Că teatrul afrimian este constituit, într-o măsură semnificativă, din dramatizări ale literaturii române (și spun literatură pentru că nu numai genul romanului ori cel al prozei scurte, ale căror puneri în scenă sunt obiectivele cele mai tangibile, devin spectacole de teatru, ci și – știți deja, poezia) este de prisos s-o mai spunem. Antologia dispariției, Seaside Stories, câine cu om. câine fără om și Repetiție pentru o lume mai bună sunt numai câteva dintre adaptările la scenă pe care regizorul Radu Afrim le face, restituind astfel publicului o „lectură“ (a lui, a regizorului) cât se poate de vizuală și de dinamică. Despre locul de naștere al acestor lecturi vorbește chiar Radu Afrim, în interviul pe care îl oferă Simonei Petrișor. Despre cum imaginarul capătă fețe umane ne povestesc actorii care răspund anchetei lui Péter Demény. Despre transferul dintre coordonatele ficționale și cele ale scenei de teatru vorbesc scenografii, în articolul lui Ovidiu Șimonca. Ne aflăm, se-nțelege deja, într-un spațiu al oglinzilor. Așa stând lucrurile, nu puteam să nu ne întrebăm cum anume își (re)citesc scriitorii literatura ca reflexie a lecturii regizorului. Miza acestei anchete, atunci, este aceea de a consemna, printr-o serie de răspunsuri-confesiuni, impresiile, transformările, deplasările, reconstrucțiile care survin în urma unei lecturi a lecturii. Un montaj în care, fără a fi investite de valori sau importanțe ierarhice, straturile sunt la vedere.
- Care a fost relația/dinamica dintre dvs. și Radu Afrim? Ați avut un dialog constant în privința textelor sau ați oferit libertate deplină regizorului, inclusiv în privința unor modificări sau editări aduse materialului?
- V-ați simțit mai vulnerabil/ă sau expus/ă în vreun fel atunci când literatura dvs. a fost vorbită, jucată, montată pe scena de teatru?
- Cât de mult ați rămas dumneavoastră și cât de mult s-a simțit prezența lui Radu Afrim în text?
- Umorul, tragicul, sensibilul – astfel de dimensiuni ale literaturii dvs. au fost maximizate sau estompate în dramatizare?
- Ce noi dimensiuni credeți că s-au adăugat textului dvs. prin reprezentarea scenică?
- Cum priviți literatura contemporană și raporturile sale cu alte medii artistice acum, după ce ați avut experiența unei „traduceri“ a textului dvs. în teatru?
CORESPONDENȚE
11 dintre scriitorii români care au colaborat cu Radu Afrim vorbesc despre începutul acestei colaborări, cu falii de comunicare diverse, cu libertățile, limitările și așteptările acesteia – și cu o luciditate care nu uită să fie și afectivă.
I. A fost o relație ca între doi englezi, care nu au fost prezentați unul altuia. Cartea mea a ajuns la Radu Afrim prin Ada Lupu și, de fapt, ea a fost podul, sau codul, prin care am comunicat cu Afrim.
II. Chiar și atunci când a trebuit sa-mi citesc vreun text de-al meu în public, m-a surprins disonanța între vocea mea lăuntrică și cea din afară. Darămite citite de altcineva! Sigur că atunci te simți mic, singur și vreai să fugi undeva. Să te ascunzi sub plapumă.
Lorina Bălteanu
I. I-am oferit regizorului deplină libertate. Nu s-a pus problema unor modificări ale materialului, dimpotrivă, Radu Afrim, probabil și ca urmare a formației sale de filolog, are un mare respect pentru textul literar pe care îl adaptează fără să-l trădeze.
II. Nu, mă simt mai vulnerabilă atunci când literatura mea este citită. Când ajunge pe scenă a trecut deja prin mai multe filtre și se acoperă cu noi straturi de interpretare estetică, astfel încât am impresia că aceste noi perspective și noi instrumente care lucrează asupra textului meu mă ascund, de fapt.
Ștefania Mihalache
I. Am fost întotdeauna disponibilă să răspund la întrebări, dar Radu este un profesionist talentat și am avut încredere deplină în el. Nu mi-am dorit să intervin în procesul de dramatizare a povestirii. Poate că răspunsul meu pare lipsit de implicare în privința propriului text, dar e altceva aici.
Așa cum nu pot (și nici nu vreau) să mă implic în receptarea critică a textelor mele, nici aici n-am simțit nevoia. Avem, pe de o parte, un regizor talentat și cu o sensibilitate profundă iar, de cealaltă parte, dorința mea de a fi surprinsă. De a vedea ce cheie de interpretare aduce povestirii mele.
Dramatizarea e, de fapt, un proces de re-compunere a unei povești, doar că, din postura de regizor, ești omul care intră într-o cameră întunecată cu lanterna și trebuie să decizi ce anume vrei să luminezi. Poate ți se pare interesantă pânza de păianjen din colț, poate fotoliul de piele zgâriat sau poate măsuța de cafea pe care stă o revistă. Ei bine, mie mi se pare interesant să văd ce ți se pare ție interesant, pe ce alegi să pui lanterna.
Și atunci n-am simțit nevoia să-mi impun o viziune sau să dau indicații scenice. Sigur, a contat și încrederea pe care o aveam în Radu, îi văzusem piesele, știam cine e și ce face. Mă gândesc că dacă era un regizor complet nou, necunoscut încă, poate aș fi pus câteva întrebări – dar nu prea multe. Ce am zis mai devreme rămâne valabil.
II. Nu, deloc. Am fost euforică și am avut și câteva emoții. Poate e pentru că textele mele au puțină (sau aproape deloc) legătură cu biografia mea. Sau poate că nu sunt genul de autor-elicopter (daca îmi permiți să împrumut termenul ăsta din terminologia de parenting) care simte nevoia să-și însoțească textele peste tot și să influențeze soarta lor. Sigur, poveștile pe care le scriu îmi rămân aproape sufletește, dar, odată terminate, simt că le-am dat drumul în lume, că și-au luat zborul.
Ca atare, ce am simțit când am văzut încarnarea personajelor mele a fost recunoștință – pentru actorii care au citit și recitit textul meu ca să înţeleagă psihologia personajelor, pentru regizorul care a imaginat o lume cu ingredientele pe care le-am pus la dispoziție în povestirea mea. Am fost euforică și emoționată că o întreagă echipă de oameni talentați s-au aplecat asupra povestirii mele și au adus-o la viață.
Ruxandra Burcescu
I. M-am bucurat când Radu Afrim a selectat povestirea mea „De-o parte tu“ pentru dramatizare în spectacolul Antologia dispariției. A fost prima mea experiență de acest fel și, în plus, știam că alegerea mai multor texte, cu autori diferiți, necesită o atenție deosebită pentru ca spectacolul să aibă o substanță comună, păstrând însă individualitatea fiecărui text. Așa că i-am lăsat lui Radu Afrim libertatea de a modifica și adapta textul meu, acolo unde era necesar.
II. Povestirile și romanele mele nu sunt autobiografice, așa că primul răspuns ar putea fi că nu, nu m-am simțit expusă. Totuși, multe dintre personaje au ceva din mine, o trăsătură, un sentiment, un gând, o obsesie, iar dramatizarea le luminează îndeaproape, le evidențiază și le amplifică, așa că nu ai cum să mai scapi de senzația că te-ai devoalat în fața publicului. Doar că în teatru această devoalare o împarți cu actorii, cu regizorul, fiecare devine vulnerabil la fel ca tine, poate chiar mai mult, pentru că pe ei îi vede publicul, pe când tu ești ascuns în spatele unui text și e cam ca atunci când un cititor îți citește cartea și pune puțin și din el când îi dă viață în imaginația lui.
