din tradiția orală a glumelor din anii ’70 și ’80 în Uniunea Sovietică.
Ce anume la inteligența artificială generativă vă face să râdeți – dacă este cazul?
Deocamdată, nu știu. Dar, în noul roman la care lucrez, există o poveste stranie și amuzantă legată de IA.
Ce creaturi non-umane vă fac să râdeți – și de ce?
Papagalii. Ne parodiază fără să înțeleagă că, la urma urmei, și noi ne purtăm adesea asemenea lor. Într-un fel, ei sunt profesorii noștri de comportament social.
Ați indus vreodată în eroare, în mod deliberat, un copil sau un student?
Nu din câte îmi amintesc, dar cu siguranță, pe când eram copil, i-am indus în eroare pe alții, inclusiv pe polițiști. Pe la șase sau șapte ani îmi plăcea să stau în fața secțiilor de poliție, lângă panoul cu fotografiile infractorilor căutați. Odată le-am spus polițiștilor că-l văzusem pe unul dintre ei în tramvaiul 12, în dimineața aceea. Era traseul meu preferat și, probabil, voiam să-i fac să urce în acel tramvai și să se bucure de plimbare așa cum o făceam eu.
Se poate râde de război?
Soldații pot râde de război și de inamic – este firesc. În primele șase-șapte luni ale invaziei pe scară largă, soldații ucraineni au înregistrat sute de videoclipuri amuzante de pe front și le-au distribuit pe rețelele sociale.
Cine din familia dumneavoastră are cel mai ascuțit simț al umorului? Un exemplu?
Fiii mei. Au reacționat la glumele mele încă de la o vârstă foarte fragedă. Odată îi duceam la școală; aveau, probabil, opt și unsprezece ani. Unul dintre ei m-a întrebat: „Cine a fost mai bun: Stalin sau Lenin?“. I-am răspuns: „Lenin“. „De ce?“. „Pentru că a murit înaintea lui Stalin“. Și am râs împreună.
Ați fost vreodată atras de cineva complet lipsit de simțul umorului?
Nu cred.
Dacă ar fi posibil, v-ați căsători cu dumneavoastră înșivă?
Nu, categoric nu. Pot sta de vorbă cu mine însumi și fără o căsătorie formală.
Foto © Ștefan Marinescu
