Anecdote atribuite lui Daniil Harms

Traducere de Mihail Vakulovski

Start

Apartamentul lui Viazemski are ferestre cu vedere spre Bulevardul Tverskoi. Lui Puşkin îi place foarte mult să vină la el în vizită. Cum vine – sare imediat pe pervaz, se sprijină de fereastră şi priveşte. Şi ceaiul tot la fereastră îi este dus. Uneori tot acolo rămâne şi peste noapte. I-au cumpărat chiar şi o saltea, special pentru asta, doar că el n-o vrea. „La ce-mi trebuie asemenea lux?!“, zice şi aruncă salteaua de pe pervaz. Apoi se foiește toată noaptea, nu lasă pe nimeni să doarmă.


Odată Gogol s-a deghizat în Puşkin, a venit la Puşkin şi a sunat. Puşkin deschide uşa şi strigă:
„Uite, Arina Rodionovna, am venit eu!“


Lermontov voia să-i fure lui Puşkin nevasta. S-o ducă în Caucaz. O tot privea de după o coloană, se tot uita la ea, se uita… Deodată, s-a rușinat de dorinţele sale. „Puşkin“, s-a gândit Lermontov, „e oglinda revoluţiei ruse, iar eu sunt un porc“. S-a dus, s-a aşezat în genunchi în faţa lui Puşkin şi a zis:
– Puşkin, unde ți-e pumnalul? Iată pieptul meu! Iar Puşkin se tăvălea de râs.


Odată, Puşkin a avut duel cu Gogol. I-a zis:
– Trage tu primul.
– Cum tu? Nu, eu primul!
– A, eu? Nu, tu!
Şi uite-așa n-a mai tras nimeni.


Puşkin stă acasă la el şi se gândeşte: „Sunt un geniu – ei bine, şi Gogol tot geniu e. Însă şi Tolstoi tot geniu este, fireşte, şi Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară, tot geniu e! Dar oare când o să se termine toată treaba asta?“ Toată treaba asta chiar aici s-a terminat.


Lui Lev Tolstoi îi plăceau foarte tare copiii. Trecu el odată pe Bulevardul Tverskoi şi îl văzu pe Puşkin mergând înaintea sa. Cum se ştie, Puşkin nu era chiar înalt. „Fireşte, ăsta nu mai e chiar un copil“, se gândi Lev Tolstoi. „Este, mai degrabă, un adolescent. Totuşi, ia să-l ajung şi să-l mângâi un pic pe cap.“ Şi începu să fugă după Puşkin, încercând să-l ajungă. Puşkin, neştiind ce are de gând Tolstoi, o rupse la fugă. Când trecură pe lângă un gardian, acest apărător al liniştii publice fu indignat de viteza prea mare pentru un loc atât de populat şi porni să alerge după ei, având de gând să-i oprească şi să lămurească situaţia. După această întâmplare, presa occidentală a scris că în Rusia literaţii sunt urmăriţi de forţele statului.


Odată, Lermontov a cumpărat mere şi s-a dus pe Bulevardul Tverskoi, unde le împărţea doamnelor. Toate luau mărul şi ziceau: „Mersi.“ Când s-a apropiat însă Natalia Nikolaevna cu sora ei, Aleksandrina, el a început să tremure aşa de tare de emoţie, încât mărul a căzut la picioarele ei (ale Nataliei Nikolaevna, nu ale Aleksandrinei). Unul dintre câini a înşfăcat mărul şi a rupt-o la fugă. Aleksandrina, fireşte, a fugit după el. Ei au rămas, pentru prima oară în viaţă, singuri (Desigur, Lermontov cu Natalia Nikolaevna, iar nu Aleksandrina cu câinele). Apropo, ea (Aleksandrina) nu l-a ajuns.


Odată, Puşkin a hotărât să-l sperie pe Turgheniev şi s-a ascuns, pe Bulevardul Tverskoi, sub o bancă. Şi Gogol a hotărât, în aceeaşi zi, să-l sperie pe Turgheniev, s-a mascat în Puşkin şi s-a ascuns sub altă bancă. Iată-l venind pe Turgheniev. Şi când țâșnesc amândoi…!