Anca Vieru
I. Radu Afrim mi-a scris la scurt timp după apariția volumului de povestiri Fragil și am discutat despre posibilitatea de a dramatiza povestirile. Am ținut legătura și prima proză dramatizată a fost „Vecinii noștri“, la Teatrul din Craiova, în cadrul spectacolului câine cu om. câine fără om. Cea de-a doua colaborare a fost cu ocazia spectacolului Seaside stories, pus în scenă la Teatrul din Constanța. Ne-am sfătuit în timpul repetițiilor, am clarificat anumite detalii, personaje. Din câte îmi amintesc, textul povestirilor nu a fost modificat, a intrat integral în spectacol. Eu doar am rescris una din proze din perspectivă narativă subiectivă, pentru că în volum era la persoana a treia și pentru spectacol era nevoie de monologuri. Prin urmare, da, am ținut constant legătura, dar Radu a decis cum să dramatizeze, să adapteze prozele, conform propriei viziuni, mai ales că în volumul meu apar personaje copii, lucru care este mai dificil pentru scenă.
II. Nu, deloc, din contră, cred că literatura transformată în spectacol câștigă profunzimi și claritate, poate căpăta sensuri noi. E emoționant să vezi cum povestea din mintea ta are ecouri în mintea unor oameni de teatru.
Simona Goșu
I. Am avut încredere totală în Radu Afrim. E un vrăjitor în teatru, iar dacă se întâmplă să se întâlnească și cu un text apropiat de viziunea lui, nu poate ieși decât magie. Am scris poemul în proză „Frumos ca moartea surorii mele“ special pentru spectacolul pe care-l pregătea la Teatrul de Stat din Constanța, Seaside Stories. Din dragostea mea pentru mare și din câteva obsesii tematice, existențiale, care s-au dovedit a fi și ale lui Radu. Zic „s-au dovedit“ pentru că secvența din spectacol le-a dovedit, căci, altfel, sufletul lui Radu mi-e frate.
Singura mea temere a fost legată de actrița pe care o va distribui să rostească acel monolog. Îți trebuie curaj să-ți lași cele mai intime trăiri în brațele unei necunoscute. O temere care s-a spulberat la prima vedere a unui fragment video din ce urma să se întâmple pe scenă. Lana Moscaliuc era și mare, și iubire, și moarte, și vis, și poezie, și nebunie, și tot ce mai pusesem eu în paginile acelea, și pusesem. Rar se întâmplă în viață o potrivire de trei suflete cum a fost a noastră.
Se spune despre Radu Afrim că este necruțător cu literatura română, chiar dacă o promovează prin spectacolele lui, mai cu seamă în ultimii ani (mi-e greu totuși să-mi imaginez că ar refuza vreun scriitor să colaboreze cu Radu Afrim invocând acest motiv). Necruțător pentru că taie mult din texte, le modifică, le cioplește până seamănă cu el. Poate poemul meu în proză semăna deja cu el, fiindcă și-a păstrat trăsăturile până la final. Însă, da, am discutat, s-a asigurat că nu-i scapă înțelesuri, a avut grijă să găsească o logică, pentru binele spectatorului, acolo unde eu am făcut-o să dispară.
II. Când am decis să public „a doua viață“ am semnat un pact cu mine, acela al vulnerabilității. Mai târziu, din mesajele cititorilor, mi-am dat seama că nu e grav: dacă scrisul tău este autentic, fără trucuri, oamenii aleg să-l iubească, să te iubească. Textul trimis lui Radu Afrim pentru Seaside Stories era un lăstar din aceeași rădăcină. Și totuși, a fost o experiență diferită. Pentru că eram într-o sală de teatru, în același timp cu câteva zeci de oameni, oamenii aceștia nu știau nimic despre mine și deodată au aflat prea multe despre mine. Așa că, imediat după aplauze, am fugit și m-am ascuns în camera de hotel. O reacție spontană, nefirească, însă n-am putut mai mult.
Nicoleta Dabija
I. Cred că cea de-a doua variantă este mai aproape de realitate. Asta nu înseamnă că nu am discutat cu Radu despre texte atunci când a simțit el nevoia, când a avut nevoie să fac anumite ajustări pe text (în cazul povestirii „Toți cerceii din Vamă“ care face parte din spectacolul Seaside Stories) sau atunci când a vrut să înțeleagă mai bine alegerea pe care o face personajul principal din „Ultimul tată“ la final (text care face parte din spectacolul Antologia dispariției). Ambele spectacole s-au montat în provincie, am văzut fotografii și video-uri de la repetiții postate de Radu pe pagina lui de Facebook și am fost, recunosc, foarte curioasă să văd cum se văd, cum se simt, cum se aud personajele mele pe scenă. Dar am avut încredere deplină în el și am știut că textele mele sunt pe mâini bune, sunt în siguranță și vor fi valorificate.
II. Absolut deloc. Din două motive. Primul ar fi Radu. Așa cum spuneam mai sus, în momentul în care i-am trimis textele am avut încredere deplină în el. Am știut că nu ar face nimic care să mă pună într-o situație inconfortabilă, că va discuta cu mine dacă va identifica zone sensibile în text, că vom primi din partea lui respect atât eu, cât și cele două povestiri. Iar atunci când am avut ocazia să ne cunoaștem mai bine am înțeles că nu mă înșelasem în privința lui. Radu, înainte de a fi regizor, este un om modest, sensibil, discret, generos, care își iubește publicul și își respectă munca. Și de aceea m-am simțit în siguranță pe parcursul celor două colaborări.
Cred că a contat foarte mult și faptul că, în tot ceea ce scriu îmi asum gradul de expunere. Și acest lucru mă face să nu mă simt vulnerabilă. Atâta timp cât eu sunt cea care aleg ce scriu, cum și când scriu, nu am de ce să simt că mă vulnerabilizează scrisul. Din contră. Scrisul mă face să mă simt puternică în relația cu emoțiile mele, cu propriile mele convingeri, cu tot ceea ce mă definește atunci când aleg să vorbesc sau să scriu despre ceva care este important pentru mine.
Da, cu siguranță, „Ultimul tată“, așa cum l-a văzut Radu, așa cum a fost jucat de actorii Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași a trezit emoții dintre cele mai diverse în spectatori, unora le-a plăcut, altora nu, și e firesc să fie așa. Nu toți cititorii Bărbatului fără cap, volumul din care face parte „Ultimul tată“ au rezonat cu poveștile de acolo, cu scriitura mea. Și de aici poate să vină un soi de vulnerabilitate atunci când ești pus în fața unui feedback negativ, mai ales atunci când este un feedback din topor, neargumentat, uneori calificat drept răutate gratuită pe care nu are nici un rost să încerci să ți-o explici. Dar, dincolo de faptul că e normal să simți ceva atunci când primești astfel de reacții, în cazul meu nu aș numi acest ceva vulnerabilitate.
Lăsând-o deoparte pe Lavinica Mitu, autoarea textelor despre care am vorbit până acum, trebuie să recunosc că Lavinica Mitu în postura de spectator al universurilor afrimiene s-a simțit vulnerabilă. Și sunt infinit recunoscătoare pentru această vulnerabilitate, pentru emoțiile trăite, pentru întrebările pe care Radu m-a provocat să mi le pun, pentru imaginile care m-au bântuit zile întregi, pentru răspunsurile pe care le-am primit la întrebări nerostite. Iar vulnerabilitatea aceasta este de fapt o conexiune pe care o căutăm cu toții în diferitele forme de artă cu care rezonăm, care ne schimbă și ne crește, ne face să pășim dincolo de granițe și ziduri invizibile, ne hrănește și ne validează atunci când suntem de fapt convinși că nu avem nevoie de validare. Radu Afrim este genial tocmai pentru faptul că scoate la suprafață această vulnerabilitate și, mai în glumă, mai în serios, intrăm oameni la spectacolele lui și deseori ieșim neoameni.
Lavinica Mitu
I. Cum nu mă pricep la teatru și cum îl respect mult pe Radu Afrim ca artist, nu m-am implicat în nici un fel. I-am cedat de bună voie drepturile de prelucrare, ca să spun așa. Pentru mine a fost suficient de onorant faptul că le-a citit și că le-a lucrat cu actorii, fiind liber să le transforme conform propriei viziuni. Așa că a avut libertatea totală de a lăsa pe dinafară replici și pasaje, ba chiar de a modifica tonul finalului uneia dintre povestiri. Nu am fost prezent la lecturi, nici la repetiții, m-am prezentat direct la premieră.
