Andrei Miercure: „Fricile te pot ajuta să-ți pui niște limite care ar putea să fie benefice“

Start

Andrei Miercure are 26 de ani, este actor de teatru/film și din când în când muzician. În prezent este angajat la Teatrul Evreiesc de Stat. A jucat în filme de scurtmetraj, dar și în producția croată Po tamburi și în lungmetrajul Metronom, premiat la Cannes pentru regie în secțiunea Un certain regard. A participat la emisiunea televizată SuperStar, unde a uimit spectatori și jurați deopotrivă.

L-am cunoscut la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, la care a fost prezent cu spectacolul Mansdorf. Era o seară atipică pentru mine. Una dintre puținele seri în care am acceptat să merg la cinstita bere ce obișnuia să încununeze o zi plină de evenimente culturale. După lungi povești, l-am anunțat că îmi rămâne dator cu un interviu. Mi-am dat seama că am descoperit un om fascinant, cu o mulțime de lucruri de spus. Uneori prin cuvinte, de cele mai multe ori prin artă.


Cât de devreme în copilăria ta se putea observa că vei deveni artist?

Când eram mic, mai făceam pe moșneagul sau mă mai jucam. Aveam joculețe de actorie cu bunica mea, la țară, dar, sincer, nu știu dacă se putea observa că o să devin artist. Abia poate pe la zece ani, când începeam să zdrăngăn din chitară și mă pasiona puțin, deși nu știam să cânt. Un unchi avea chitară și îmi plăcea foarte tare să merg pe la el, să zdrăngăn la el în subsol. Avea echipamente, tobe, chitară, microfon. Era un fel de sanctuar, mi-a plăcut foarte tare feelingul ăla, când intram acolo în subsol.

Unchiul tău este muzician?

A avut o trupă când era tânăr, dar nu știu cât de serioasă a fost treaba. Le plăcea să cânte, nu știu exact pe unde.

Deci curge în familie pasiunea asta?

Și maică-mea a cântat în liceu. Tatăl meu nu a avut nicio tangență cu arta. Nu a făcut teatru, nici muzică, nici pictură, nimic. Dar poate din partea lui maică-mea, deși unchiul ăsta este din partea lui taică-meu. Când eram mic, sincer, voiam să mă fac astronaut sau arheolog.

Și eu am un coleg care inițial a vrut să se facă astronaut și după a dat la regie, deci cred că e ceva acolo, nevoia asta de a fi special.

Exact, poate de acolo. Deși, dacă stau să mă gândesc, când eram mic, pe la vreo doi ani, îmi povestea bunica mea că puteam să învăț poezii lungi și să le spun la grădiniță. Cumva ea mi-a zis că s-a gândit că o să ajung artist. Dar, de fapt, era doar faptul că eram super inteligent… să nu bagi asta în interviu (râde). Am vorbit de la un an, am învățat să citesc pe la doi ani și jumătate, să scriu pe la trei ani și un pic.

Acum poți să „bagi“ banda aia clasică despre cum ai devenit tu actor și cum ai ajuns unde ai ajuns. Povestea pe care o zice toată lumea la toate interviurile.

S-a întâmplat când am intrat în Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu“. N-am avut nicio tangență cu actoria până atunci, în afară de serbări la grădiniță și câteva momente artistice în generală sau la orele de muzică. Când am intrat la liceu, îmi doream foarte tare să cânt, că între timp mă apucasem de chitară și de cântat și cu vocea. Am auzit pe cineva cântând în liceu, un grup de oameni, și am zis: aaa, e cor în liceu! Am vrut să intru și eu, am vorbit cu un băiat de pe acolo și mi-a zis: nu, nu e cor, e trupă de teatru, dar avem nevoie de oameni dacă vrei să te bagi. Deci am intrat în trupa de teatru de la liceu și norocul meu a fost că au avut nevoie de un actor pentru personajul principal. Și am tot ținut-o așa până în clasa a douăsprezecea. După ce am dat bacul, nu eram sută la sută sigur ce vreau să fac cu viața mea, doar că era mult prea târziu să dau la Politehnică, așa că am zis: ok, dau la Actorie. M-am pregătit vreo luna și jumătate, am intrat, iar restul e poveste. Cred că și faptul că am obținut prima colaborare cu un teatru profesionist, adică cu Teatrul Evreiesc de Stat, în clasa a douăsprezecea, a fost un factor destul de mare în decizia pe care am luat-o. Și, de asemenea, figurația specială pe care am făcut-o în filmul lui Daniel Sandu, Un pas în urma serafimilor. Cred că au fost niște factori decisivi.