Lui Lev Tolstoi îi plăceau foarte tare copiii. Odată s-a jucat cu ei toată ziua şi i s-a făcut foame. S-a dus la soţia sa şi a zis: „Sonecika, îngeraşule, fă-mi, te rog, mămăligă.“ Ea a obiectat: „Levuşka, doar vezi că transcriu Război şi pace.“„A-a-a!“ a strigat el, „știam eu, gloria mea literară ţi-e mai scumpă decât Eul meu!“ Şi cârja a început să-i tremure în mâna cuprinsă de spasme.


Mergând pe Bulevardul Tverskoi, Puşkin a întâlnit o doamnă frumoasă. I-a făcut cu ochiul, iar ea a izbucnit în râs. „Nu mă păcăliţi, Nikolai Vasilievici!“ – a zis femeia. – „Mai bine daţi-mi trei ruble, c-aţi pierdut dama la burimè.“ Puşkin a înţeles din prima despre ce-i vorba. „N-o să-ţi dau“, zice, „proasto!“ I-a scos limba şi a fugit.
Ce-a păţit după asta Gogol!


Puşkin i-a scris o scrisoare lui Rabindranath Tagore. „Dragul meu prieten de departe“, scria el, „eu nu vă ştiu, nici dumneavoastră încă nu mă ştiţi. Aş vrea foarte tare să facem cunoştinţă. Numai bine. Saşa.“

Când i-au adus scrisoarea, Tagore tocmai intrase într-o stare meditativă. Era așa de adâncit, încât puteai să tai lemne pe el. Soţia sa l-a înghiontit, l-a împins, i-a băgat scrisoarea în faţă – nimic, n-o vedea. Ce-i drept, nu ştia să citească în limba rusă.

Și uite-așa, n-au mai făcut cunoştinţă.


Odată, F.M. Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară, a împlinit 150 de ani. El s-a bucurat foarte tare şi şi-a serbat ziua de naştere. Au venit toţi scriitorii, doar că, nu ştiu de ce, toţi erau bărbieriți. Doar Gogol avea mustăţi desenate.

Ei bine, au băut, au mâncat, l-au felicitat pe sărbătorit, fie-i ţărâna uşoară. S-au aşezat să joace vint. A dat cărţile Lev Tolstoi – fiecăruia i s-au nimerit câte cinci aşi. Ce drăcie! Aşa ceva nu se poate întâmpla! Dă-le, frate Puşkin, mai bine, tu. „Eu?“ a întrebat Puşkin. „Poftim, le împart eu!“ Şi le-a împărţit. A dat fiecăruia câte şase aşi şi câte două dame de pică. Asta da treabă! Dă-le tu, frate Gogol! Le-a dat Gogol… Ei, ştii… Nici nu-i frumos să spun… Cum putea să se întâmple aşa… Nu, pe cuvânt de onoare, mai bine nu!


Herzen visează că a emigrat în Londra şi că îi e foarte bine acolo. Se făcea că şi-a cumpărat un buldog. Atât de rău, că se aruncă la fiecare trecător. Şi dacă te ajunge, eşti mort – poţi să fugi să-ţi faci comandă de sicriu. Şi deodată parcă nu mai e în Londra, ci-n Moscova; merge pe Bulevardul Tverskoi, îşi ţine monstrul în lanţ, iar din faţă vine Lev Tolstoi… Şi, drace, tocmai acum, în cel mai interesant moment, au venit şi l-au trezit decembriştii.


Lui Lev Tolstoi îi plăceau foarte tare copiii. La masă el le spunea poveşti şi le dădea sfaturi.

Se întâmpla ca toţi să-şi termine de mâncat pateul, profiterolul, stridiile, fructele, îngheţata, iar el încă să-și mai țină în faţa bărbii prima lingură de ciorbă şi să povestească, să povestească. Apoi spunea morala şi făcea „poc!“ cu lingura de masă!


Lui Lev Tolstoi îi plăceau foarte tare copiii. Se trezea dimineaţa, îl prindea pe câte unul şi-l mângâia pe cap, îl mângâia, până era chemat la micul dejun.