Marius Chivu
I. A fost o muncă de echipă, iar când spun asta îi implic aici și pe actori. Timp de două săptămâni, prin lecturi la masă, s-a definitivat în mare textul. Afrim „vede“ textul în orizontul spectacolului, în acest avatar vizual, lucruri cu totul diferite de textul scris și de natura romanului. El a văzut ceva viu pentru el în acest roman și l-a eliberat de mecanismele scrisului. Ceea ce a fost o fericită întâlnire. Apoi, faptul că actorii citiseră romanul și că le-a plăcut a fost nu doar măgulitor, dar a făcut ca implicarea lor să fie una foarte creativă, făcându-mă și pe mine conștient de straturi ale personajelor la care nu mă gândisem.
II. Pentru mine a fost o experiență de cunoaștere în primul rând, dacă e să mă raportez la roman și la spectacol. Am văzut un mare regizor și o echipă excepțională punând pe scenă un spectacol care, am realizat, este de fapt o altă intrare în lumea romanului meu. O altă cale de acces. În al doilea rând, am fost profund impresionat să văd cum actorii au construit personajele de pe scenă jucându-se parcă cu un puzzle.
Mihai Radu
I. Cred că era 2020, începutul pandemiei când, absolut neașteptat, mi-a scris Radu și mi-a cerut să scriu un text pentru viitorul lui proiect. Absolut neașteptat pentru că eu nu scriam (nici acum nu scriu) teatru, nu mă interesa deloc zona asta – dar insistențele lui Afrim (în plus, admirația mea pentru spectacolele sale – și, recunosc, orgoliul activat imediat la gândul că aș putea colabora cu el) m-au făcut să mă pun pe treabă. Normal că nu am scris pur și simplu o piesă de teatru, mai degrabă o lungă povestire pe mai multe voci, la care s-au adăugat ulterior câteva poeme – habar nu aveam dacă se poate face un spectacol de teatru cu textele alea; eu unul, scriindu-le, nu îmi puteam imagina (sau îmi imaginam, dar destul de rudimentar) cum ar putea fi ele puse în scenă – și totuși asta s-a întâmplat. Așa că, la Inimă și alte preparate din carne, libertatea lui Afrim a fost totală – el a fost cel care a legat vocile într-o poveste unitară, a dat coerență textului, l-a mixat astfel încât să poată fi pus în scenă. La fel a fost și la câine cu om. câine fără om – am trimis un text pe temă dată și asta a fost tot – în ambele cazuri eu am văzut spectacolele doar la premieră – adică abia atunci am realizat efectiv că sunt textele mele, abia atunci am observat dinamica pe care o aveau ele în spectacol. Diferit a fost abia cu La câțiva oameni distanță de tine, pentru că aici am asistat pas cu pas la crearea spectacolului iar intervențiile pe text au fost făcute la firul ierbii, după lungi dialoguri/discuții/polemici care mie mi-au prins foarte bine – am învățat enorm în săptămânile alea, a fost o experiență care a contat mult pentru mine ca scriitor.
II. Nu cred că m-am simțit nici mai vulnerabil, nici mai expus. Nu mi-a crescut nici notorietatea, nici nu au început să mi se vândă mai bine cărțile după spectacolele astea – deci nu am avut și nu am niciun motiv de îngrijorare. Cred că mai degrabă m-am simțit privilegiat. Entuziasmat și curios. Curios să văd cum poate fi literatura mea citită prin filtrul sofisticat al teatrului – cum se modifică ea pe scenă, câtă flexibilitate încape între marginile ei, ce se poate întâmpla cu ea dacă o scoți dintre paginile cărții.
Dan Coman
I. Mă întorc în trecutul mai îndepărtat. Era anul 1994 și mi se tipărise o carte de poezie, Juventus, scrisă, parțial, înainte de 1990. Ar fi fost imposibil să apară până în 1989: poemul care dădea titlul volumului era „un manifest, poate cel mai pasionat, al noii «promoţii»“, cum scria Ion Pop la apariție, un gest de revoltă față de tot ceea ce părea să sufoce spiritul tânăr în anii ’80. Eram la Bistrița în 1994, la un festival de poezie. La un moment dat s-a apropiat de mine un tânăr cu părul roșcat și mi-a spus ceva frumos despre Juventus, nu mai știu ce. Citise cartea. Am schimbat două vorbe. Era student la Cluj, la Litere. Am reținut chipul, nu și numele.
Apoi aveam să dau de chip – și nume – în lumea teatrului. L-am urmărit cu admirație de-a lungul timpului. Și, peste mulți ani, mă trezesc cu un mesaj de la el, că ar vrea să pună în scenă Juventus sau Exuvii, mă întreba ce mi se pare mie mai potrivit. Și eu m-am bucurat că el continuase să mă citească. Poezie pe scenă? (Să nu uităm de public – întotdeauna amestecat!). Poezie despre tinerețea de altădată (dar eu zic că Juventus – tocmai a apărut ediția a doua – e un poem despre tinerețea dintotdeauna). Poate ar fi rimat cu nonconformismul lui Radu. M-am gândit că ar putea să aducă vehemența din poem la zi, eventual și cu un soundtrack potrivit (începând cu… All the Young Dudes, versiunea Shortparis din filmul Leto și terminând, de dragul simetriei, cu… All the Young Dudes în interpretarea lui David Bowie – dar despre tinerețe am un întreg playlist). Poate ar fi mers fragmente din poemul scris la douăzeci și ceva de ani cu unele mai recente (chiar din Cartea plantelor și animalelor, de pildă) despre sentimentul de îmbătrânire care se ițește acum la amândoi, deși noi – și eu, și el – suntem structural niște adolescenți. Probabil de aici tentația (și la el, de-o vreme) de a ne apropia de acestă temă neliniștitoare. Ar fi putut fi o provocare: tinerețea de ieri, azi (în loc de orice comentariu, un cântec, An Analog Guy in a Digital World, muzica electronică a lui Martin Roth).
Pe de altă parte, nu-mi imaginam punerea în scenă a unor fragmente dintr-un roman fără „acțiune“, cum e Exuvii, deși văzusem o secvență din Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte (cu un foarte bun text scris chiar de el) care conținea, metonimic, filozofia cărții mele: apărea, la un moment dat, un personaj la fereastră, un copil. Și, în spatele lui, adultul care va fi cândva. Sau invers, adultul e însoțit de copilul care a fost. O simultaneitate identitară. Toată piesa e un fel de amintire a unor timpuri privite simultan de ochii copilului și ai adultului, ca în Exuvii. M-a emoționat coincidența.
Ei, și în timp ce mă pregăteam sa-i trimit cărțile în PDF, lăsându-l pe el să decidă, dacă era cazul, a văzut nu știu unde că pregătesc o carte nouă, nici nu intrase încă în librării, Cartea plantelor și animalelor. I-am trimis încă un PDF. El și-a cumpărat-o și și-a făcut o poză cu ea în brațe, a postat-o pe pagina lui de Facebook. Mi-au trimis mai mulți prieteni imaginea prin WhatsApp chiar în ziua aia (eu nu sunt în rețele). Așa tare m-am bucurat că-i place cartea! A picat bine imaginea (care, cum se spune, face mai mult decât o mie de cuvinte!), că nu mai publicasem o carte de poezie de 15 ani, doar am scris (mult!).
Ei, și nu mică mi-a fost mirarea să văd că s-a oprit, până la urmă, la Cartea plantelor și animalelor. Ce putea face pe scenă cu poeziile mele deloc potrivite cu teatrul?, mă întrebam. Ba mai mult, a ales „plantele“! Măcar a doua parte, cu „animale“, era mai… dinamică, animalele se mișcă! Mi-a trimis la un moment dat prima imagine cu decorul. O SERĂ! Să fi înțeles el aiurea toată cartea? Și-am văzut! Sera e locul magic în care se întâmplă miracole imperceptibile, metamorfoze, schimbări de destin, revelații. E o metaforă, poate, a literaturii chiar, a teatrului. Spectacol complex, o meditație pe marginea realității/irealității, tinereții/ bătrâneții, vizibilului/invizibilului, fragilității/forței, uitării/amintirii/reamintirii, e despre generații, despre dragoste, despre refacere/reînviere/reinventare, despre vitalitate (resursa noastră prin care uităm și chiar învingem urâtul, funebrul și tot ce mai ține de zona asta). Magie!
