Andrei Kurkov este cel mai cunoscut scriitor ucrainean al momentului, nominalizat de două ori consecutiv la Booker Prize (2023 și 2024), laureat al prestigiosului Premiu Médicis pentru literatură străină (2022), cu Albinele gri. Ajunge celebru după succesul fulminant al romanului său Moartea pinguinului, un bestseller internațional, tradus în peste treizeci de limbi. Cu Notre guerre quotidienne, Andrie Kurkov câștigă Premiul francez Transfuge pentru cea mai bună carte europeană a anului 2024.
Cea mai recentă carte a sa în română, Samson și Nadejda, prima dintr-o serie de romane polițiste istorice, a apărut, la Editura Paralela 45, în 2024, în traducerea Dianei Iepure. Următoarea carte, Inima nu e o bucată de carne, din aceeași serie, va ieși de sub tipar în toamna acestui an.
Actualmente, Andrei Kurkov este o portavoce a ucrainenilor în lume. Fiind convins că rolul scriitorului este să transmită informația corectă, Andrei Kurkov depune eforturi considerabile pentru a fi prezent acolo unde e nevoie de cuvântul lui, fiind mesagerul unui popor aflat într-un lung și epuizant război de apărare a democrației și a propriei libertăți.
Domnule Kurkov, de la începutul războiului ruso-ucrainean ați călătorit foarte mult. Ați predat în universități de prestigiu, ați dat sute de interviuri în diferite formate, ați lansat cărți, ați participat la dezbateri. Unde sunteți acum, din care parte a lumii ne răspundeți?
Acum, întors dintr-o recentă călătorie, mă aflu acasă, la Kiev. Uneori mai merg la casa noastră de la țară, unde îmi e mai ușor să lucrez. La Kiev, viața este mai dinamică și mai zgomotoasă, dar noaptea, ca în orice alt oraș mare, locuitorii nu pot dormi din cauza necontenitelor semnale de alarmă aeriană. De un an încoace, noapte de noapte, Rusia atacă marile orașe cu drone și rachete. Sirenele se aud uneori și de cinci ori pe noapte, făcând imposibilă odihna înaintea unei noi zile de muncă. La sat e mai multă liniște, cu toate că și acolo, deseori, se poate auzi motorul unei drone ce se îndreaptă spre Kiev.
Cum privesc ucrainenii actualitatea?
În urma altercației din Biroul Oval al Casei Albe, mulți ucraineni au căzut într-o depresie de scurtă durată. Totuși, acum, după declarația lui Macron și a altor lideri europeni despre necesitatea de a face Europa puternică, în contextul refuzului SUA de a sprijini Ucraina și de a menține niște relații speciale cu Uniunea Europeană, starea de spirit a ucrainenilor s-a îmbunătățit puțin. Toți înțeleg că războiul va continua, deși problemele cu furnizarea de noi arme și muniții sunt, și ele, evidente pentru toată lumea. Rusia așteaptă momentul în care armata ucraineană va începe să aibă dificultăți cu aprovizionarea liniei frontului, de aceea, ucrainenii își pun mari speranțe atât într-o asistență militară, cât și în una diplomatică din partea Europei. Ucrainenii sunt pregătiți să înceapă negocierile privind încetarea ostilităților, dar nu sunt pregătiți pentru condițiile impuse de Putin. Iar Putin, în loc de negocieri, propune capitularea, adică renunțarea la propriile teritorii și la independența politică.
Se spune că scriitorii scriu cel mai bine în situații de criză. Cititorii dumneavoastră din România știu, din alte discuții pe care le-am avut, că, cel puțin în primii doi ani de la invazia Rusiei în Ucraina, n-ați reușit să scrieți deloc ficțiune. Vă pun această întrebare la trei ani de la începerea războiului. Cum pătrunde războiul în ceea ce scrieți?