F.M. Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară, ţinea foarte tare la viaţă. Ea însă nu-l prea alinta, şi din cauza asta el era adeseori trist. Însă cei cărora viaţa le surâdea (Lev Tolstoi, de exemplu) nu preţuiau asta, fiind atenţi mereu la altceva. De exemplu, lui Lev Tolstoi îi plăceau foarte tare copiii. Ei, însă, se temeau de el. Se ascundeau de el sub bancă şi şuşoteau: „Să-ţi fie frică de moşu’ ăsta. Când îţi trage câte-o cârjă!“ Copiilor le plăcea Puşkin. Când îl vedeau, se lua toată şleahta după el, zicând: „El e vesel! Şi e haios!“ Dar Puşkin n-avea chef de copii. Lui îi plăcea foarte tare o casă pe Bulevardul Tverskoi, o fereastră din această casă… Putea să stea cu orele pe pervazul ei încăpător, să bea ceai şi să privească spre bulevard… Odată, îndreptându-se spre această fereastră, şi-a ridicat privirea şi s-a văzut, la fereastra asta, pe el însuși! Cu perciuni, cu inelul de la degetul mare! El, fireşte, s-a prins din prima cine e ăla. Dar voi?


Odată, Lev Tolstoi l-a întrebat pe F.M. Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară:
– E adevărat că Puşkin e un poet slab?
„Nu-i adevărat“, a vrut să-i răspundă Fiodor Mihailovici, dar şi-a amintit că de când şi-a legat ţeasta tremurândă nu i se mai deschide gura, şi a tăcut.
– Tăcerea e un răspuns afirmativ, a zis Lev Tolstoi şi a plecat.
Atunci, Fiodor Mihailovici, fie-i ţărâna uşoară, şi-a amintit că istoria asta i s-a întâmplat în vis. Dar deja era târziu.


Odată Gogol s-a deghizat în Puşkin şi s-a dus în vizită la Viazemski. S-a uitat întâmplător pe fereastră şi a văzut cum Lev Tolstoi îl snopeşte în bătăi pe Herzen cu cârja, iar în jur, copiii râd. I s-a făcut milă de Herzen şi a început să plângă.
Atunci Viazemski a înţeles că în faţa lui nu-i Puşkin.


Gogol citea drama lui Puşkin Boris Godunov şi mormăia: „Puşkin ăsta! Mare pui de căţea!”


Gogol a început să se gândească la cele sufleteşti abia spre sfârşitul vieţii; în tinereţe nu ştia ce-i aia ruşinea. Odată şi-a pierdut soţia la cărţi și n-a dat-o.


Dostoievski s-a dus în vizită la Gogol. A sunat la uşă. I s-a deschis. „Ce-i cu dumneavoastră, Fiodor Mihailovici, doar Nikolai Vasilevici e mort de cincizeci de ani!“ i s-a spus. Ei şi ce dacă, s-a gândit Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară, doar şi eu o să mor cândva.


Lev Tolstoi locuia în Piaţa Puşkin, iar Herzen, lângă Porţile Nikitskie. Mânați de treburi literare, amândoi mergeau adesea pe Bulevardul Tverskoi. Şi dacă se întâlneau era durere, se fugăreau şi Tolstoi măcar o dată îi trăgea lui Herzen o cârjă în cap. Se întâmpla să nu-l poată scoate nici câte cinci din mâinile lui, și uneori îl ajutau pe Herzen să-și vină în simțiri udându-l cu apă din fântâna arteziană.

Iată de ce Puşkin se ducea în vizită la Viazemski şi stătea la fereastră. Mai târziu așa s-a și numit clădirea asta – casa lui Herzen.


Lui Lermontov îi plăceau câinii. Îi mai plăcea şi Natalia Nikolaevna Puşkina. Cel mai mult însă îi plăcea chiar Puşkin. Citea poeziile lui şi plângea. Plângea, plângea, apoi scotea sabia şi începea să hăcuie pernele!
Atunci, Doamne fereşte să-i nimerească sub mână căţelul preferat – nu ştiu cum, da’ vreo patruzeci de asemenea fiinţe a făcut bucăţele!
Puşkin însă nu plânge la niciun fel de poezii. Pentru nimic în lume!


Odată, Gogol s-a deghizat în Puşkin, şi-a aruncat pe el şi o piele de leu şi s-a dus la un bal mascat. F.M. Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară, îl vede şi strigă: „Facem pariu că-i Lev Tolstoi? Hai să facem pariu – e Lev Tolstoi!“


Lermontov o iubea pe Natalia Nikolaevna Puşkina, dar nu vorbise niciodată cu ea. Odată şi-a scos câinii la plimbare pe Bulevardul Tverskoi. Câinii, fireşte, scheunau, îl muşcau, l-au murdărit peste tot. Şi, în acest moment, apare ea cu soră-sa, Aleksandrina. „Uite“, zice, „ma chère, unii au chef să-şi complice viaţa! Mai bine ar face mai mulţi copii“.