Cum ai obținut această colaborare, la liceu fiind?

Doamna Maia Morgenstern m-a observat în clasa a zecea, în cadrul unui festival de adolescenți, și a păstrat legătura cu profesorul nostru din liceu, Marcel Homorodean, care era profesor de informatică și căruia toți îi spunem „Dirigu“. Cu el am făcut teatru. „Dirigului“ îi plăcea foarte tare să închirieze săli de teatru profesioniste și să jucăm în ele și cumva s-a născut o colaborare între Teatrul Evreiesc și Colegiul „Tudor Vianu“. Doamna Maia m-a tot văzut și a decis să mă întrebe dacă doresc să colaborez cu Teatrul Evreiesc de Stat într-un spectacol profesionist. M-a sunat de Sfântul Andrei, pe 30 noiembrie, îți dai seama? Am răspuns, nu știam cine sună, nu aveam numărul. Am zis: „Alo, da, bună ziua!“ Și mi-a zis (redă cu tonalitatea și timbrul Maiei): „Bună ziua, sunt Maia Morgenstern și în primul rând vreau să vă spun la mulți ani și apoi să vă întreb dacă ați dori să colaborați cu Teatrul Evreiesc de Stat pentru producția unui nou spectacol.“ Nici măcar nu m-am gândit, deși eram clasa a douăsprezecea și aveam bacul de dat. Nu m-am gândit, am zis: Da.

Cum e să fii cel mai tânăr actor dintr-un teatru, înconjurat de artiști de renume? Simți vreodată presiunea de a nu dezamăgi?

Nu, pentru că este un colectiv prietenos, sunt oameni primitori, cu care m-am înțeles din prima și care mi-au oferit încredere și spațiu să mă dezvolt.  Și chiar le mulțumesc, mulțumesc trupei de la Teatrul Evreiesc de Stat. Sincer.

La Piatra Neamț ai fost prezent cu Mansdorf, un spectacol marca Teatrul Evreiesc de Stat, cu două distribuții. Tu faci parte din amândouă. Ce provocări apar pentru un actor atunci când joacă același rol de două ori la rând în doar câteva ore?

Una dintre provocări ar putea să fie ideea asta că nu trebuie să lași garda jos după ce s-a terminat spectacolul, pentru că știi că mai vine încă unul. Nu poți să te relaxezi. Cumva rămâi într-o stare din asta de tensiune continuă. Nu tensiune neapărat, dar concentrare, nu te relaxezi.

Mai ales că ai avut și o discuție între spectacole. Cum e să ieși din rol pentru discuții, să fii tu, actorul, ca apoi să intri din nou în rol?

Nu a fost o problemă, chiar mi-a făcut plăcere să iau parte la discuțiile de după spectacol, doar că îmi era foarte foame. Și mă gândeam: Cât mai stăm? Că aș vrea să mă duc să mănânc ceva repede înainte să înceapă spectacolul, dar nu mult, că nu pot să mănânc înaintea spectacolelor.

Ești un artist complet. Teatru. Film. Muzică. Toate te definesc. Cum reușești să jonglezi cu ele într-o manieră satisfăcătoare? Cum arată o săptămână normală în viața și cariera lui Andrei Miercure?

Cred că în ultimul an și jumătate nu am avut ceea ce se cheamă o săptămână normală.

Probabil pentru tine o săptămână normală e una care pentru alții e anormală, dar enumeră lucrurile pe care le faci tu într-o săptămână obișnuită pentru tine.

Mă trezesc dimineață, îmi beau cafeaua pe repede înainte, îmi iau un sandviș de pe drum sau îmi fac de mâncare acasă, dacă apuc. Ajung la teatru, repet ori în doi timpi (până la prânz, pauză de prânz, după un al doilea timp), ori în prima parte a zilei ori în a doua parte a zilei. Seara spectacol, and repeat, din nou același lucru. La începutul anului, când filmam pentru Ieșirea de urgență, în regia lui Bogdan Mureșanu, a fost o perioadă în care am avut filmări de noapte. În timpul zilei, aveam repetiții pentru un spectacol de la Teatrul Evreiesc, care urma să aibă premiera, Rude pierdute. Atunci am simțit că se adună oboseala foarte, foarte tare, pentru că am avut zile în care terminam filmarea la 4 sau 5 dimineața și ajungeam acasă, dormeam două sau trei ore maximum și apoi plecam la repetiții.