O criză politică, ba chiar și una economică zguduie societatea, ele sunt un fel de cutremur care schimbă elitele politice, schimbă vectorii de dezvoltare ai statului și schimbă viziunea oamenilor asupra lumii. Crizele de acest fel sunt, într-adevăr, stimulative pentru reprezentanții profesiilor creative – scriitori, cineaști, compozitori. Războiul e o altfel de criză. Războiul este o criză existențială. Cetățeanul unei țări aflate în război trăiește în incertitudine. Va mai rămâne oare în viață? Va mai avea o casă, o familie? Va supraviețui statul lui sau nu? Aceste întrebări nu îmbogățesc energia spirituală a omului, ci, mai degrabă, o înghit.
De mai bine de trei ani, eu scriu în fiecare zi despre război, despre viața din timpul războiului. Acestea sunt texte documentare. În prezent, termin a treia carte de non-ficțiune despre viața în vreme de război. Aș scrie cu mai multă plăcere romane sau basme pentru copii. Totuși, de vara trecută, am reușit să mă întorc puțin și la literatura artistică, iar asta mă bucură mult. Războiul m-a transformat în jurnalist și eseist, m-a învățat să verific de trei ori faptele, să găsesc informația de care am nevoie, să fiu mereu în căutarea poveștilor și a protagoniștilor acestora, să intru în legătură cu ei, pentru a afla mai multe amănunte și detalii despre cazurile care m-au uimit. Până la război, nu am avut nevoie de aceste cunoștințe și aptitudini. Sper ca, după război, să nu mai am nevoie de ele.
Ce a mai făcut personajul dumneavoastră, Samson Koleciko? Cititorii români vor afla și ei, în toamnă, care va fi continuarea romanului Samson și Nadejda. Noua carte din seria polițistă despre Samson va fi lansat la Târgul de carte Gaudeamus.
Anul trecut s-a încheiat, totuși, favorabil pentru mine, fie și într-o singură privință – am reușit să termin al treilea roman despre Samson și Nadejda, un roman început în 2021, dar la care n-am mai putut să scriu după începutul amplei agresiuni militare ruse în Ucraina. Vara trecută am reușit să revin la acest text, iar în noiembrie i-am pus punct. Mi-a fost întotdeauna dificil să lucrez secvențele care conțin violență. Și totuși, unul dintre cele mai șocante fragmente ale celui de-al treilea roman despre Samson l-am scris, de această dată, cu ușurință. Războiul m-a obișnuit cu inevitabilitatea violenței. Acum, din cauza experienței acestui război, îmi este mai ușor să introduc violența în textele literare. Violența mi se pare mai firească decât mi se părea înainte. Și asta nu mă bucură.
De unde putem găsi atâtea resurse interioare pentru a face față unei realități care începe să semene, tot mai mult, cu o distopie? Unde găsiți putere și cum vă păstrați încrederea?
Când o persoană este copleșită de deznădejde, frică, tensiune și așteptări sumbre, are nevoie să se detașeze periodic de realitate. În prezent, în Ucraina, sunt publicate sute de romane de dragoste traduse din alte limbi. Acestea se vând mult mai bine decât orice carte de nonficțiune sau de proză ucraineană, pentru că îi ajută pe cititori să se ascundă de realitate.
Eu nu citesc romane de dragoste. Modul meu de a mă detașa temporar de realitate este autoeducația culturală. Cândva, am fost pasionat de istoria cabaretului politic austriac. Cunosc germană, așa că mi-am găsit rapid artiștii de cabaret preferați și, cât timp au reușit să mă surprindă și să-mi aducă bucurie, i-am urmărit pe YouTube.
Am descoperit recent cultura politică italiană din anii 1970-1990. Astăzi, cântărețul meu italian preferat, care este și artist de cabaret, e Giorgio Gaber. Când simt că am obosit, caut pe YouTube spectacolele lui și mă deconectez de la realitate.
Războiul din Ucraina n-a fost niciodată un conflict local. Impactul lui global se simte cu asupra de măsură. Pare, însă, că lumea percepe diferit realitatea agresiunii ruse, în funcție de zona lumii din care privește. Cine înțelege cel mai bine ce se întâmplă în Ucraina, în afară de sărmanii ucraineni?