Lermontov a scuipat în sinea sa. „Ce proastă“, s-a gândit el, „așa o proastă mie nici pe degeaba nu-mi trebuie!“ Şi din acel moment nu s-a mai gândit s-o ducă în Caucaz.


Odată, reuşind să evite întâlnirea cu Lev Tolstoi, Herzen merge pe Bulevardul Tverskoi şi se gândeşte: „Totuşi, uneori viaţa e frumoasă!“ Şi exact în clipa aceea îi sare sub picioare un motan negru enorm, care-l dărâmă! De-abia reuşind să se ridice, scutură colbul de pe el şi vede cum aleargă spre el o droaie de câini negri, care fugeau după motan, şi-l trântesc din nou la pământ. Viitorul editor al Clopotului se ridică iar şi vede: din faţă, pe-un cal negru ca pana corbului vine ţanţoş, jucând armăsarul în frâu, însuşi stăpânul câinilor, locotenentul Lermontov. „Gata!“ își zice autorul lui Amintiri și cugetări, acum o să ia viteză şi…“ Condus de mâna sigură cu care era obişnuit, calul, în pas de paradă, trece pe alături şi doar după ce abia-l depășește pe Herzen, îşi aruncă coada şi pleosc, peste faţă! Ochelarii, fireşte, îi zboară în tufişuri. „Ei, se putea şi mai rău”, se gândeşte fostul autor al Coţofenei hoaţe, îşi găseşte ochelarii, şi-i pune pe nas… şi ce vede în faţa tufelor? Faţa zâmbăreaţă şi răutăcioasă a lui Lev Tolstoi! Dar Tolstoi doar nu era un monstru.

„Treci“, zice, „treci, amărâtule“, şi îl mângâie pe cap.


Lui Lev Tolstoi îi plăcea foarte tare să cânte la balalaică (şi, bineînțeles, îi plăceau copiii), dar nu se pricepea. Uneori, scria la romanul Război şi pace, dar se gândea: ten – den – den,  ter – ter – den – den – den!… Sau: bram – pram – dram – dararam – pam – pam!


Puşkin mergea pe Bulevardul Tverskoi şi l-a văzut pe Cernîșevski. S-a pornit după el. Literații care treceau pe lângă ei se înclinau spre Puşkin, iar Cernâșevski credea că îl salută pe el. Se bucura.

A trecut Dostoievski – s-a înclinat. Pomialovski, Grigorovici – temenele. Gogol a trecut – a râs şi a făcut cu mâna – bine şi aşa. Turgheniev – reverenţă. Apoi Puşkin s-a dus să bea ceai la Viazemski. Și-atunci a apărut Tolstoi – încă era tânăr, fără barbă, cu epoleţi. Nici măcar nu şi-a întors privirea. Cernîșevski va scrie, mai tîrziu, în jurnal: „Toţi scriitorii sunt în regulă, dar Tolstoi e un mitocan. Pentru că-i conte.“


Lui Lev Tolstoi îi plăceau foarte tare copiii şi scria despre ei poezii. Copia poeziile astea într-un caiet aparte. Odată, după ceai, îi dă acest caiet soţiei: „Uite, Sofi, – nu-i aşa că-s mai bune decît ale lui Puşkin?“ – şi se sprijină în cârjă. Ea, după ce le citeşte, zice: „Nu, Levuşka, sunt mult mai proaste. Cine le-a scris?“ Iar el – poc, o cârjă peste scăfârlie. Dar de-atunci încolo mereu s-a bazat pe gusturile ei literare.


Odată, F.M. Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară, a prins un motan de pe stradă. Îi trebuia, pentru roman, un motan viu. Biata creatură ţipa, urla, horcăia şi îşi dădea ochii peste cap, apoi s-a prefăcut moartă. Atunci Dostoievski i-a dat drumu’. Şmecheroiu’ l-a muşcat pe sărmanu’ scriitor de picior şi s-a ascuns. Astfel a fost ratat cel mai bun roman al lui Fiodor Mihailovici, fie-i ţărâna uşoară. Animale sărmane. Despre motani.