Iar cu muzica, sincer, mi-aș dori să am mai mult timp, să pot să învăț, să compun și să mă întâlnesc cu oameni. Artiști, interpreți, muzicieni. Momentan actoria e în prim-plan și pentru asta am muncit atâția ani. Dar cumva, ușor, ușor, aș vrea să îmi îndrept atenția și energia și spre muzică, încă nu am găsit momentul oportun, dar sper să se întâmple.

Totuși, ai scos două piese.

Am scos două piese, într-adevăr. Doar că am avut noroc. Pe una dintre ele am compus-o în 2018, când nu aveam atât de multe de făcut, eram încă la facultate. A fost mai ușor, pentru că după aceea a trebuit doar să îi fac o structură finală. L-am avut și pe verișorul meu, Alex Mișu, care este student la Compoziție Jazz la Conservator. Am făcut o structură cu el și am reușit să mergem să înregistrăm într-o zi. Iar cealaltă piesă am făcut-o singur acasă într-o seară, mi-a plăcut cum a sunat. I-am propus-o unui prieten actor, angajat și el la Teatrul Evreiesc de Stat, Mihai Prejban. I-am arătat piesa, a spus că îi place foarte mult, și a zis „Haide să o facem“. Și am făcut-o, așa, într-o zi.

Teoretic, merge mai repede cu muzica?

Da, cumva. Da și nu. Pentru că nu am exercițiul ăsta de a sta să bibilesc foarte tare piesele, pentru că nu mă consider un profesionist în domeniul muzicii. Consider că sunt foarte pasionat, dar mi-aș dori să profesez și în asta.

Mult succes, îți țin pumnii, deși nici nu cred că o să fie nevoie, o să ajungi tu acolo oricum.

Zici?

Sunt 100% convinsă. O să ne uităm noi în urmă peste zece ani, dacă ne mai reîntâlnim la vreun festival sau pe undeva, și o să-ți amintești de interviul ăsta și de ce am zis și o să fii deja superstar la Sala Palatului sau pe alte scene din București.

Doamne ajută. Chiar mi-aș dori, ar fi mișto.

Ai jucat atât în producții autohtone, cât și internaționale. Cât de diferit ți s-a părut procesul de lucru?

Cumva, mă bucură că există un limbaj universal în ceea ce privește actoria. Și că atât în producțiile internaționale, cât și în cele naționale, am găsit întotdeauna o punte, o cale de comunicare foarte eficientă când a fost vorba de a lucra cu actorii, cu producția și cu regia. Ce aș putea spune că ar fi o diferență notabilă? Poate că timpul alocat unei producții. Când am lucrat pentru filmul din Croația (n. red. Po tamburi) am avut mai mult timp la dispoziție și am simțit o mai mare lejeritate în a-mi da voie să-mi iau timpul ăsta de pregătire. În România, cumva e mult mai compactat timpul, e mult mai condensat și trebuie să lucrezi produsul foarte bine și foarte repede, dacă se poate, dar cumva asta e pentru că… Din cauza bugetului. Ca s-o zic pe-aia dreaptă.

Povestește cum ai ajuns să joci în Po tamburi.

