Animal Erotic

Start

1.

Când am plecat de acasă, mama mi-a zis: „ La Olănești sunt vagabonzi, ai grijă!”

Dar nu-mi este frică. Nu-mi era frică nici când mă bătea tata sau când mă trosnea Domnul Iepure în vis. Trebuie să fiu curajoasă ca mătușa din Roma. Ea are o casă mare și mulți copii cu un italian.

Urăsc Dallasul, mahalaua de lângă Iași. O urăsc pentru că după ploaie miroase ca un câine ud.

Domnul Iepure mi-a zis: „Urechile sunt pentru ascultat, nasul pentru miros, iar gura e o mitralieră ce poate dărâma orice zid, Anita!”

Drumul e obositor. Autocarul cu băbuțe credincioase e sufocant. Cântă pentru Dumnezeu, iar eu le ascult. Merg până la Vâlcea, în pelerinaj. Sunt penticostale. Unele au un zâmbet prostesc pe față, pe care l-aș șterge cu peria de sârmă de spălat vase a mamei.

Babe frustrate care se prefac. Au nevoie de o misiune. Și au găsit-o.

Sunt convinsă că înainte nu aveau multă treabă cu Dumnezeu.

Când au fost tinerele, sigur, viața le-a găurit și lor trupurile credule așa cum a făcut-o cu toți. Și, gaura aia, s-au gândit să o acopere cu Dumnezeu. Dar asta face el. Astupă găuri, urechi, ochi.

Domnul Iepure vorbește urât despre Dumnezeu. Spune că dacă i-ar păsa un pic de noi, s-ar implica mai mult.

Am găsit autocarul într-un sat din județul Sibiu, acolo unde m-au dat controlorii jos pentru că nu aveam bilet. Domnul Iepure m-a învățat o poezie, să o spun când sunt în situații dificile:  „Erotic animal/ Erotic animal/ Asimetrică anomalie, hormon hrăpăreț/ demon albicios al obișnuinței/ nu saliva, lama ascuțită pe care trăiesc/ îți va căuta slăbiciunea în buzunărelele subconștientului.” Am învățat-o pe de rost pentru că nu o înțeleg, deși știu în mare unde bate. Știu că fiecare are un pitic. Cine nu are, fie e mort, fie e un parazit. Și paraziții sunt cei de care trebuie să mă feresc. Ei nu au o inimă a lor. Trăiesc în inima gazdei. Paraziții împrumută identități. Sunt cei care nu știi de unde să-i apuci.

Îmi arde gura doar când mă gândesc.

Soarele linge geamurile autocarului ca un câine lacom. Și femeile astea, trecute de 60, par drăguțe, dar nu sunt. În interior au chestii bolnăvicioase. Pitici morți.

Domnul Iepure le spune recipiente. Prin ele poate vorbi oricine. Sticle goale care așteaptă conținutul. Misiunea în care sunt implicate este ultima lor șansă, totuși, biete suflete oxidate. Nu vreau să ajung la vârsta asta dacă lucrurile arată așa.

Arde un crematoriu în care îmi arunc gândurile încâlcite ca mațele unui animal mort.  Morții mă-sii! Mă plictisesc. Sunt o păpușă plasticizată în buricul degetelor unui Dumnezeu adolescent. Închid ochii… Întuneric/ lumină/ întuneric/ lumină/ lumină. Văd rândurile aliniate din cărțile groase pe care mi le dădea Domnul Iepure să le citesc. Mă doare capul de la citit. Dar, dacă ai răbdare, se desface, de obicei, tavanul camerei, și de acolo ies lumile caruselului magic. În fine, să revin, când citesc poezia cu pricina, oamenii mă privesc ca pe o nebună și mă lasă-n pace, astfel m-ar devora. Unul singur nu ar face-o, l-am cunoscut când eram mică. Poetul. Omul cu pălărie care vizita mahalaua în zori și scotea o coală pe care o umplea cu litere. Era liniștit ca un părinte. M-a mângâiat pe creștet și mi-a dat o cărțulie, pe care mi-a confiscat-o Domnul Iepure. Îl urăște pe Poet, a zis să nu mai aduc vorba de el niciodată că i se face o rană adâncă din cap până-n tălpi. O rană urâtă de sabie. În afară de Poet și Domnul Iepure, bărbații sunt niște porci. Pizmași. Trombonesc și vor carne, în pat, pe masă, oriunde. Carne. Atât. Cancer.