I-am dat mână liberă în ce privește textul meu. În fond, era spectacolul lui. Urmărisem de-a lungul anilor mai tot ce-a făcut. M-a interesat teatrul lui poetic – întotdeauna și poetic (literalmente și în toate sensurile, vorba lui Arthur Rimbaud). Radu Afrim are o filozofie personală, o estetică. Găseam în reprezentările lui și sensibilitatea mea, momente de interferență. Am publicat în 2006 o carte trăznită, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie – de fapt, un singur poem cu multe straturi, deschideri, la un moment dat e chiar o scenă cu „gong“, ca la teatru, cu note de subsol (în care apar, printre altele, câțiva protagoniști ai epopeii lui Ion Budai-Deleanu), cu soundtrack, cu zeci de personaje din istoria poeziei sau legate de domeniul poetic. Ei, printre ele, pe partea de teatru, l-am ales pe Radu Afrim. În distribuție apare la litera A, înainte de Ahmatova, iar la pagina 119 zice despre el o voce din poem: „ăla roșcatu’ ce face poezie prin teatru“.
Am mai colaborat un pic la Antologia dispariției care se termină cu poemul meu, „Îmi amintesc“. E vorba acolo despre dispariția unei lumi, dar care rămâne vie în mintea ta, a altora! Vie în literatură și… teatru.
II. Înafară de cele două spectacole ale lui Radu Afrim, care mi-au adus bucurie, am mai asistat la o singură punere în scenă a ceea ce scriu. Era acum mulți ani, în 2010, când Andreea Iacob, regizoare și profesoară la Facultatea de Teatru și Film de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj, m-a întrebat dacă sunt de acord să pună în scenă „Noapte sau zi“. Un poem (cât o carte) despre vise. A folosit și fragmente din Exuvii. Jucau în spectacol femei de mai multe vârste, fete private de libertate de la Penitenciarul de Maximă Siguranță Gherla. A venit cu spectacolul la București, în cadrul Festivalului de Teatru pentru Deținuți (tare mult mi-a plăcut festivalul ăla, m-am dus la toate edițiile, până s-a oprit). Impresionant a fost că s-au adăugat textelor mele și vise de-ale actrițelor de-o seară, ba chiar niște amintiri din copilăria lor fericită, nu ca prezentul și viitorul atât de previzibil pentru ele. Era și altceva decât teatru acolo, era o experiență de viață. Și aș adăuga aici un spectacol care a avut loc în cadrul Nocturnelor de poezie contemporană, pe terasa spațioasă a blocului Magheru One. A făcut Vava Ștefănescu o coregrafie specială pornind de la Juventus. Câteva tinere dansatoare care se mișcau împreună spuneau fragmente din poem, ca într-un dialog (plurilog). Un dans colectiv (dans contemporan!) „pe mai mult voci“, dacă pot să spun așa. Erau din Juventus, dar eu asistam la… Exuvii. O colectivitate de personaje feminine, ipostaze ale uneia singure. Pentru mine, tulburător.
Simona Popescu
ÎNTÂLNIRI ÎN DIALOG
Cât de puternică este autonomia interpretării? Cât de mult din intenția auctorială se poate traduce pe scenă? Cum rămâne ea conținută în dramatizare? Răspunsurile scriitorilor fac, mai mult decât simple confesiuni, obiectul unui mic studiu despre scriitor și regizor ca identități fuzionate într-una singură, aceea a „autorului“.
III. Chiar dacă Radu Afrim ar fi spălat geamurile cu textele mele, tot nu aș fi avut niciun fel de pretenții… O carte ieșită de sub tipar pleacă de la tine în lumea mare și nu-ți mai aparține… Fiecare cititor o percepe în felul său, o înțelege cum vrea, iar dacă nu-i place, o pune sub tigaie… Radu a găsit în cartea mea acel sentiment de pierdere și dispariție, prin care m-a legat de celelalte scriitoare și a construit un alt Univers. Al lui. L-a desenat cu mâna lui, a lăsat stoluri de păsări să zboare pe deasupra, a spart clepsidra veșniciei și a scurs atâta pământ negru pe jos, pe scenă…
Lorina Bălteanu
III. Cred că Radu Afrim a reușit să monteze în așa fel textul încât să ne regăsim împreună acolo. Și, desigur, potențialități ale textului meu care nu erau în prim plan au fost expuse în cea mai fructuoasă lumină prin viziunea lui.
Ștefania Mihalache
III. „Goldanii Gândului“scrisă de mine și „Goldanii Gândului“în viziunea lui Radu Afrim sunt două substanțe separate – sigur, au multe elemente chimice în comun, dar rămân două substanțe de sine stătătoare. Iar apoi textul și viziunea sunt turnate în același pahar, amestecate bine și iese un lichid – „Goldanii Gândului“ din Antologia Dispariției. Să încerci să descoperi cu ochiul liber cât la sută e textul scris și cât a sută e viziunea regizorală e la fel de dificil ca și cum ai încerca să descompui un lichid în substanțele din care e format fără echipament de laborator. Ca fir narativ și personaje, sigur, povestirea dramatizată e fidelă povestirii scrise. Dar pe urmă aduci în ecuația asta interpretarea actorilor, scenografia, tăcerile și separarea asta devine mai dificilă.
Ce pot să-ți spun fără niciun dubiu e că „Goldanii Gândului“din Antologia Dispariției mă reprezintă și reprezintă scrisul meu.
Ruxandra Burcescu
III. Am văzut Antologia dispariției târziu, abia la Festivalul Național de Teatru de la București, nu am reușit să ajung la premieră și nici la Iași. Și în toată perioada asta de aproape un an mi-am pus și eu aceleași întrebări. Când, în sfârșit, am văzut spectacolul, mi-am dat seama că povestirea mea și-a păstrat atmosfera și emoția, iar prin dramatizare a căpătat valențe noi. Au rămas personajele, dialogurile și introspecția, aerul acela puțin ambiguu. Proza mea nu a fost scrisă cu gândul că va fi dramatizată și este oarecum minimalistă, cu puține descrieri, lasă mult cititorul să-și imagineze. Dar în teatru nu-i așa. Dramatizarea a adaugat chip și voce personajelor, a adăugat haine și gesturi care nu se regăsesc neapărat în text, dar care îl completează pe aceeași linie. Am citit într-o cronică (sau postare pe Facebook, n-aș putea să spun a cui a fost) că „De-o parte tu“ este cea mai „afrimiană“ parte din spectacol. M-a bucurat asta și nu mi-a dat senzația că textul sau povestea s-au transformat prea mult și nu-mi mai aparțin, din contră, am simțit că acea simbioză între text, regizor și actori a funcționat perfect.
Anca Vieru
III. Cred că Radu Afrim și-a lăsat amprenta în construcția dramatică, mai ales că e vorba de spectacole alcătuite din mai multe proze scurte, cu autori diferiți. Viziunea lui este liantul textelor, dar ambele spectacole transmit bine ideea prozelor mele.
Simona Goșu
III. Textul a rămas el însuși, cum eu am rămas eu însămi înlăuntrul lui, cum Radu Afrim a rămas el însuși prin felul în care a ales să-l transpună scenic. Și totuși, toți trei aveam o coroniță de lumină pe creștet.