S-a întâmplat foarte neașteptat. După ce am filmat Turnul din Pisa, scurtmetrajul pe care l-am făcut în regia lui Bogdan Ilieșiu, filmul a început să călătorească pe la mai multe festivaluri și la un moment dat a ajuns și la Festivalul Film 4 Fun, la Sinaia. Era în vara lui 2019, din câte îmi aduc aminte. M-a sunat Bogdan, regizorul, să-mi zică: Uite, filmul e la Sinaia, dacă vrei să vii și tu, două sau trei zile, vedem filmul, mai cunoaștem oameni. Aveam licența în vara aia și am zis: „Ah, nu pot, că trebuie să scriu pentru licență și nu știu dacă să vin.“ Și stăteam și citeam pentru licență, mai scriam câte un paragraf o dată la două ore și mi-am zis: „Bă, știi ceva, ia, că mă duc și aia e.“ Și ajungând acolo, regizorul Stanislav Tomic, care era în juriu, m-a văzut. După proiecție a venit la mine și mi-a spus că i-a plăcut foarte mult ce am făcut în film și că ar avea o propunere pentru un rol într-un lungmetraj pe care îl face. Dacă sunt interesat și dacă cunosc croată. Bine, noi vorbeam în engleză. Mi-a spus: Do you know any Croatian? Și eu am înțeles: Do you know any Russian? Am zis: Nu, nu știu rusă. Și el a avut așa o reacție și a zis: OK, go, learn Russian. Eu m-am întrebat: Ok, ce am făcut? Aaa, croată, nu știu nici croată, dar pot să învăț, dacă e cazul, pot să învăț, vreau să învăț și sunt dispus să învăț. Și a zis: Da, mă bucur, doar că deja suntem în pre-producție și cred că ți-ar fi destul de greu, dacă nu știi croată, să faci față programului și proiectului. Dar țin cont și aș vrea să colaborăm pe viitor. Am zis: Ok, bine, aia e. Întorcându-mă la Bogdan și vorbind cu el și cu Iulia Verdeș, că era și ea la Sinaia, le-am zis: Băi, dar mă oftic, nu îmi place cum s-a terminat discuția asta. Și Bogdan a zis: Păi du-te și spune-i că tu vrei, chiar vrei! Și m-am dus la el și i-am spus: Să știți că eu chiar mi-aș dori foarte tare să colaborăm și mă ajută și urechea muzicală să rețin accente și să învăț o limbă foarte repede, dacă chiar doriți, mie mi-ar face foarte mare plăcere. A zis: Da, nu știu, nu cred că acum e momentul. Am zis: Ok, bine, aia e. Am venit la București și știu că era o audiție pentru angajare la Teatrul Godot. Mă înscrisesem și am ajuns în etapa finală. Și în etapa finală, fix când eram pe hol, înainte să intru, am primit mesaj de la regizorul Stanislav Tomic, în care mi-a zis: M-am hotărât, vreau să merg cu tine, te aștept în Croația pe la jumătatea lui septembrie, să începi pregătirile pentru rol. Și am zis: Nu se poate așa ceva! Am și uitat că sunt la audiție, m-am super bucurat, îți dai seama?

Deci de asta nu ai ajuns tu angajat la Godot!

Da, și de asta nu am dat nici la master la UNATC în anul ăla.

Și a meritat experiența?

De departe a meritat, a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut vreodată, până acum, în toți cei 26 de ani ai mei. M-a făcut să mă simt, nu știu… Am primit un fel de validare atunci de care aveam nevoie cumva. Că uite, poți să faci ceva și lumea chiar vede că ai potențial și ești talentat. Ajungând acolo, m-am simțit ca un star internațional, mi-au plătit biletele de avion. Am fost cazat în centrul Zagrebului, în buricul târgului. Eram luat cu mașina, dus la filmare, luat de la filmare, dus înapoi. Mi-au plătit chiar bilete de avion dus-întors când eram la jumătatea filmării, să vin în București, să joc două spectacole sau un spectacol și să mă întorc înapoi în Croația să filmez.

Chiar că vedetă.

Da, efectiv living the high life.

Și cum a fost interacțiunea cu ceilalți actori, cu echipa?

Extraordinar, a fost extraordinară. Toți m-au primit cu brațele deschise. La început unuia dintre actori îi era teamă că n-o să fac față și că nu o să fiu în stare să fac rolul. La lecturi îmi tot dădea indicații sau îmi spunea ce să fac. E unul dintre actorii super cunoscuți de acolo. Am vorbit cu regizorul, i-am spus că nu-mi place asta pentru că pune foarte mare presiune pe mine și oricum deja e destul de multă presiune. Așa că m-am dus la el și i-am spus: Știi, aș prefera să nu-mi mai dai indicații pentru că mă duce mintea să fac un rol. Poate că limba nu e limba mea nativă sau poate că nu știu să vorbesc clar, ceea ce într-adevăr așa este, dar cred că pot să mă folosesc de capacitățile proprii să duc un rol până la capăt. Atunci a zis: Da, da, scuze. Și ne-am împrietenit foarte tare. A fost super omul, a avut grijă de mine pe tot parcursul filmării. Și o poveste amuzantă. Am ajuns cu două săptămâni înainte de filmare și ca să mă pregătesc pentru rol mi-am angajat o profesoară de limba croată cu care să desfac textul, cu care să învăț niște propoziții de bază, de adresare și altele. Vorbeam în engleză cu ei, traduceam din croată în engleză și din engleză în croată, vorbeam și în română cu părinții mei, că îi mai sunam o dată la două zile. După o săptămână de făcut chestia asta le-am zis alor mei: Vă rog eu, nu mă mai sunați, nu o să vă mai sun nici eu, că nu mai pot, îmi moare creierul. A trebuit să fac o separare între trei limbi și mă simțeam așa, ca și când împart creierul în șapte zeci de mii de părți și nu era ok.