Cred că cel mai bine situația din Ucraina este înțeleasă de locuitorii Lituaniei, ai Letoniei și ai Estoniei. Tocmai de aceea, aceste țări, încă de la începutul războiului, au oferit Ucrainei sprijin maxim. În cazul în care Ucraina va fi învinsă, cel mai probabil țările baltice vor deveni următoarele victime ale Imperiului Rus. NATO pur și simplu nu va reuși să reacționeze la timp. Mai ales acum, când Trump a sugerat că SUA ar putea ieși din alianța militară nord-atlantică.
În ultimii trei ani, țara dumneavoastră a trecut prin grele încercări. Acestea n-au schimbat doar cursul obișnuit al vieții, ci, probabil, și multe aspecte legate de felul în care vă gândiți textele și lucrați asupra lor.
Dacă e să vorbim despre texte legate de război, înainte pur și simplu nu le-aș fi scris. Un text despre război se naște deseori spontan, fără vreo îndelungă reflecție. Războiul înseamnă emoții. Căci eu nu scriu despre operațiuni militare sau despre planificarea lor, ci despre povești umane, despre oamenii pe care îi cunosc. Unele texte îmi ies ca niște reportaje. Eu scriu ceea ce văd, completând textul cu trăirile, comentariile și evaluările mele. În curând, voi începe al patrulea roman despre Samson și simt de pe acum o oarecare teamă că nu-mi va fi ușor să scriu în același timp și texte despre război, și un roman polițist istoric. Oricum, războiul va cere o atenție prioritară.
N-ați fost tentat să scrieți și poezie? Vă întreb pentru că romanele dumneavoastră au un substrat poetic puternic, iar poezia pare a fi un mediu propice sublimării realității despre război.
Am scris poezii din copilărie până la vârsta de 24 de ani. Iar recent, într-adevăr, am scris câteva poezii în limba ucraineană. Aceste poezii s-au dovedit a fi destul de depresive și filosofice. Totuși, am decis să le public pe Facebook. Prietenul meu, poetul și traducătorul ucrainean Iurko Lîsenko, mi-a cerut să nu public în întregime una dintre poezii. I s-a părut că ultima strofă era prea dură chiar și pentru vremurile noastre. Am urmat sfatul lui și am eliminat acele versuri din poezie.
Ați scris pe Facebook, întorcându-vă din recenta vizită în India, că scriitorii indieni au mai multă încredere în narațiunea oficială despre războiul din Ucraina. Iar această narațiune nu este în favoarea adevărului, adică nu este în favoarea Ucrainei.
India este un stat imens, cu zeci de limbi și grupuri etnice, cu zeci de caste și zeci de mii de zei. Mult timp, indienii au considerat că trebuie să urmeze calea Uniunii Sovietice. Ei cred în poveștile politice și încă sunt convinși că URSS a fost un model excelent pentru un stat multinațional. De aceea, mulți indieni văd acest război ca pe o încercare a lui Putin de a reînvia Uniunea Sovietică. Trebuie să înțelegem și că ei se tem de o posibilă dezbinare a propriului stat, motiv pentru care poziția Rusiei le este mai clară decât cea a Ucrainei.
România este mult mai aproape de război decât India, dar ați fi surprins cât de profund s-a înrădăcinat aici narațiunea rusă din cauza războiului hibrid. Ce putem face pentru a contracara această propagandă puternică?
Fiecare țară are scriitori și jurnaliști care au un statut special și se bucură de încredere. Și România are astfel de oameni: Radu Vancu, Dan Lungu și mulți alții. Ar fi bine dacă aceștia ar vizita din când în când Ucraina și ar scrie pentru cititorii români despre ceea ce au văzut și auzit, despre ceea ce au aflat. Propaganda rusă vine din exterior. Da, există în România simpatizanți ai Rusiei și ai lui Putin, dar nu cred că se bucură de prea multă încredere în rândul cetățenilor români.
În plus, în Ucraina se produc în prezent multe filme documentare puternice și interesante despre acest război. Realizate atât de regizori ucraineni, cât și de regizori europeni. Ar fi bine ca cele mai bune dintre aceste filme să fie difuzate pe posturile de televiziune din România.
Imagine © Ioana Cîrlig