Nicoleta Dabija
III. Primul răspuns care îmi vine în minte: atât cât a trebuit. Și nu este vorba doar despre prezența lui Radu, ci a tuturor celor care au lucrat la fiecare spectacol în parte, de la actori până la scenografi și echipele tehnice. Fiecare dintre acești oameni și-a pus amprenta asupra textelor mele și este firesc să se întâmple asta. Este firesc ca textul să se transforme în funcție de viziunea regizorului, despre asta este până la urmă o punere în scenă. Un text se transformă de fiecare dată când este citit, povestea pe care am scris-o eu rămâne cea pe care am scris-o doar pentru mine. Și nici măcar pentru mine. Starea pe care o am, locul în care îl recitesc, momentul în care mă aflu, toate pot schimba perspectiva asupra textului. Cu atât mai mult o pot schimba construcția emoțională, experiența de viață, valorile și credințele, deschiderea sau prejudecățiile cu care un cititor intră în poveste. Nu mi-am pus niciodată problema că voi dispărea cu totul atunci când Radu va lucra cu textele mele, că voi fi eu prea puțin și el prea mult sau invers. Una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat atunci când am început să public în reviste sau pe diverse platforme online și mai apoi volumul Bărbatul fără cap la editura Polirom a fost desprinderea. Să mă desprind de povestiri și să înțeleg că ele aparțin acum cititorilor, că nu pot controla felul în care rezonează sau nu cu personajele, ceea ce simt ei atunci când mă citesc. Este valabil și în cazul colaborărilor cu Radu. Din momentul în care i-am dat textele nu au mai fost ale mele, ci ale lui. Ale lui și ale actorilor. Ba chiar am trăit un sentiment bizar atunci când am văzut Seaside Stories. În ambele dăți în care am văzut spectacolul am avut senzația că am scris textul pentru Mihaela Velicu, actrița care a jucat personajul feminin din „Toți cerceii din Vamă“ pe care nu o cunoșteam atunci când am scris povestirea. Chimia dintre ea și personaj și felul în care a pus conexiunea aceasta pe scenă m-au făcut să simt că Radu nu ar fi putut face o alegere mai bună. A fost o experiență intensă, o oglindire emoționantă și surprinzătoare.
Iar faptul că avem în comun numeroase teme care ne preocupă a făcut ca felul în care a ales Radu să spună pe scenă cele două povestiri să nu fie cu mult diferit de felul în care le-am spus eu. Evident fiecare dintre noi are propria perspectivă asupra acestor teme, este emoționat de anumite caracteristici ale personajelor, ale experiențelor acestora, dar există în profunzime un fond comun, altfel Radu nu ar fi ales textele mele pentru a lucra cu ele. Așadar suntem prezenți atât cât trebuie și eu și Radu și toți spectatorii care au rezonat cu cele două spectacole.
Lavinica Mitu
II & III. A fost emoționant să-mi văd personajele inventate întruchipate pe scenă. Actorii le-au interpretat așa cum mi le imaginasem, le-am recunoscut și m-am bucurat să le urmăresc în carne și oase. Nu mai spun cît de amuzat am fost să văd cîinele și minionii interpretați atît de creativ. Metamorfoza scenică a povestirilor a fost, așadar, cît se poate de surprinzătoare și cred că viziunea lui Radu Afrim le-a oferit un noul nivel al expresivității, fără să simt că le-a alterat în vreun fel identitatea.
Marius Chivu
III. Trebuie s-o spun fără rest: spectacolul este Afrim și echipa lui. Altfel, e neproductiv să măsurăm cât s-a păstrat și din ce, căci, în final, romanul nu stă nici el în cuvintele sale, ci în ceea ce se creează dincolo de ele. Iar Afrim a a pus în scenă ceea ce a citit acolo, dincolo de text.
Mihai Radu
III. Cred că într-un spectacol de teatru textul este doar un instrument. Important, da, dar doar un instrument. Așa cum sunt actorii, așa cum e muzica, așa cum sunt luminile/sunetul/scenografia. Produsul final e al regizorului. El e autorul iar spectacolul poartă semnătura lui. În definitiv, exact ca în literatură, ceea ce contează într-un spectacol de teatru nu e neapărat povestea, cât stilul. Felul în care e spusă acea poveste. Viziunea. Forța stilistică a autorului. Așa că din punctul meu de vedere lucrurile sunt clare: un spectacol de teatru e opera regizorului – și pentru asta e important ca toate elementele, inclusiv textul, să folosească operei lui.
Dan Coman
III. A rămas fiecare pe partitura lui. Radu a scris jumătate (poate mai mult) din text. Noi și glumeam uneori: că unde se râde e el și unde devine serioasă treaba, unde e liniște în sală sunt eu! Am avut mari emoții, mi se strângea inima când auzeam versurile mele rostite de actrițe și actori, mi-era și teamă să mă uit la cei din sală, dinaintea mea, spectatori. A fost o idee foarte bună că Radu a adus epic și umor. Scenariul îi aparține în întregime. Și a găsit soluții foarte frumoase, emoționante, de transpunere a poemelor mele, a creat magie. Am luat împreună Premiul UNITER pentru text. Trofeul, cartea de bronz a lui Ion Bitzan, a rămas la mine (în ideea că el avea deja câteva și sigur o să umple un raft întreg!).
Simona Popescu
INTERSCENĂ
Cei 11 scriitori vorbesc despre ce dimensiuni se adaugă sau se maximizează în trecerea de la suportul de hârtie la scena de teatru, precum și despre cât de confortabil se „simte“ un text în alt spațiu decât în cel al cărții.
IV. În carte, umorul meu e ca o boare de vânt, abia perceptibil. În spectacol a apărut grotescul și tragedia… Eu nu am mers atât de departe, am rămas cu personajul meu pe undeva la mijloc. Afrim a îndrăznit.
V. Cu siguranță, literatura și teatrul au mecanisme diferite de exprimare. Ceea ce în scris poți doar să spui, în teatru poți să și arăți… Întotdeauna m-a fascinat această capacitate a teatrului… Atunci când se întâlnesc cu adevărat aceste două, se produce minunea.
Lorina Bălteanu
IV. Cred că au fost dozate potrivit necesităților concepției regizorale. Sensibilul nu lipsește din nici o producție a lui Radu Afrim, acesta fiind, după părerea mea, unul din motoarele întregii sale viziuni artistice.
V. S-a adăugat dimensiunea umorului. Proza mea, „Pipote și căpșuni“ era scrisă mai degrabă în registru tragic, dar, după adaptarea scenică, am constatat cu bucurie că existau în text germeni pentru o construcție complet diferită a situației narative, cu efecte la fel de intense.
Ștefania Mihalache
IV. Umorul în mod clar a fost maximizat în dramatizare. Nu că aș fi un autor lipsit de umor, între noi fie vorba îmi plac glumele mele și mă trezesc râzând de una singură la texte mai vechi. În Instabil m-am distrat foarte tare cu replicile doamnei Popescu, în „Ursitoarele“ la fel, umorul a însoțit textul (de altfel unul dramatic). Însă în „Goldanii Gândului“, umorul a apărut rar și subtil – așa am simțit textul când l-am scris, mi-am permis doar un pic de comic de limbaj. Ei bine, Radu Afrim a sesizat acea dimensiune foarte subtilă de comic de limbaj și a maximizat-o. Iar rezultatul a fost unul minunat, pentru că tușele îngroșate de umor n-au estompat, în niciun caz, nici sensibilitatea, nici tragismul textului, ci au avut darul de a le contura și mai bine.
V. Cred că deja am răspuns parțial la întrebarea asta mai devreme, clar a fost vorba despre dimensiunea de umor. Apoi, iarăși, scenografia a adăugat o dimensiune de thriller, mi-a plăcut la nebunie, la fel cum mi-a plăcut și momentul de jelanie cântat. În povestirea mea suntem conștienți că decorul este unul al satului și că, pentru Nina, întoarcerea în sat nu e una tocmai plăcută. Dar în Antologia Dispariției întoarcerea ei capătă valențe mitice, realismul magic irumpe pe scenă, satul ne apare ca o lume alternativă unde oroarea, sublimul și cotidianul coexistă. Apoi mai este și grotescul, pentru că întreagă situație este una grotescă – momentele de dans haotic ale unui personaj evocă acest grotesc și rup un pic ritmul textului. Iar asta, ca spectator, te face să trăiești totul mai intens, să fii atent ce unghi al camerei e luminat de lanternă.