Ești un actor cu proiecte diverse, atât în film, cât și în teatru. Te-ai simțit vreodată de parcă ai fi o mare parte din timp mai degrabă un personaj decât tu însuți?

Nu. Și sper să nu mi se întâmple asta. Îmi place câteodată să fiu într-un anume fel, doar că niciodată nu joc un rol. Nu-mi place chestia asta, mai ales în viața personală. Simt că e bine să separ cât de mult se poate lucrurile, viața profesională și viața personală. M-a ajutat și terapia din punctul ăsta de vedere. Cumva m-a ajutat să pot să-mi pun mai întâi în ordine viața mea de când exist pe acest pământ. Făcând lucrul ăsta, mi-e mult mai ușor să recunosc momentul în care se produc lucruri exterioare mie sau momentul în care trebuie să fac ceva pentru meserie față de cum sunt eu, când exist propriu-zis. Și oricum m-a ajutat să accesez anumite zone pe care nu știam că le am și de care mă pot folosi în profesia mea.

Dacă tot ai zis de terapie, mă gândesc că te-a ajutat, poate, să lucrezi cu anumite frici. Pentru că întrebarea următoare este legată de frici: cum te încurcă sau te ajută fricile în cariera de artist, de actor?

Uh,  fricile mă încurcă foarte tare la castinguri. Câteodată am niște emoții foarte mari și nu înțeleg de ce nu pot să mă stăpânesc. Pentru că înțeleg că e un proces firesc, prin care oricum treci și oricum am trecut deja, de câteva ori, de ceva timp. Și cu toate astea, tot mă regăsesc în niște situații în care îmi tremură mâinile sau mi se usucă gâtul la anumite probe de casting și încă nu înțeleg de ce se întâmplă lucrul ăsta. Dar încerc în momentul în care se întâmplă să-mi zic: bun, am emoții, le accept, văd ce pot să fac cu ele și merg înainte. Altfel mă blochez. Cu ce m-ar ajuta fricile? Fricile pot să te ajute în general să-ți pui niște limite care ar putea să fie benefice pentru tine. Exact ca în exemplul ăla de când ești mic, cu băgatul mâinii în foc: după ce ai băgat mâna în foc, nu mai bagi mâna în foc, că știi că te arde, deci e un soi de frică să nu te arzi. De lucrat cu fricile… da, am lucrat cu fricile pe care le am, încă lucrez, încă observ tendințe pe care le am și comportamente legate de momentul în care vin la suprafață. Pot să zic că mă ajută să colorez mai bine un personaj.Pentru că, până la urmă, cum ziceam la început, în urma terapiei accesez mai ușor anumite zone din mine și pot să mă folosesc de ele, inclusiv de frici.

Ai câștigat diverse premii în parcursul tău artistic. Cât de relevante ți se par premiile pentru tine și în general?

Nu cred că ar trebui să îți bazezi certitudinea că ești un artist sau un actor sau un cântăreț sau orice ești pe ideea de premiu. Nu cred că ar trebui ca premiile să fie un scop. Cred că premiile pur și simplu sunt o încununare a faptului că faci bine ce faci sau un soi de mică confirmare că faci bine ce faci, să continui să mergi pe drumul ăsta. Pentru mine premiile nu sunt un milestone.

Dar totuși, te-au ajutat în anumite momente, bănuiesc. Doamna Maia Morgenstern așa te-a descoperit, nu?

Atunci era proiectul cu 5 licee – 5 teatre și colaborasem. Erau 5 teatre care aveau 5 licee de care să se ocupe pentru un spectacol. Teatrul Evreiesc a trebuit să se ocupe de „Tudor Vianu“. Și da, în cadrul festivalului am luat premiul pentru Cel mai bun actor de liceu. Și cu siguranță doamna Maia Morgenstern a observat lucrul ăsta. Doar că nu cred că numai din simplul fapt că am luat premiu a văzut că am potențial și că ar putea lucra cu mine. Cred că a observat mai întâi că am potențial și că ar putea lucra cu mine, premiul a venit după. Mi se pare că premiile sunt un construct social care pot avea un efect pozitiv, dar în același timp pot să-ți dea și o falsă impresie că gata, ești bine unde ești. S-ar putea să ai mai multe de pierdut dacă te consideri tu un super-super om, acum, că ai luat un premiu. Sincer, premiile pentru mine nu înseamnă mare lucru, dar da, sunt o persoană competitivă și îmi place să câștig. Doar că în momentul în care câștig oricum nu sunt mulțumit, oricum nu-mi zic: Da, am făcut cel mai bine, sunt cel mai tare, super. Nu, nu zic asta.