Văd biserica. Nouă precum o casă. Elif. Seamănă cu un spital de nebuni. Măiculițele sunt în extaz. Se tăvălesc. Mă bufnește râsul. Ies și o iau la pas. E un drum de țară. Întreb un nene cu coasa și pălărie de paie unde este drumul mare. Îmi vorbește, dar nu-l pot asculta. Îmi inundă corpul cu o energie plăcută. El e Dumnezeu, zic. Cătrănit de muncă. Și îmi întipăresc în minte, nu cuvintele lui simple: „Acolo, taică, vezi, coama asta, o treci pe aici, apoi la fântâna o tai prin livada de meri și ieși în drumul mare.” Nu. Rețin mirosul transpirației. Un om sănătos transpiră frumos. Și gura lui miroase ca saliva bunicii mele cu care mă spăla dimineața sau când mă murdăream cu țărână. Sălciu. Doar sfinții miros așa. Și ei locuiesc, de obicei, într-o căsuță mică, la marginea satului, lângă un pod, un hududoi. Acolo scutură Dumnezeu târna. Când era mama tânără trăiam într-un loc ca ăsta. Proastă eram pe atunci! Nu-mi plăcea că mă luau la sapă, dar acum, după ce am văzut orașul și am cunoscut atâtea, m-aș întoarce, dar nu am unde, pentru că ei sunt sub pământ și iarba le-a înghițit casa, hambarul și bicicleta cu coarne mari, căruciorul cu care mergeam la măcinat. Tot.

În Dallas, măcar, este mâncare. Și banii s-au împuținat, și așa nu erau mulți. Mai am de mers, nu mult, dar mai am și de sfârșit îmi e teamă. Să nu mă înec ca țiganul la mal. Dar sper că va merita. Băiatul ăsta cu care am vorbit pe Facebook, e tânăr, și-l cheamă Dragoș. Mi-a zis că mă iubește mai mult decât îl iubește pe Dumnezeu. Îl cred.

Strada Epurești nr. 102. Să vin acolo să-l văd și să plecăm la muncă-n Germania, să ne facem un viitor. Domnul Iepure zice, noaptea, când nu mai cântă cocoșul, să nu mă duc. Dar ce capcană m-a prins pe mine?! De când eram mică prindeam păsări cu capcane la lizieră. Le prăjeam la jar și le mâncam. Poftim! Eu duc la greu. Duc!

Era o casă cu iederă cocoțată pe zid. Mirosea urât. „Aici e Epurești nr. 102?”, întrebai   „Da, pe cine cauți?”, îmi aruncă din topor un mătăhălos cu ceafa lată și voce groasă, la un birou improvizat din prima cameră. Și aruncă fumul spre mine. Pe dracu îmi venea să zic. Nu era bine, presimțeam. Am bătut atâta drum degeaba pentru gură stricată ăsta? Dar am zis să mai încerc, speranța moare ultima. „Pe Dragoș!” „Aaa, spune așa, pe Dragoș! Păi stai să-l aduc, așteaptă aici, ia un loc” și-mi arătă cu degetul butucănos o canapea veche care mirosea ca un cadavru. Pereții erau crăpați. O poză alb-negru ruptă din alt film. Dinainte de nuntă, cum aveau, demult, bătrânii.

Toți din pozele vechi au fețe de morți. Sau așa e moartea, alb-negru.

2.

Numele meu e Dragoș Aurescu. Tata a murit când aveam 8 ani. Unii zic că de băutură, alții, de la jocurile de cărți. Mama nu zice nimic. Mută ca ușa bisericii. 