Și lui F.M. Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară, îi plăceau foarte tare câinii, dar era prea narcisist şi vanitos şi ascundea asta (în legătură cu câinii), ca să nu spună cineva că îl imită pe Lermontov.

Și-așa se spun prea multe despre el.


Lev Tolstoi şi F.M. Dostoievski, fie-i ţărâna uşoară, au făcut pariu cine scrie un roman mai bun. L-au luat arbitru pe Turgheniev. Tolstoi a venit repede acasă, s-a închis în biroul său şi s-a grăbit să scrie romanul – despre copii, se înţelege (lui îi plăceau foarte tare copiii). Iar Dostoievski stă acasă la el şi se gândeşte: „Turgheniev e un om slab de înger. El stă acum la el acasă şi se gândeşte: «Dostoievski e un om nervos. Dacă voi spune că romanul său e mai slab, el ar putea să mă înjunghie.» De ce să mă mai chinui? (asta gîndeşte Dostoievski.) O să scriu dinadins mai prost, că banii oricum ai mei vor fi (pariaseră pe 100 de ruble).“

Iar în acest timp Turgheniev stă acasă la el şi gândeşte: „Dostoievski e un om nervos. Dacă voi spune că romanul său e mai slab, el ar putea să mă înjunghie. Pe de altă parte, Tolstoi e conte. Nici cu el nu-i bine să te pui rău. Cu niciunul, în general!…“

Şi în aceeaşi noapte s-a cărat – fără să spună nimănui – la Baden-Baden.


Turgheniev voia să fie la fel de viteaz ca Lermontov şi s-a dus să-şi cumpere sabie. Puşkin trecea pe lângă magazin şi l-a văzut pe fereastră. A început să strige: „Uite, Gogol (deşi niciun Gogol nu era pe-acolo), ia te uită, Turgheniev îşi cumpără sabie! Ia hai să ne cumpărăm noi puşcă!”

Turgheniev s-a speriat şi a plecat în aceeaşi noapte la Baden-Baden.


Odată Gogol s-a deghizat în Puşkin şi s-a dus în vizită la Maikov. Maikov l-a invitat să ia loc pe fotoliu şi l-a servit cu ceai neîndulcit. „Poate n-o să mă credeţi, Aleksandr Sergheevici“, zice,  „dar nu e nicio bucăţică de zahăr în casă. A trecut adineaori Gogol şi-a mâncat tot zahărul“.

Gogol n-a zis nimic.


Odată Gogol s-a deghizat în Puşkin şi s-a dus în vizită la Derjavin, Gavril Romanîci.

Bătrânul, convins că în faţa lui e chiar Puşkin, fiind pe moarte, l-a binecuvântat.


De Derjavin, Gavril Romanîci, se râdea mult din cauza ochilor săi saşii. Când a auzit râzându-se de el din nou pe tema asta, s-a enervat îngrozitor, a aruncat cu pantofii lăcuiţi în palatul ţarului şi a zis cu răutate: „Ei şi ce? Venevitinov – ăla în genere se pişă în pat.“


Odată Puşkin s-a deghizat în Gogol…

Ptiu, …….…………………………….’mă-sii!


Puşkin se ducea adesea în vizită la Viazemski, stătea mult la fereastră, vedea totul şi ştia totul. El ştia că Lermontov o iubeşte pe soţia sa. De aceea considera că nu-i chiar indicat să-i transmită lui lira. S-a gândit să-l trimită pe Tiutcev peste graniţă – nu l-au lăsat, au zis: nu se poate, are valoare artistică. Iar Nekrasov nu-i plăcea ca om.

A răsuflat greu şi şi-a lăsat lira lui însuşi.


Lui Lev Tolstoi îi plăceau foarte tare copiii, nu se mai sătura de copii. I-au adus o cameră întreagă de copii, nu aveai unde să faci un pas, iar el tot striga:

„Mai aduceţi! Mai aduceţi!“


Puşkin nu că era leneş, dar era un caracter mai contemplativ. Turgheniev, însă, era un om al dracului de grijuliu, obsedat în permanenţă de febra creaţiei. Puşkin se folosea adesea de asta. S-a întâmplat să stea întins pe divan şi să intre Turgheniev. Puşkin îi zice: „Ivan Sergheici, nu te duci după bere? Nu din datorie, ci din prietenie.“ Şi adoarme pe loc. Ştie, nu e nicio șansă ca Turgheniev să se întoarcă. Ba fuge să semneze o petiţie, ba se duce la întrunirea nihilistelor, ba la o întrunire populară. Sau se sperie de ceva şi pleacă la Baden-Baden. Puşkin nu se temea însă c-o să rămână fără bere. Slavă Domnului, avea iobagi.