Ruxandra Burcescu
IV. Sunt de părere că dramatizarea maximizează mereu și este normal, fiindcă adaugă textului fețe și voci, costume și decoruri, muzică și lumini, așa că toate senzațiile se potențează și se amplifică. Și aș mai adăuga elementul de receptare, pentru că, nu-i așa, am fost și eu spectator, chiar dacă unul care știa textul de la care a pornit povestea (aș zice chiar singurul spectator care o știa dinainte fiindcă, spre deosebire de majoritatea celor incluse în spectacol, povestirea mea nu fusese publicată în vreun volum). Vizionarea unei piese se face cu continuitate și prezență, într-un spațiu delimitat și într-un timp delimitat, spectatorul este pregătit pentru o perioadă de imobilitate și concentrare știind că, dacă a pierdut o replică, nu se poate întoarce înapoi ca la un text scris. Toate astea duc și ele la o maximizare a senzațiilor și a receptării.
V. O carte, o povestire lasă multă libertate de interpretare cititorului, nu înșiră toate trăsăturile unui personaj, ale unui loc, ci doar cele care ies cumva în evidență, iar cititorul își imaginează singur. Dar la teatru toate aceste goluri trebuie umplute. Personajele povestirii împrumută chipurile și vocile actorilor, iar interpretarea lor, felul lor de a vorbi și de a se mișca, stângăciile și gesturile lor pot uneori să adauge noi fațete personajelor.
Apoi mai este și dinamismul unei piese de teatru, felul cum se succed momentele, mai lent sau mai rapid, întoarcerile în trecut, muzica, felul cum se simte spațiul scenei, toate converg către un univers comun și totuși deosebit de cel al povestirii.
Mi-a plăcut jocul actorilor, acum și eu, când mă gândesc la personaje, văd fețele lor, mi-a plăcut versatilitatea decorurilor și mi-a plăcut mult muzica cu care Radu Afrim a ales să încheie dramatizarea textului meu, melodia „There Is a Man Going Around Taking Names“, care se potrivește cu ideea povestirii și îi adaugă profunzime.
Anca Vieru
IV. Am văzut câine cu om. câine fără om în cadrul Festivalului Național de Teatru din 2022 și
m-am bucurat de comicul creat de actrița Tamara Popescu și de actorul George Albert Costea în rolul bătrânei. Romanița Ionescu, în rolul mamei însărcinate, a adâncit și mai mult cruzimea scenelor din povestire. Cu siguranță, toate dimensiunile din proză au fost accentuate în spectacol. Nu am reușit să văd Seaside stories, dar cititorii care au fost prezenți în sală mi-au spus că cele două actrițe, Nina Udrescu și Cristiana Luca, au scos la lumină, cu multă sensibilitate, distanța emoțională dintre mamă și fiică. E vorba de textul „La ștrand“, care este o proză foarte scurtă, de un straniu imprevizibil.
V. Cred că toate sensurile, temele și premisele literare din proze s-au accentuat pe scenă, m-am bucurat să descopăr spații mentale comune cu profesioniști din lumea teatrului.
Simona Goșu
IV. Întâlnirea dintre textul meu și scena lui Radu Afrim nu a rupt din cuvinte și nu s-a îndepărtat de sensuri. Am simțit însă măreția oglinzii pe care regizorul mi-a pus-o înainte. Mi-am văzut mai întreagă și mai vie nebunia. M-am speriat de ea la început, privind-o de pe scaunul așezat la marginea nisipului, pe urmă am luat-o acasă și a devenit sarea scrisului meu.
V. Fără îndoială, poemul meu în proză a avut numai de câștigat. Ba chiar, după ce regizorul a intuit anumite lucruri, care nu erau acolo, dar s-au văzut organic pe scenă, și erau adevărate, ale mele, am ales să-i fac câteva adăugiri. Deși nu pot da textul altcuiva, nu pot fi atât de generoasă să-l las și-n mâinile altora. E scris pentru Radu Afrim și va rămâne mărturia unei clipe extraordinare, a unuia dintre cele mai frumoase daruri primite vreodată. Nu-mi place ca lucrurile frumoase să se repete. Mai ales ele, cred, nu trebuie să se repete. Își pierd din strălucire, își pierd unicitatea.
Nicoleta Dabija
IV. Teatrul prin definiție maximizează. Și, da, Radu a ales să evidențieze anumite dimensiuni ale textelor mele astfel încât să le integreze, să ofere coerență de ansamblu și să se muleze pe viziunea în jurul căreia a brodat spectacolele. Eu spun despre scrisul meu că nu are umor. Radu m-a contrazis prin felul în care a pus în scenă anumite situații. Sensibilitate? De-asta avem cu carul amândoi. Tragism? Eu l-am văzut în anumite fraze, el l-a văzut în altele, pe alocuri am gândit la fel și cu siguranță au existat spectatori care au fost în asentimentul nostru, dar și spectatori care au văzut altfel decât noi. Felul în care ne-am gândit la cititori/spectatori atunci când am scris/dramatizat textele cred că a influențat destul de mult raportul acestor dimensiuni. La final cred că ceea ce contează este emoția indiferent de ce anume o provoacă. Iar spectacolele lui Radu Afrim sunt întotdeauna foarte generoase la capitolul emoție, și nu numai.
V. Oricât de detaliat i-ar arăta un scriitor cititorului chipul unui personaj, imaginea acestui personaj va fi un construct, un cumul de trăsături și gesturi peste care cititorul va așeza bucățele din oamenii pe care îi cunoaște, pe care i-a întâlnit într-un moment sau altul. Inevitabil personajul acela va semăna mai mult sau mai puțin cu cineva din viața cititorului. Reprezentarea scenică a dat un chip clar personajelor mele și cred că a fost interesantă paralela între hârtie și scenă atât pentru cei care citiseră textele înainte de spectacole, cât și pentru cei care le-au citit după ce au văzut Seaside Stories și Antologia dispariției. Cu siguranță pentru mine a fost mai mult decât interesant, copleșitor aș spune. Nu cred în coincidență, ci în sincronicitate și atunci când am văzut-o pe Mihaela Velicu într-un video realizat de Radu la repetiții mi s-a întărit convingerea că există un fel al lucrurilor și al oamenilor de a se conecta pe care nu trebuie să încercăm să ni-l explicăm, doar să ne bucurăm de el. Emoționant a fost și să îl văd pe Daniel Busuioc în rolul tatălui din Antologie. Când a intrat pe scenă, pentru câteva fracțiuni de secundă l-am văzut pe cel care mi-a inspirat acest personaj. Asemănarea fizică este izbitoare, nu i-am spus până acum lui Radu acest lucru, va afla când va citi interviul, el nu are de unde să știe cum arată tatăl meu din viața reală, și această asemănare a încărcat cu și mai multă emoție experiența trăită la premieră, dar și atunci când am văzut Antologia a doua oară, de data aceasta la Constanța în cadrul SEAS 2024.
Nu îmi dau seama ce alte dimensiuni s-au adăugat textului prin reprezentarea scenică, poate dinamismul magistral regizat de Radu, despre care nu aș spune neapărat că îi lipsea textului meu, depinde cum percepe fiecare dintre noi dinamismul, dar cu siguranță pe scenă a atins cote maxime.
Lavinica Mitu
IV & V. Toate cele trei dimensiuni au rămas atît cît trebuia să rămînă, cu mențiunea că violența uneia dintre povestiri, jucată pe scenă, a fost pusă în valoare chiar mai bine decît o făcusem eu pe hîrtie.
Marius Chivu
IV & V. Indiscutabil potențate, transfigurate și interpretate într-o lume vie care se naște în fața ta, care are chipuri, gesturi, râsete și lacrimi. Sunt arte ireductibile: și romanul și arta spectacolului. Sunt viziuni despre cum vedem și înțelegem noi lumea. Însă, pentru a accentua, nu m-aș uita la spectacol pentru a căuta acolo ceva din roman. Și nici invers. Sunt universuri diferite care povestesc ceva despre o lume și niște destine.