Mi-l aminteam rar. Când ploua, el tăia lemne. Și apa curgea pe creștet, pe pantaloni, pe salopetă, șuvoi. Privea toporul cu ură. Așeza lemnele cu degetele arse de motorină și pământ. „Hai, mă, în casă, nu vezi ce e afară?” țipa mama. Nimic. Parcă intrase diavolul în el. Până la urmă a intrat. Și-a pus un pahar de țuică și l-a dat pe gât. S-a uitat în ochii mei cu o milă ticăloasă. Uneori simțeam că nu sunt copilul lui. Mă ura, simțeam asta. Mă ura din suflet. Apoi nu-l mai vedeam cu lunile. E la muncă, îmi arunca mama. Dar mințea, pentru că privea podeaua de pământ. În sărăcie lucie am trăit până la optâșpe ani. Știți cum e sărăcia lucie? Așa, lucioasă ca tabla de pe casă. Lucioasă și ruginită. Pâine și apă. Uneori mergeam pe câmp, în fermă, să strângem porumbul căzut de la combine. Îl luam acasă și-l fierbeam. Mai treceau din când în când oameni pe la noi. Vecini din fermă, și ei erau săraci. Dar mai aduceau de ale gurii. Și dormeau cu mama în pat. Să-i încălzească locul, îmi zicea mămuca. Nu ieșeam din cuvântul ei, deși, uneori, îmi doream să fiu liber. Ca vrăbiuțele pe care le prindeam iarna în cursă. De foame vrăbiuța intra în cursă și poc! Îi zbura gâtul. Departe, departe, doar mâțele îl găseau. Mă uitam în ochii lor prin fereastră. În ochii lor mici și nevinovați și ne lega un jurământ. Acolo. Scânteia aia. Luminițele din ochii lor. O încredere oarbă ce ne unea pentru totdeauna. Luminițe pe care nu le puteam uita. Le visam noaptea, des. Doamna Vrăbiuță venea la mine în pat. Cu un halat alb și curat. Cu ochii mici. „Dragoș, îți amintești, eu sunt. Uite!” Și desfăcea halatul. Gâtul legat cu o cicatrice imensă, de jur împrejur. Urlam.

Nu mă auzea nimeni. Negru hău.

Cristaline pe șina ferată. Trenul șuiera în întuneric. Uuuuuu! Uuuuuu! Iar eu eram legat de șine. Și Doamna Vrăbiuță îmi șoptea la ureche: „Vine trenul cu durere sau plăcere/ Vine cu gura cusută/ Cine e în calea sa/ Să rămână mut!”

Câteodată, pe geamul gălbejit de jeg, câte-o mierlă se așază pe creanga de prun. Cu ochii ei dulci îmi intră pe sub piele. O strâng la piept și ea e singura mea căldură. Atunci nu visez. Nu mai vine nici Doamna Vrăbiuță. Nici trenul. E liniște. Alunec în brațele beznei ca un batic negru. Mă duc pe apa Sâmbetei. Întotdeauna mi-am imaginat-o ca pe o pâlnie gigantică, urechea uriașului. 

În cele mai nefericite locuri din lume. Locuri pe unde nu umblă decât morții. Îl strig pe tata, îl strig din tot pieptul, dar nu-mi răspunde nimeni. Pentru că nu e nimeni acolo. Nimic. Nimic…

3.

Totuși, amintirea asta nu-mi dă pace. Singură-cuc. Știu de ce sunt aici, dar nu înțeleg de ce nu vine cineva să mă salveze. Când l-am văzut pe Dragoș în carne și oase, mi s-a topit întâi creierul, apoi, stomacul. Am vrut să rămân cu el pentru tot restul vieții. Întotdeauna m-am întrebat dacă viața dă rest ca o casieriță supărăcioasă.

Domnul Iepure în halatul său alb, imaculat, mi-a spus să iau trei pastile verzi și trei albastre din tubul fericirii. Minunățiile sunt pitulate-n pastile mici. Acum știu de ce oamenii se fac bine atât de repede.

Domnul Iepure vorbește sacadat.

Pieptul său strâmt pare că a strâns o lume între oase și blană.

Aerul intră pe fereastră și trece prin el de parcă ar fi construit din lumină.

E doar un doctor cu mustăți care a citit mult.

Mama nu mă caută, aici, atât de departe, înconjurată de munții ăștia impunători. Poate că nu știe unde sunt, posibil, dar nu cred că-i pasă. Am fost un copil care nu a produs cum au produs surorile mai mari. Banii descriu cel mai bine un om. Cu toate că simt cum creierul meu vrea o carapace mai mare, nu mă pot opri gândurilor, ele vin tăvălug, îmi curg prin nas și se opresc pe scări joc, în fața aparatului de cafea, unde pentru 3 lei, bei nu știi ce. Urci și vomiți. E și ăsta un mod de-a trăi.