Alege o carte, o melodie și un film care te-au marcat în toată viața ta și explică, pe scurt, de ce.

O carte, un film și o melodie? Este greu, foarte greu.

Toți avem, nu? Filmele sau cărțile care ne plăceau în copilărie sau în adolescență ne-au cam trasat traiectoria din punct de vedere al principiilor și valorilor.

Da, așa e. Hai să încep cu un film. Au fost câteva filme care m-au marcat și acum încerc să văd pe care să-l scot la înaintare. Lista lui Schindler a fost unul dintre ele. La un moment dat, prin clasa a noua sau a zecea, aveam discursul cu mine în oglindă, în care îmi spuneam cum vreau eu să schimb lumea, să fie lumea un loc mai bun, să nu mai existe atâta ură și atâta indiferență. Că n-o să mă opresc până nu o să fac măcar o mică schimbare. Și cumva, pe parcurs, mi-am dat seama că poți să faci o schimbare chiar și lucrând, făcând ceea ce îți place.

Nu cred că trebuie să schimbi toată lumea. Mi se pare că dacă toți ne-am ocupa foarte bine de pătrățelul ăsta al nostru în care existăm și ne-am asigura că e bine uns și că primim energie și dăm energie și alte lucruri bune pe lângă, atunci, da, lumea chiar ar fi un loc mai bun. Dacă fiecare s-ar asigura că el și apropiații lui sunt bine, cu siguranță lumea ar fi un loc mai bun.

Carte și melodie?

Have A Nice Day, de la Bon Jovi. Am simțit o libertate foarte mare pe care mi-o insufla piesa aia și cumva o libertate pe care simțeam că nu o aveam în perioada aia a vieții mele și mi-o doream foarte tare. Și într-adevăr, e o carte. E Jurnalul lui Adam și al Evei de Mark Twain. Am citit-o când aveam 11 sau 12 ani, dar știu că după ce am citit cartea s-a întâmplat ceva ciudat. În sensul în care atunci am simțit că am devenit conștient de mine. Ceea ce e foarte amuzant pentru că erau Adam și Eva în povestea aia și, practic, ei au devenit conștienți de goliciunea lor după ce au mușcat din măr.  Acum mi-a venit gândul ăsta. Într-adevăr, ai o conștiință de sine când ești mic, dar a fost o conștientizare a faptului că exist, că am crescut, că am două mâini, două picioare. Îți dai seama de asta la nivel inconștient, dar cumva mi-au apărut în conștiință. Mi-am dat seama de existența mea, pur și simplu.

Și mi-am mai amintit de ceva important pentru mine din copilărie. Am o poză-portret cu mine de la trei ani. Era la bunici la țară, între timp am luat-o de acolo, am adus-o acasă și am înrămat-o. În fiecare an, vara, când mergeam acolo, scriam ceva pe spatele ei. Am făcut asta timp de zece ani, până pe la optsprezece-nouăsprezece ani, că nu am mai avut loc după. Câțiva ani mai târziu, când m-am uitat la poză și la ce scria pe spate, mi-am dat seama de toată evoluția mea.

Ce poți să dezvălui despre proiectele la care lucrezi în prezent?

Momentan nu pot să dezvălui nimic. Îmi place mult mai tare ca lumea, dacă este interesată de cine sunt și ce reprezint sau ce am făcut, să ajungă să fie interesată prin proiectele pe care le fac, fără să trebuiască să vorbesc prea mult despre ele. Adică îmi doresc mai mult să vorbesc prin ceea ce fac.

Cine vrea să afle mai multe să îi scrie lui Andrei Miercure. O să pun Instagramul tău. (@miercure)

Te rog! I’d love it!

În încheiere, spune-mi ce relație ai cu Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț. Cu ce gânduri ai plecat și cu ce gânduri te vei reîntoarce?

A fost extraordinar. Îmi doresc să revin, îmi doresc să vin la fiecare ediție. Nu știu dacă o să fie posibil, dar sper să fie. A fost a fost o experiență foarte frumoasă și cu siguranță de repetat.

Credit foto: Delia Știrbu

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×