Mihai Radu
IV. Cred că toate au fost maximizate. Poate și pentru că am avut norocul să lucrez cu oameni care au văzut în literatura mea mai mult decât am văzut eu – e evident că Afrim a sesizat de la bun început potențialul dramatic pe care-l aveau (unele din) textele mele și a maximizat toate aceste texte. Și totuși, dintre toate cred că cel mai mult a fost potențat umorul – care în cărțile mele e mai degrabă secundar/apare fragmentar și la periferie – dar care (cel puțin în La câțiva oameni distanță de tine) a fost adus în prim plan și activat – și cred eu, dozat foarte inteligent de Afrim.
V. E o întrebare dificilă pentru mine. Nu cred că îmi dau seama dacă și ce dimensiuni s-au adăugat textelor mele – pentru că, repet, din punctul meu de vedere ele sunt doar instrumente, iar instrumentele trebuie privite ca atare.
Dan Coman
IV & V. Dimensiunea imagine, spațialitate. Sensorium reprezentat. A creat stări, emoție care se adaugă textului meu. A contat mult și scenografia Irinei Moscu. Superbă. Au adus plante pentru grădina de pe scenă tocmai din Cehia. Nu știu cum au construit ditamai sera. Și-apoi actrițele, actorii, care sunt extraordinari. E tulburător să vezi cum gândurile tale prind materialitate, cum le rostește altcineva, să vezi cum eu (care ești) devine un altul (je est un autre, vorba lui Rimbaud). Dar și cum gândirea sub formă de reprezentare a regizorului îți dă sentimentul de soi-mȇme comme un autre (ca să trimit la titlul unei cărți a lui Paul Ricoeur): tu însuți (însăți) ca un altul (traduc de data asta așa). E mai ușor cu epicul care se întrupeză în imagini. Dar poeticul? Aici e greu. Totul e echilibru de funambul, mers pe sârmă la mare înălțime. Radu Afrim reușește.
Simona Popescu
ÎN ORBITĂ
Arta, privită ca sistem, nu poate funcționa în regim de izolare – asta ne spun scriitorii care vorbesc despre dialogul pe care îl poartă, uneori tacit, alteori limpede, experimental, puternic, diversele forme de exprimare artistică, de la literatură la muzică până la film și teatru. Artistul, ca și arta (cum vedem chiar într-una dintre secțiunile acestui număr și, mai mult de atât, cum vedem din proaspăt începutul proiect Book to Screen), este întotdeauna în devenire și poate fi, pe rând, scriitor, spectator, cititor, compozitor (personaj!).
VI. Noi toți suntem contemporani cu realitatea. Iar oamenii de creație au „privilegiul“ de a o explora mai profund. Privind printr-un binoclu magic la lună, în speranța să ajungă acolo, ca să vadă lumea de sus.
Lorina Bălteanu
VI. Cred că avem nevoie de cât mai multe astfel de deschideri, de colaborare între lumile artistice diferite. Trăim vremuri în care totul pare că se interconectează și nu mai există zone de izolare, insule. În zona artelor, cred că e de dorit să fie exploatat acest mers al lucrurilor pentru că nu face decât să intensifice și să multiplice modalitățile de existență ale oricărui tip de produs de artă.
Ștefania Mihalache
VI. Am văzut Antologia Dispariției, Seaside Stories, Ierbar, La câțiva oameni distanță de tine și Repetiție pentru o lume mai bună,asta dacă vorbim despre literatura contemporană. De asemenea, (încă nu am văzut, dar sper să ajung curând) Stela în regia Geaninei Cărbunariu, după romanul Simonei Goșu. Dacă omit pe cineva, nu e intenționat, cam astea sunt piesele care au ajuns la mine. În fine, ce voiam să spun cu asta e că literatura română contemporană a început să se intersecteze din ce în ce mai mult cu alte medii artistice, iar treaba asta mă bucură enorm.
Dacă acum niște ani doar îmi imaginam cum ar arăta romanul meu de debut, Instabil, pe scenă sau în film, apoi alungam viziunea pentru că mă îndoiam că ar fi posibil, această revitalizare a relației dintre literatura contemporană și teatru sau film îmi dă speranțe – cele câteva romane sau povestiri care au ajuns dramatizate sau ecranizate nu îmi mai par ca fiind excepții, comete care apar o dată la câteva zeci sau sute de ani. Cred că Radu Afrim a pornit un trend aici – valorificând literatura română contemporană a arătat ca există multă valoare și mult potențial acolo. Și, astfel, poate că aplecarea regizorilor asupra a ceea ce se scrie acum în România va deveni regula. Excepția deja nu mai e.
Nu cred că a scrie izolat de ce se întâmplă în mediul artistic și a face artă izolat de ceea ce se scrie e modul prin care putem atinge potențialul maxim al industriei culturale. Cred că puterea cea mai mare e în intersecția dintre mediul artistic și cel literar.
Ruxandra Burcescu
VI. A fost o mare bucurie să-mi văd povestirea dramatizată, să o văd cum prinde o nouă viață.
Dar bucuria asta a fost însoțită și de gânduri ceva mai amestecate, de senzația, poate subiectivă, că mulți spectatori vin la teatru pentru actori și pentru punerea în scenă, fără să se intereseze în mod special cine a scris textele de la care a plecat piesa. Nu știu câți spectatori (mă refer la cei care nu sunt foarte la curent cu literatură română contemporană) au reținut numele autoarelor textelor din Antologia dispariției și și-au propus să le citească cărțile. Nu știu nici dacă le-au aflat numele, broșura FNT nu le menționa.
Dar poate sunt eu prea pesimistă, așa că o să încerc să termin răspunsul într-o notă pozitivă. Cred că Radu Afrim face un lucru grozav pentru literatura română, dramatizările lui după texte ale autorilor români arată că literatura noastră e vie și plină de potențial. Sunt multe cărți care ar putea fi dramatizate sau ecranizate și, cine știe, asta ar putea atrage mai mult atenția asupra literaturii române contemporane. Și ar putea aduce mai mulți cititori.
Anca Vieru
VI. Este minunat că există o comunicare între mai multe medii artistice, pentru că aduce împreună mai multe tipuri de public. Cred că sunt șanse ca cititorii să devină spectatori și spectatorii, cititori. Și cel mai mare câștig este o privire mai lucidă asupra lumii în care trăim, pentru că literatura contemporană tratează mai degrabă teme actuale. Este modul în care artele interacționează cel mai bine cu realitatea. Teatrul și literatura sunt forme de cunoaștere și cred că ficțiunea ne ajută să descifrăm realitatea, pentru că poveștile încifrează viața și sensul ei și ne ajută să vedem mai clar lumea zilelor noastre.
Simona Goșu
VI. E benefică și necesară deschiderea regizorilor de teatru și de film spre literatura contemporană. Radu Afrim e deja campion, dar au apărut și alții interesați să le aducă laolaltă. Unele experiențe sunt fericite, altele nefericite. E mai puțin important. Faptul că se întâmplă e important. Că nu suntem fiecare pe cărarea lui la nesfârșit, că mai ajungem și la câte o intersecție. Din două lumi nu iese neapărat o lume mai bună, dar sigur iese una mai colorată, în care vântul alege să bată și altfel.
Nicoleta Dabija
VI. Structura „colaj“ pe care Radu o folosește în multe dintre spectacolele sale, fiind și cazul Seaside Stories și al Antologiei, aduce în fața spectatorilor nu unul, ci mai mulți scriitori contemporani, ceea ce este un plus în primul rând pentru literatura română, dar și pentru spectatori. Cred eu că este imposibil să nu rezonezi cu cel puțin una dintre poveștile de pe scenă. În cazul unui text semnat de un singur autor există riscul să nu poți intra în poveste și să nu îți placă spectacolul de la început până la final (deși sunt șanse foarte mici ca asta să se întâmple la un spectacol semnat de Radu).