Eu trăiesc cu o durere-n piept, iar durerea asta are chipul lui. Alb la față, cu ochii retrași în orbite, cu buzele groase, părul șaten și o culoare a ochilor ce, în lumina soarelui, sunt ba verzui, ba maronii.

4.

Doamna Vrăbiuță mi-a șoptit, ea va fi. Și am ales-o pentru că eu nu am ales nimic în viața asta subțire ca o ață. Mi-a zis că e din Iași, nu-i nimic mi-am spus. E un alt oraș mare și frumos pe care nu l-am văzut decât la televizor. Dar l-am înțeles, am priceput, știu ce-i poate pielea. Ca un pod peste Mureș mă simt când o țin de mână, de parcă, piepturile noastre s-ar uni într-o carenă de pasăre flămândă care ne-a vorbit în somn și-n magazia de lemne din spatele curții, unde trăiește ceața și umezeala. Ea îi învață pe cei săraci cu duhul, ca noi, pe care nu se obosește nimeni să-i salute în măruntaiele de fier ale unui oraș mare. 

5.

Grasul cu ceafă lată l-a adus pe Dragoș și camera prăfuită a renăscut. Era înalt, ca în poza de pe Facebook, cu mocasini în picioarele goale cum poartă italienii în piață. Și mulți doctori veneau să-l studieze și luau notițe.

Slab, cu luminițe în ochișorii lui care-mi rup inima în două și acum, după toate cele întâmplate. M-a sărutat pe obraji și pe creștet și am simțit că m-a sărutat Dumnezeu. O lume de sticlă s-a deschis deasupra. Așchii de lumină, ca un abur, zidurile crăpate se desfăceau și prin crăpăturile lor apăreau fețe vesele de bebeluși. Eram în al nouălea cer. Și nu contau cuvintele, acțiunile, gândurile, nimic. Nu conta că respiram sau nu. Conta că el era acolo lângă mine.

6.

Venele au ieșit la suprafață. Ca niște rădăcini acvatice. În interiorul interiorului a apărut o urechelniță. Doamna Vrabie nu e aici, altfel, ar fi mâncat-o și eu aș fi fost acum liber. Dar, așa, simt că lumina caselor de pe coama dealului se topește și curge în vale în bisericuța de lemn scorțoasă. Uneori, Dumnezeu îmi bate cu un ciocănel metalic în piept și-mi spune că inima mea e bătrână și mă trezesc plângând.

Am avut coșmarul ăsta de multe ori.

Nu știu dacă e un semn sau o poantă a minții mele obosite.

7.

Domnul Iepure poartă un halat alb cu ecuson, Dr. I. pe care nu pot să-l citesc întotdeauna, pentru că dimineața când vine, îmi lăcrimează ochii. Lumina este atât de puternică în camera asta unde singurătatea plutește peste tot, ca o caracatiță cu tentacule lungi, lipite de pereții pătați de salivă și sânge, unde există o lume aparte. De exemplu, în porii aceștia minusculi, eu am călătorit. În povestea iubirii fără sfârșit, cu Dragoș. Un drum foarte greu, întortocheat și plin de surprize. Nu există sfârșit, iar noi mergem desculți cu picioarele murdare, spre acel punct alb unde se întâlnește iubirea cu Dumnezeu. Simplă, modestă ca o țărăncuță care vinde flori în piață și nu uită să zâmbească trecătorilor. Razele îi lovesc mecla cu ticăloșie. Parfum de lumină.  Îngustează fanta orbitală cu ajutorul mușchilor. În ochii ei, acum mici, există luminițele unui parc de distracții, noaptea, când vântul ridică fustele mămicilor. Ridurile ca niște râulețe coboară-n grabă fața tăiată de lama amintirilor, care refuză să plece. E veselă doar aparent. Mimează așa cum o fac toți. Mimăm o viață perfectă, familia ideală, mașina ideală, haine impecabile, dar sub există numai mizerie.