Avea pe cine să trimită după bere.


Odată, Gogol s-a deghizat în Puşkin, pe deasupra şi-a lipit şi o mască şi s-a dus la un bal mascat. Acolo s-a lipit de el o doamnă fermecătoare, deghizată în baiaderă, care i-a strecurat o scrisorică.

Gogol citeşte şi se gândeşte: „Dacă asta-i pentru mine ca Gogol, întrebarea e ce trebuie să fac? Dacă asta-i pentru mine ca Puşkin, ca un om de treabă, nu pot să mă folosesc de asta. Şi dacă-i doar o glumă a unei fiinţe minunate, răsfăţată de admiraţia generală? Ia mai las-o!“ Şi a aruncat scrisoarea la tomberon.


Lomonosov se descurca cu greu în ceea ce priveşte limba rusă, Heraskov se încurca în permanenţă la gramatică, Fet scria poezii cu ajutorul dicţionarului francez-rus, iar Dobroliubov pur şi simplu nu putea să lege două cuvinte în ruseşte: chemând ospătarul din tractirul oraşului Sanateev şi Co, el striga doar: „Ei, ei!…“ Toţi aceştia mâncau pâine de scriitor.


Belinski îl iubea pe Dostoievski ca un tată, iar Dostoievski se purta părinteşte cu Nekrasov şi făcea aluzii la dragostea lui faţă de Panaeva şi cu toţii iubeau literatura rusă.


Fet auzise multe despre viaţa bună în străinătate şi se cerea încolo în fiecare an. Ţarul mototolea cererile lui şi le arunca pe jos, spunând: „Ce ţi-e şi cu poeţii ăştia! Toţi speră să plece! Păi iată, se va întoarce Tiutcev, se va întoarce Maikov şi atunci îi voi da drumu’ lui Fet.“


Lui Tolstoi îi plăcea să vorbească îndelung cu ţăranii despre umanism şi despre spiritul civic, ținându-se în silă de tolstovka sa jegoasă şi graseind. Ţăranii îl iubeau foarte tare pentru asta, împrumutau bani şi-l numeau Liova.


Esenin nu voia nicicum să fie în aceeaşi enciclopedie sovietică alături de Steklov, Kogan şi Serafimovici, cu toate că eseul despre el deja fusese scris… „Da’ dacă o să faceţi asta, dacă o să faceţi aşa ceva…“ spunea el la şedinţa redacţională cu voce îndurerată, „să vedeţi ce-o să-mi fac!…“


Şevîriov şi Pogodin adeseori discutau unde e mai bine să trăieşti: la noi, în Rusia, sau peste hotare? Şevîriov zicea că la noi, fiindcă peste hotare nu există cenzură, iar la noi este. Iar Pogodin zicea că peste hotare, fiindcă acolo gardienii fumează ţigări de foi şi-s mult mai politicoşi decât ai noştri. Discuţiile erau lungi, cu lacrimi şi cu injurii, şi nimeni nu putea să le fie arbitru.


Lui Daniil Harms îi plăcea să stea în fiecare dimineaţă în cap. Şi ziua stătea adesea în cap, şi după prânz, şi înainte de cină, până la miezul nopţii. Toţi cei din jur îşi tot făceau drum pe-acolo, se opreau, băteau în uşă şi se plimbau pe lângă el, iar el tot stătea, stătea şi stătea în cap.


Hodasevici a împrumutat odată de la Gorodeţki 100 de ruble. Pe Gumiliov l-a lăsat nevasta. Blok s-a bătut cu Narbutov, i-a despărţit însă Levşitz, lui Andreev i-a ars apartamentul, Mandelştam şi-a cusut o cămaşă nouă, iar Mariengoff, spălându-se în cadă, s-a lovit la cap foarte tare – multe lucruri interesante se pot povesti despre literatura rusă de la începutul secolului XX.

Imagine reprezentativă: Pavel Filonov, Untitled, c. anii 1920

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×