Pentru literatura română contemporană, faptul că a fost luată din librărie și pusă pe scenă, atât de Radu (mai ales), cât și de alți regizori, este o șansă fantastică de promovare. Relația literatură-teatru este însă, deocamdată, timidă, mult prea puțin exploatată de reprezentații celor două medii artistice, editurile și teatrele încă nu folosesc la întreaga lor capacitate oportunitățile de promovare în ambele direcții.
Cu vocea puternică a lui Radu care vorbește ori de câte ori are ocazia despre literatura contemporană și cu un entuziasm asemănător cu cel al spectatorilor când vânează bilete la spectacolele lui, cred că toate „personajele“ din această poveste au de câștigat.
Pot spune însă, cu certitudine, că experiența aceasta m-a făcut să privesc altfel teatrul. Am văzut o altă față a lui la care nici nu am visat că voi avea acces vreodată. Să stai lângă un regizor fabulos așa cum este Radu Afrim într-o sală de teatru și să vezi alături de el un text scris de tine jucat de actori la fel de fabuloși, crede-mă, nu poate fi descris în cuvinte. Să îi cunosc dincolo de scenă pe acești oameni, să mă împrietenesc cu unii dintre ei, să cunosc prin intermediul lor alți oameni minunați este cel mai de preț dar pe care mi l-a făcut Radu atunci când a ales să lucreze cu textele mele. Săptămânile trecute la evenimentul de lansare a cărții actriței Ada Lupu (Radu Afrim picătura prințului Rupert), o amică mi-a prezentat două prietene care o însoțeau și inevitabil m-au rugat să le povestesc despre cum este să fii într-un spectacol de-al lui Radu. La un moment dat una dintre ele mi-a spus: mi se pare incredibil și copleșitor până și faptul că îi spui pe numele mic, că vă tutuiți. Și mi-am amintit momentul în care am stat pentru prima dată față în față cu el la premiera Seaside Stories și m-am fâstâcit toată când mi-a spus: Lavinica, cât de mult mă bucur că ai venit! Chiar dacă este un om foarte cald, Radu te intimidează prin modestia lui, prin cât de implicat, emoționat și agitat este la fiecare premieră. Mereu atent ca totul să iasă bine și mereu atent la spectatori. Am povești cu Radu și oamenii pe care i-am cunoscut datorită lui cât pentru zece interviuri și toate poveștile acestea sunt infinit prețioase pentru mine, de aceea îi sunt recunoscătoare pentru toată frumusețea pe care a adus-o în viața mea și pentru toate lucrurile pe care le-am învățat despre mine datorită lui. Voi încheia cu ceva ce a spus soțul meu când am ieșit din TNB după ce am văzut Pădurea Spânzuraților: tu îți dai seama că la un moment dat, dacă vom avea nepoți, le vom putea povesti cum l-am cunoscut pe Radu Afrim? E un privilegiu să fim contemporani cu el. Nu l-am contrazis, deși fac asta foarte des. Chiar este un privilegiu să îl cunoști, să îi vezi spectacolele, despre a face parte din universul lui pe scenă nu mai vorbesc.
Lavinica Mitu
VI. Împrumuturile, referințele, adaptările literaturii contemporane în/pentru alte arte au fost și sînt destul de modeste. Romanele ecranizate sau care au inspirat scenarii de film pot fi numărate pe degetele ambelor mîini (de la Legături bolnăvicioase la Parking, să zicem, pentru a sublinia interesul constant al lui Tudor Giurgiu pentru proză, și Soldații: poveste din Ferentari), în foarte puține cazuri muzicienii au cîntat versuri din poezia recentă (de la Ada Milea la trupa Firma) și, cu excepția lui Radu Afrim, foarte interesat de proza, în general scurtă, de la noi după cum o arată ultimele sale spectacole, momentan doar Geanina Cărbunariu (cu romanul Stela al Simonei Goșu) îmi vine în cap. În trecut au mai fost și alte monoloage/performance bazate pe texte contemporane (Nicoleta Lefter cu Aleargă de Ana Maria Sandu, de pildă), dar destul de puține. Revenind la film, Moromeții 3 face din Marin Preda un prozator ecranizat pentru a noua oară, iar asta la peste o jumătate de secol de la scrierea operei sale. Remarc faptul că literatura lui Mircea Cărtărescu, aflat în vîrful creativității, cu o operă bogată și un succes internațional de neimaginat pînă acum pentru cultura română, este peste puterile cinematografiei de la noi. (Levantul a fost dramatizat de Cătălina Buzoianu, iar Loredana i-a cîntat versurile.)
Marius Chivu
VI. Mă uit la literatura noastră tânără sau încă tânără și văd colaborări de succes în teatru și în film. Afrim a fost unul dintre cei care s-au uitat și se uită constant spre ce se scrie proaspăt. Am văzut un program nou, anual, prin care Pro TV-ul caută romane pentru serializare. Cred că literatura scrisă azi e mai vizibilă ca oricând atât pentru cititori cât și pentru artiști din alte zone de exprimare.
Mihai Radu
VI. Cred că trăim vremuri foarte bune pentru literatură. Poate sună ciudat, poate vi se pare o exagerare – dar uitați-vă în jur: tot mai multe cărți de proză scurtă/romane sunt dramatizate și puse în scenă; se fac filme pornind de la cărți ale unor autori contemporani; există deja festivaluri de poezie performativă, unde muzica, textul și performance-ul adună tot mai mulți (și tot mai tineri) spectatori; artiști vizuali au început să își însoțească albumele nu cu text critic/de specialitate, ci cu literatură de cea mai bună calitate scrisă de autori contemporani. Sigur, din punct de vedere economic, sau din punct de vedere al politicilor economice ale statului stăm cum nu se poate mai prost, dar asta e o altă discuție.
Dan Coman
VI. Mi se pare interesant și, în ziua de azi, firesc să existe extensii ale unui domeniu de creativitate în altul. Totul depinde cum sunt făcute lucrurile. De cine. Cu cine. Să ne oprim la videopoeme. Unele sunt doar ilustrative, altele amatoristice, puține sunt creații adevărate. Am făcut odată o proiecție de videopoeme cu texte ale studenților mei de la cursul de creative writing care au colaborat cu masteranzii prietenei mele Roxana Trestioreanu, artistă vizuală cunoscută și profesoară la Universitatea Națională de Arte – UNArte, la Secția Foto-Video. A ieșit ceva bun. A fost o proiecție la Facultatea de Litere cu ocazia Maratonului de Poezie pe care-l organizez an de an de prin 2017 (s-a umplut Amfiteatrul Odobescu), am dus videopoemele și la Muzeul Național al Literaturii Române din București și apoi la Festivalul de poezie „Gellu Naum“. Cred că a fost primul proiect de acest fel din București și poate chiar din țară. Cu studenți de la aceeași Secție Foto-Video am colaborat și cu ocazia scrierii romanului colectiv Rubik, cu 29 de autori, apărut la Polirom, în 2008. Romanul avea atașat și un DVD. Cineva a vrut atunci să facă un film pornind de la el, dar n-a fost să fie. Și tot spun că mi-ar plăcea să dau o versiune cu imagini și înregistrări ale unei părți măcar din Cartea plantelor și animalelor. Uneori, pentru că nu se cunoaște referentul (plantă sau animal), poeziile frizează ermetismul. Și poate chiar să se audă și muzica de la sfârșit! Mi-a spus acum ceva timp o fată că prietenul ei punea în mașină, în drumurile lor prin țară, mereu aceeași muzică. L-a întrebat ce e. Și el a răspuns: „De la Simona Popescu!“. Asta chiar m-a dat gata!
Mie îmi plac colaborările artistice (nu le-am menționat pe cele care implică și artele vizuale), eclectismul, fuziunile multimedia, extensiile textuale de toate felurile. Îmi plac și creațiile colective (mă bucur de ele an de an la cursurile mele de creative writing).
Pe cât de urâtă, crudă, sinistră e lumea de azi (războaie, nebunie politică), pe atât e de plină de creativitate și de frumusețe. Dar mereu a fost așa.
Simona Popescu
Imagine: Trei surori. Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, r. Radu Afrim, s. Irina Moscu, Teatrul Național București