Iubirea nu ține mai mult de trei ani, s-a dovedit științific. Apoi apare mima. Ca jocul din copilărie, mimăm fără să rostim lucrurile pe nume, să fim în centrul admirației și atenției, facem din viața noastră un pamflet, o scenă ieftină de teatru. Musafirii aplaudă, prietenii apropiați, frații, surorile, știind că așa ne-ngroapă de tot. Am observat că există și-n ochii lor aceleași luminițe precum cele din parcul de distracții. O satisfacție interioară a animalului erotic, privind eșecul. Este biologic. Egoul de aur.

Așa îmi zice Domnul Iepure și fumează tacticos ca un veteran. În toate aceste fărădelegi emoționale, își face loc, ca o moluscă deportată de natură, iubirea, „bibelou de porțelan”. Fragilă și neexperimentată. Victima perfectă. Toate funcționează așa. Un circuit are nevoie de victimă cum motorul are nevoie de combustibil. Fără victimă, pa-pa trăiri extravagante!

De fapt, omul experimentează continuu.

Apoi, urmează un bâzâit lăuntric. Bzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz! Organismul procesează, înregistrează noile reacții, plasând victima în fiecare nucleu. Uneori, când ai o discuție aprinsă, mai sofisticată, apare acest bâzâit, însoțit de clipiri dese; mașinăria dă erori.

8.

Verific pozele cu Anita, fata de care m-am îndrăgostit. E mai reală decât zidurile de beton ale spitalului ăsta sau ale școlii unde, nu de mult, învățam. Nu e doar unzombi social pe scările corporației cu ochii sub tălpi, vorbind singur. Nu! Ea, în carne și oase, cu zâmbetul nedezlipit, apare ca o deșucheată, și lumina cade altcumva pe ea, ca un reflector.

Și mă topesc ca o felie de cașcaval pe oul acoperit de ulei.

Anita are gura de aur. Sub buzele ei simetrice aș vrea să am o căsuță de vacanță. O familie modestă. Un copil, nu mai mult. Cu joburi sigure, fără credite, mașinuță la poartă, săruturi înainte și după serviciu. Cu brazi mulți plantați în curte. Să tund gazonul sâmbătă și să salut cordial vecinii. Apoi, să apară ea, Anita. Să-mi distrugă viața ca un elefant, să-mi scufunde mutra-n pământul moale. Să pierd controlul, ajungând cel mai mare fraier, mort după gura ei de aur, picioarele subțiri și strâmbe. Să-mi dea viața peste cap. Ah! Cât de mult îmi place expresia asta. E, așa, naivă, dar puternică. Mă gândesc la zmeoaica din poveste. Care se dădea peste cap și se prefăcea în muscă. Viața se dă peste cap, să părăsească zona de confort, căutând mai multă efedrină, momentele de aur ale existenței, când totul se-nvârte încet și timpul devine o reclamă la detergent.

9.   

Miroase a clor și a infirmiere epuizate. Nu poate exista iubire perfectă, aici, unde amintirile sunt îngropate sub noi, unde oamenii, descompuși de viața socială de afară, vorbesc întruna ca niște mori stricate. Nu!

Iubirea s-a ascuns acolo unde nu o poate găsi nimeni. Ca un câine în ultimul ceas. Sub pielea morții. Iubirea este un animal erotic! Așa mi-a zis Domnul Iepure. Iar eu nu pot trăi fără Dragoș, așa cum Domnul Iepure nu poate trăi fără Vrăbiuță. Dar nu aici, unde oamenii se prefac că sunt bolnavi și transpiră des. Unde, zic ei, iubirile sunt internate în camerele albe cu paturi de metal, ascunse de ochii injectați ai societății.

10.

La Spitalul de Psihiatrie din Drăgoești, județul Vâlcea, în data de 19 mai 2019, doi pacienți, Anita Cojocariu și Dragoș Aurescu (de 19 ani, respectiv 20) și-au dat foc, încuiați în baia de serviciu, lăsând un singur bilet: „Iubirea este un animal erotic.” Au  fost găsiți carbonizați, unul în brațele celuilalt. Ambii fuseseră transferați de câteva luni, având patologii multiple (bipolaritate, sindromul impostorului, solilocviu patologic).

Comunicat, Conducerea Spitalului de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Drăgoești

Imagine reprezentativă: Rupert Bunny

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×